România mea este

Am găsit “leapşa” asta la Orădeanul şi am luat-o tocmai pentru că doresc să scriu ceva diferit. Lumea în România este foarte plictisită şi blazată pe alocuri. Dar eu sunt plictisit de altceva, şi anume, m-am plictisit să tot aud comentarii negative şi să citesc cum se pomenesc numai lucrurile rele din jurul nostru, cum efectiv se pune accent pe a arăta tot ce e urât şi ce ne deranjează. Cu prea puţine excepţii, România este descrisă ca un spaţiu cenuşiu, dezolant asemănător unei fotografii alb-negru vechi. În această viziune, oamenii, oraşele, viaţa, joburile, timpul nostru liber, sunt toate cenuşii, iar viziunea asta nu mă face decât să cred că oamenii care văd astfel lucrurile au luat-o pe o direcţie greşită şi că s-au blazat prea repede, pentru că oricum, cu o astfel de atitudine nu vor reuşi niciodată să realizeze ceva.

Să nu credeţi că eu trăiesc în bula mea de săpun în care mă bucur de fericire utopică şi nu văd cenuşiul în care trăim. Dar, de ziua naţională mi-am pus şi eu întrebarea asta, ce este România şi ce a ajuns “aşa”. Cât de român mă simt, eu care am străbunici din Imperiul Austroungar? Mi-am amintit că nu arborasem încă tricolorul, obicei moştenit de la tata, şi luându-l în mâini mi-am dat seama că nu era o simplă bucată de mătase, fiind ca un vechi steag de luptă cu o poveste, de a cărui valoare uitasem.

Tricolorul meu e vechi, cu stema descusută, rupt pe margini şi pătat, dar culorile sale erau vii în comparaţie cu poza cenuşiu-maronie a peisajului de decembrie fără zăpadă. Pentru mine, România este acest steag deteriorat trecut prin Revoluţie. Pentru mine, acel steag înseamnă oameni, nu ţară, înseamnă efort, luptă, speranţă, bucurie, moarte, sacrificiu şi victorie. Ne-am obişnuit cu România banală şi ridicolă, dar eu de 1 decembrie mi-am amintit că mulţi români, indiferent de etnie sau naţionalitate, au murit sub acele culori, şi îmi ziceam, eh, ce prostie – dar apoi m-am gândit şi am exclamat – ce lucru extraodinar, pentru că azi România nu mai înseamnă nimic pentru cetăţenii ei.

Eram mic la Revoluţie, dar aici în Timişoara am avut ocazia să văd revoluţia şi oamenii ieşind fără frică în stradă şi îmbrăţişându-se chiar dacă nu se cunoşteau. Îmi amintesc că foarte mulţi purtau tricolorul cu stema decupată brutal, cu foarfeca sau chiar cu cuţitul, precum un simbol al victoriei, ceea ce şi era defapt. Şi mă întrebam de ce îl poartă cu atâta bucurie, de ce se îmbrăcau cu el şi de ce îl fluturau ostentativ trupelor trimise să îi reprime. Acum nu cred că patriotismul era imboldul lor, ci mai degrabă bucuria şi sentimentul că victoria era în aer. Patriotismul este o noţiune inventată de politicieni, iar naţionalismul de filozofi. În schimb, bucuria, victoria şi libertatea sunt “inventate” de mase.

România mea nu are graniţe, pentru că România este peste tot unde sunt oameni care se bucură de ceva românesc, fie că e fotbal, gimnastică, handbal, muzică, mâncare, băutură sau alegeri. Din păcate, România este un spaţiu trist, în care ne bucurăm tot mai rar şi în care uităm tot mai des şi mai mult că avem o istorie şi poate o treabă de făcut, în loc să ne lamentăm şi să ne comparăm cu Occidentul. România este vie atunci când lumea iese în stradă fluturând tricolorul pentru că au câştigat “ai noştri”, când se împinge lumea la vot ca să schimbe ceva, când trei românce ocupă podiumul la gimnastică, şi apoi lumea se revoltă pentru o medalie furată, când pierdem la mondiale şi a doua zi dimineaţă e linişte mormânt în tramvai şi pe stradă (1994), când zic în străinătate Hagi şi mi se zice România, când unei stele de pe cer i se dă numele Nadia… şi lista ar putea continua.

Sigur, sunt şi acele lucruri rele şi cenuşii care completează descrierea mea, dar eu nu vreau să scriu despre cenuşiu, gunoi, blazaj şi frustrare. Problema e că pentru majoritatea singura valoare şi unitate de măsură a vieţii sunt banii şi ceea ce ne putem cumpăra pentru a ne putea raporta cât mai favorabil la alţii. Frustrarea face ca nevoia de bani să fie acută şi banii să vină rapid, cu un efort cât mai mic sau nul, pentru a ajunge din urmă pe cei mai avuţi sau mai “şmecheri”, motiv pentru care orice demers făcut în sensul câştigării unor bani este superficial şi fără valoare. Cu alte cuvinte ne îngropăm singuri şi suntem victimele propriilor frustrări materiale, uitând că vrând nevrând aparţinem de ceva şi avem o identitate care până când nu renunţăm la ea, plecând spre alte ţări, trebuie să ne o asumăm.