Amintiri din filozofie – sensul vieţii

Când eram elev la liceu primeam la filozofie, dar uneori şi la română, nişte teme foarte largi şi grele în acelaşi timp, de tipul – “oul sau găina”, “ce este materia”, “ce este timpul”, “cine sunt eu”, sau “sensul vieţii”. Mie mi se păreau foarte complicate temele acestea, deşi este mult mai greu să explici şi să filozofezi pe un fapt foarte clar, fără echivoc (de exemplu, de ce are pătratul patru colţuri) decât pe o temă care defapt nu are un răspuns sau o rezolvare.

Regăsind vechiul caiet de filozofie îmi amintesc de vremurile în care îmi puneam probleme “serioase” la care, spre deosebire de azi, răspundeam la fel de serios, dar totuşi interesant. Temă sau nu, îmi puneam întrebarea, care este sensul vieţii, ce sens are viaţa unui om?

Şi cred că întrebarea asupra sensului vieţii se naşte datorită faptului că omul apare pe această lume fară “acordul” său. De regulă ne întrebăm asta când nimic nu pare să ne reuşească şi când suntem într-un mare impas. De ce eu, de ce mie?

Nimeni nu este întrebat când şi unde vrea să se nască, dar fiecare ştie la un moment dat ce vrea să fie în viaţă sau ce şi-ar dori. Pentru că “apărem” astfel pe lume, de asta privim viaţa ca pe un dar, deşi sensul acestui dar ne scapă adesea. Odată înţelegând dimensiunea şi amploarea lumii în care am apărut, sensul vieţii devine tot mai greu de descifrat datorită multitudinii de evenimente la care luam parte. Moartea este confirmarea efemerului vieţii şi adesea, moartea cuiva este prima experienţă care îl face pe om să reflecte asupra sensului vieţii. Căutând un sens, adesea sensul este cel pe care omul şi-l impune, dar fiindcă viaţa în sine este un fapt atât de complex, acest sens diferă foarte mult de la un om la altul, şi totodată nu se poate spune că cineva a aflat adevăratul sens al vieţii, pentru că aceste adevăruri sunt relative, şi subiective.

Sensul vieţii se defineste prin experienţă şi cunoaştere, şi anume raportări la lumea exterioară, dar adesea omul îşi conturează viziunea asupra vieţii prin raportarea sa la propria persoană şi la divin. Situarea propriei persoane între lumea exterioară şi divin stabileşte condiţia omului în raport cu viaţa şi este punctul de plecare către propria filozofie asupra vieţii şi a sensului acesteia. Dualitatea fiinţei umane se datoreşte simţurilor, ce îi permit să se raporteze la exterior, şi sufletului prin care se raportează la divin şi faţă de propria persoană. Aceste două calitaţi îi permit omului să dea sensuri multiple, adesea contradictorii asupra vieţii.

Unii oameni consideră importante în viaţă experienţele aposteriori, bucurarea simţurilor prin trăiri fizice sau cunoaştere, pe când alţii definesc viaţa ca drumul scurt şi neiertător către D-zeu, divin, absolut, prin trăiri apriori, revelate, spirituale, intangibile fizic, cu caracter de adevăr absolut. Adevărul absolut este întotdeauna personal şi nu poate fi transmis, iar sensul vieţii se poate considera atingerea acestui adevăr intangibil la nivel fizic, prin transformarea într-un om superior, poziţionat în echilibru perfect între lumea materială şi cea spirituală.

Privind către lumea materială, putem observa că viaţa are un scop, dar scopul vieţii nu se confundă cu sensul acesteia. Fiinţele vii sunt o manifestare a complexităţii materiei amorfe, iar fenomenul acestei stări pe care noi o numim viaţă, se perpetuează datorită capacitaţii formelor de viaţă de a îşi prelungi această stare – supravieţuind, întreţinându-se şi multiplicându-se, cu alte cuvinte, reînoindu-şi materialul viu, fie prin dezvoltare sau crearea de noi entitaţi vii. Consider că momentul în care se intersectează scopul cu sensul vieţii este evoluţia, pentru că prin optimizare şi reorganizare, viaţa capătă sens, datorită apariţiei unei competiţii nedeclarate între indivizi. Evoluţia este un scop şi un sens totodată, şi de aceea omul se află pe un drum de iniţiere şi autoîmbunătăţire decând se naşte.

Omul îşi fixează mai multe ţinte sau scopuri în viaţă, iar linia ce uneşte aceste puncte se poate considera sensul vieţii pentru acea persoană în parte. Sensul ni-l definim prin propriile aspiraţii şi ambiţii, dar fiindcă suntem dependenţi de autodepăşire, odată ajuns scopul final, lumea noastră se rastoarnă şi suntem din nou în căutarea unor alte căi. Astfel niciodata nu rămâne timp pentru aflarea “sensului” şi de aceea moartea vine mereu ca o întrerupere brutală a cautarilor şi aspiraţiilor omului.

