Sărind de la un blogroll la altul am găsit niste posturi foarte interesante [1] [2] despre “fenomenul blog”. Mă întreb cum de sunt unii atât de pasionaţi de o chestie care de multe ori trece neobservată şi de ce oare îşi face lumea un blog.

Mie mi-ar fi plăcut şi acum 5 ani ideea de blog, dar pe atunci era mult mai complicat (d.p.d.v. tehnic) ca să ai un blog, deoarece nu existau atâtea platforme performante care să reducă la minim partea tehnică de web design. Deh, comoditatea a fost mereu un obstacol pentru cei care vor să scrie!

Eu mi-am deschis un blog pentru că de mic mi-a placut să scriu, aveam note mari la compunere şi în general îmi place să exprim idei şi să le analizez, iar unor prieteni le place cum scriu 😛 Dar sunt mulţi alţii care îşi fac bloguri pentru ca e free şi pentru că “toată lumea” are. Unii scriu aşa de fain încât îmi e ciudă pe ei pentru că au spus lucrurile atât de bine, adesea lucruri pe care le gândeam şi eu, dar nu le conturasem până atunci în cuvinte aşa de frumos şi de cursiv.

Alţii în schimb, se rezumă la diverse posturi sumare, rezultate din revista presei sau din căutări de pe net, filmuleţe “funny” şi comentarii la adresa altor “blogheri”. Defapt fiecare face cum poate şi cât poate… numai că sunt curios care este motivaţia lor. De ce ţii un blog, mai ales cât timp blogurile cu posturi zilnice necesită mult timp investit, căutări, editarea textului, parcurgerea blogosferei pentru a comenta blogurile altora, şi aşa mai departe.

Mie competiţia blogurilor mi se pare un joc fără miză deşi am înţeles că există o întrecere aprinsă pentru locurile în top, pentru statistici cât mai bune, trafic şi alte chestii pe care încă nu le-am deprins. Oricum, e cert că pe unii blogul îi acaparează atât de mult, încât devin dependenţi de el şi de statutul său în blogosferă. Fiind un pasionat al IT-ului, nu odată am fost acaparat fie de un joc sau de o ocupaţie legată de PC – programare, grafică, sau chat. Din fericire, am ştiut când să zic hop!… de parcă un geek-led mi s-ar fi aprins pe frunte. Recent am fost relativ acaparat de fenomenul mondial numit World of Warcraft (cu peste 8.5 milioane de jucători), unde am cunoscut femei şi bărbaţi în toată firea, uneori soţ şi soţie cu copii, dependenţi de joc, care trăiau adevărate drame din cauza dependenţei. Am văzut adevăraţi WoW freaks, cu 9.5 ore de joc jucate zilnic (medie) timp de 2 ani (de la lansarea WoW). Sunt fascinat de uriaşul timp dedicat unor realizări măreţe din punct de vedere al jocului, adevărate performanţe olimpice, dar care în afara acelui spaţiu virtual numit Azeroth + Outlands nu înseamnă nimic, ba dimpotrivă, 2 ani irosiţi şi probabil mulţi prieteni abandonaţi sau neglijaţi.

Oare de ce devin oamenii dependenţi de lucruri virtuale şi de “realizări” sau statuturi virtuale? Păi în primul rând lucrurile virtuale, pixelate, sunt la îndemână, iar riscul de a greşi este minim, sau daca el există poate fi neglijat prin faptul că mediul virtual îti permite să greşeşti şi să o iei de la capăt fără probleme. Apoi, responsabilitatea ta faţă de ce spui, scrii, comunici sau faci se opreşte adesea la suprafaţa monitorului, iar restul este preluat de un nick, avatar sau alt tip de entitate virtuală în spatele căruia omul se ascunde.

E mult mai simplu să înjuri nişte nickuri pe un forum sau blog, atât timp cât şi tu eşti doar un nick – anonimat care îţi conferă o siguranţă în plus, pe care probabil a-i pierde-o într-o ceartă “face 2 face”. Tupeul online este la îndemâna oricui, iar muşchii se arată prin abilitatea de a face flood, ban, sau kick. Cred că senzaţia asta de superioritate hrăneşte orgoliul latent al oricărui om, şi îl schimbă, deşi în viaţa reală râmâne un anonim retras şi neînţeles.

Mi se întâmplă să fiu fericit uneori, când după o zi lungă şi obositoare la lucru, în faţa calculatorului, plec acasă şi redescopăr lucruri care sunt mereu acolo, dar eu prea ocupat să le conştientizez mereu: un cer albastru neprelucrat în fotoşop, un copac înflorit, nişte păsări nepixelate, stropi de ploaie, mirosuri şi panorame care mi se desfăşoară cursiv şi nu în slideuri. Această lume există “acolo” şi mă bucur că încă sunt în stare ca să fiu sensibilizat de ea. Sunt momentele în care realizez cât de neesenţiale sunt toate celelate lucruri virtuale, care da, unele îşi au farmecul lor, dar care prin voia întâmplărilor ne îndepărtează de lucrurile care contează cu adevărat.

Blogul e o scrisoare deschisă către prieteni şi necunoscuţi, dar e de preferat să fi dependent de prieteni decât de “scrisoare”. 😉