Un singur zgomot tulbura culoarea roşie dar inertă a amurgului. Era el, cavalerul ce gonea de zile şi nopţi către ultima-i bătălie. Anticipa o luptă crâncenă – trăia, se concentra, îşi pregătea loviturile. Dar totul era o iluzie, singura luptă era în gândurile sale. Deja mult prea încercat, nu simţea teamă – acum era gata de orice, lupta asta era totul.
Dar odată ajuns, nu găsi o luptă, ci un câmp gol ca o arenă. Doar cerul era pătat de sânge. Ajunsese prea târziu.. sau măcar de ar fi fost aşa. Defapt nu era nimic acolo – nu era o luptă de caştigat, un demon de biruit, ci doar el, singur cu o dorinţă imensă de a învinge.

Fusese mereu un luptător, dar acum lupta îi părea fără sens, perfidă. Degeaba tăia cu sabia aerul în deznădejde şi durere, provocându-şi demonii imaginari să ia formă. Armele sale, furia, puterea, nu aveau rost. La ce bun curajul, la ce bun valoarea.. la ce bun tot ce îl adusese până aici?

Şi totuşi, îl aştepta ceva.. zări singur “adversar” – un copil nevinovat ce îi zâmbea senin.
Atunci, privi în jur cu ură, la toţi demonii aceia din mintea sa, tovarăşii lui de drum, care acum râdeau. Îl încercuiseră şi îi strigau: “ucide-l şi nu vei mai simţi nimic, ucide-l şi vei uita!”

Îi privi în ochi, pentru a-şi face curaj, dar nu se simţi decât prizonierul acelor priviri de măşti cu glasuri obsedante, de ecou. Era de neînţeles – după ce biruise monştri, demoni şi fiare… de ce acest copil? Nu avea ieşire din cercul măştilor sinistre ce îl strângeau acum într-un ring nedrept.
Degeaba îi zâmbea copilul… cavalerul scoase sabia doar ca să afle preţul plătit – zâmbetul era sufletul lui!

Şi iată-l biruitor, de azi Sir de Tinichea.