Când eram elev la liceu primeam la filozofie, dar uneori şi la română, nişte teme foarte largi şi grele în acelaşi timp, de tipul – “oul sau găina”, “ce este materia”, “ce este timpul”, “cine sunt eu”, sau “sensul vieţii”. Mie mi se păreau foarte complicate temele acestea, deşi este mult mai greu să explici şi să filozofezi pe un fapt foarte clar, fără echivoc (de exemplu, de ce are pătratul patru colţuri) decât pe o temă care defapt nu are un răspuns sau o rezolvare.

Regăsind vechiul caiet de filozofie îmi amintesc de vremurile în care îmi puneam probleme “serioase” la care, spre deosebire de azi, răspundeam la fel de serios, dar totuşi interesant. Temă sau nu, îmi puneam întrebarea, care este sensul vieţii, ce sens are viaţa unui om?

Şi cred că întrebarea asupra sensului vieţii se naşte datorită faptului că omul apare pe această lume fară “acordul” său. De regulă ne întrebăm asta când nimic nu pare să ne reuşească şi când suntem într-un mare impas. De ce eu, de ce mie?

Nimeni nu este întrebat când şi unde vrea să se nască, dar fiecare ştie la un moment dat ce vrea să fie în viaţă sau ce şi-ar dori. Pentru că “apărem” astfel pe lume, de asta privim viaţa ca pe un dar, deşi sensul acestui dar ne scapă adesea. Odată înţelegând dimensiunea şi amploarea lumii în care am apărut, sensul vieţii devine tot mai greu de descifrat datorită multitudinii de evenimente la care luam parte. Moartea este confirmarea efemerului vieţii şi adesea, moartea cuiva este prima experienţă care îl face pe om să reflecte asupra sensului vieţii. Căutând un sens, adesea sensul este cel pe care omul şi-l impune, dar fiindcă viaţa în sine este un fapt atât de complex, acest sens diferă foarte mult de la un om la altul, şi totodată nu se poate spune că cineva a aflat adevăratul sens al vieţii, pentru că aceste adevăruri sunt relative, şi subiective.

Sensul vieţii se defineste prin experienţă şi cunoaştere, şi anume raportări la lumea exterioară, dar adesea omul îşi conturează viziunea asupra vieţii prin raportarea sa la propria persoană şi la divin. Situarea propriei persoane între lumea exterioară şi divin stabileşte condiţia omului în raport cu viaţa şi este punctul de plecare către propria filozofie asupra vieţii şi a sensului acesteia. Dualitatea fiinţei umane se datoreşte simţurilor, ce îi permit să se raporteze la exterior, şi sufletului prin care se raportează la divin şi faţă de propria persoană. Aceste două calitaţi îi permit omului să dea sensuri multiple, adesea contradictorii asupra vieţii.

Unii oameni consideră importante în viaţă experienţele aposteriori, bucurarea simţurilor prin trăiri fizice sau cunoaştere, pe când alţii definesc viaţa ca drumul scurt şi neiertător către D-zeu, divin, absolut, prin trăiri apriori, revelate, spirituale, intangibile fizic, cu caracter de adevăr absolut. Adevărul absolut este întotdeauna personal şi nu poate fi transmis, iar sensul vieţii se poate considera atingerea acestui adevăr intangibil la nivel fizic, prin transformarea într-un om superior, poziţionat în echilibru perfect între lumea materială şi cea spirituală.

Privind către lumea materială, putem observa că viaţa are un scop, dar scopul vieţii nu se confundă cu sensul acesteia. Fiinţele vii sunt o manifestare a complexităţii materiei amorfe, iar fenomenul acestei stări pe care noi o numim viaţă, se perpetuează datorită capacitaţii formelor de viaţă de a îşi prelungi această stare – supravieţuind, întreţinându-se şi multiplicându-se, cu alte cuvinte, reînoindu-şi materialul viu, fie prin dezvoltare sau crearea de noi entitaţi vii. Consider că momentul în care se intersectează scopul cu sensul vieţii este evoluţia, pentru că prin optimizare şi reorganizare, viaţa capătă sens, datorită apariţiei unei competiţii nedeclarate între indivizi. Evoluţia este un scop şi un sens totodată, şi de aceea omul se află pe un drum de iniţiere şi autoîmbunătăţire decând se naşte.

Omul îşi fixează mai multe ţinte sau scopuri în viaţă, iar linia ce uneşte aceste puncte se poate considera sensul vieţii pentru acea persoană în parte. Sensul ni-l definim prin propriile aspiraţii şi ambiţii, dar fiindcă suntem dependenţi de autodepăşire, odată ajuns scopul final, lumea noastră se rastoarnă şi suntem din nou în căutarea unor alte căi. Astfel niciodata nu rămâne timp pentru aflarea “sensului” şi de aceea moartea vine mereu ca o întrerupere brutală a cautarilor şi aspiraţiilor omului.

Copiii sunt cei mai mari exploratori ai sensurilor pentru că ultimul lucru pe care îl invaţă este timpul. După ce copilul începe să conştientizeze timpul, devine om şi viaţa sa devine condiţionată de timp. Aflăm prea devreme că timpul este cel care ne devalorizează treptat ca fiinţe, probabil numai în beneficiul sufletului. Timpul devine infinit şi de necuprins din momentul în care realizam că viaţa noastră e finită şi are un sfârşit, fapt ce aduce o comprimare a clipelor noastre şi o accelerare a modului în care percepem lucrurile. Presiunea timpului şi claustrofobia datorată gradaţiilor infime între care suntem plasaţi pe rigla timpului ne fac să revedem sensul vieţii ca lupta cu timpul, ca şi cum stelele s-ar putea lupta cu cerul. Omul doar coexistă cu timpul şi asta îl costă viaţa, dar sensurile nu sunt date de timp sau de scurta sa durată, ci de om pentru a ajunge dincolo de ce crede ca poate avea.