Copiii sunt cei mai mari exploratori ai sensurilor pentru că ultimul lucru pe care îl invaţă este timpul. După ce copilul începe să conştientizeze timpul, devine om şi viaţa sa devine condiţionată de timp. Aflăm prea devreme că timpul este cel care ne devalorizează treptat ca fiinţe, probabil numai în beneficiul sufletului. Timpul devine infinit şi de necuprins din momentul în care realizam că viaţa noastră e finită şi are un sfârşit, fapt ce aduce o comprimare a clipelor noastre şi o accelerare a modului în care percepem lucrurile. Presiunea timpului şi claustrofobia datorată gradaţiilor infime între care suntem plasaţi pe rigla timpului ne fac să revedem sensul vieţii ca lupta cu timpul, ca şi cum stelele s-ar putea lupta cu cerul. Omul doar coexistă cu timpul şi asta îl costă viaţa, dar sensurile nu sunt date de timp sau de scurta sa durată, ci de om pentru a ajunge dincolo de ce crede ca poate avea.

16 thoughts on “Amintiri din filozofie – sensul vieţii

  1. Eu n-am mai făcut filozofie în clasa a 12. Aşa că nu-ţi pot spune prea multe despre subiect. Nu m-am înţeles deloc cu profu’ aşa că filozofia iese din discuţie.
    Apropo, cât ţi-a luat să scrii postul ăsta kilometric?

  2. Asa e…dupa cat filosofie stiu (nu ft multa, mai mult din experienta) cred ca viata e un drum cladit diferit , din fragmente pt fiecare..cine ar fii vrut sa se nasca daca ar stii cate ar avea de indurat..? dar asta nu stim de ce , asa ca , ne ..resemnam.Suntem prinsi in asa numitul timp finit, desi in afara ac este eternitetea…

  3. Probabil doar Cristos s-a născut ştiind ce v-a avea de îndurat, restul nu ne naştem cu astfel de “amintiri”.
    Nu cred că trebuie să ne resemnăm, cum zici.. ci să continuăm să ne punem întrebări

  4. Nu stiam de acest post al tau, l-am vazut o data cu proaspatul comentariu al lui Unu. :) In ziua de azi circula ideea prin cercurile spiritualiste ca de fapt noi am ales inainte de a ne naste exact contextul si experientele prin care vom trece, in ideea ca prin ele vom achizitiona lectiile dorite sau vom da socoteala pt. ce am facut inainte de nasterea asta. Toate bune si frumoase, numai ca discutiile se incing cand ajungi la teme ca “orfanii maltratati din casele de copii”, sau cel putin “copiii neglijati si abuzati de parinti”. Tu ce crezi despre teoria asta?

  5. Nu cred ceva de genul asta, dar in schimb am avut un vis deosebit de detaliat pe care unii mai putin rationali ca mine l-ar considera revelatie. Era un vis in care se infatisa exact ce spui tu, ca noi suntem niste entitati carora ni se impun niste destine, iar unii, mai deosebiti sunt lasati sa isi aleaga.
    Pentru mine e doar un subiect pentru o carte sau un film fantastic :)

  6. BUNA .. EU DAU ANUL ASTA BACALAUREATUL LA FILOSOFIE ….. CREZI K AI PUTEA SA AJUTI ADAUGAND SI DESPRE CELELALTE CAPITOLE ? :D

  7. Îmi place la nebunie articolul asta. Se vede că autorul gîndeşte …. Şi poate numai cugetare are sensul în viaţa noastra scurtă?!….

  8. a da ba sunt gio giorgio armani si va sparg . a da ba nmu fi prost sparg filosofie.i;l iau la bataie pe prof dk se da smecher si ma imbrac de la ghes “ute bah ghes”

  9. Scopul vietii este insasi viata,existenta.Nu avem destine determinate.Totusi cel mai mare mister al vietii ramane moartea.

  10. scopul vietii ni-l alegem noi exact cum a spus si in articol, exista diferite gandiri, abilitati si calitati ce ne determina sa ne alegem in ce sa credem si sa ne imaginam ce vrem, cum vrem, mai mult s-au mai putin influenta-ti de altii :!:

  11. Pentru mine sa filozofezi despre viata si sensul ei e ca si cum ai pune o intrebare si ai primi alta.Oameni in sine sunt buni,in opinie psihologica, doar la adus premise,idei si pareri.Sunt de acord cu ce spui tu.
    Bun post.Care e pentru tine parerea vizavi de moarte,ce se intampla cu amintirile si ideile acumulate pe Pamant?