Desi a trecut destula vreme decand m-am intors din concediu, trei zile in Roma nu se pot uita prea usor. Si pentru ca in ultima vreme ma gandeam ce banalitati sa comentez pe blog, m-am hotarat ca ar fi mai bine sa scriu despre niste lucruri deosebite, pe care unii ni le dorim sa le vedem dar se intampla mult mai rar decat am vrea.

Roma este capitala crestinismului si pentru ca istoria acestui oras a fost marcata in ultimii 2000 de ani de religie, acest fapt se vede la tot pasul… In fiecare piata e cate o biserica sau doua, un monument sau un obelisc pus de vreun pontifex maximus (papa) si vizitand aceste minunate locuri este imposibil sa nu dai peste opera unor mari maestri ai Renasterii si nu numai.

Venind dinspre Piata Spaniei, pe Via del Babuino, o straduta cam ingusta dar marginita de cladiri istorice tacute, strecurandu-te printre micile masini ale italienilor, ajungi in Piazza del Popolo, sau piata poporului, un loc plin de viata si istorie. Primul lucru care m-a mirat a fost sa vad doua biserici aproape identice, construite una langa alta, Santa Maria dei Miracoli si Santa Maria in Montesanto, construite la sfarsitul secolului al XVII-lea, doua din cele trei biserici din aceasta piata.

Centrul pietei, folosit pe timpuri pentru executii publice, este marcat de obeliscul lui Ramses al II-lea de la Heliopolis, adus la Roma de catre imparatul roman Octavian. Roma este plina de astfel de obeliscuri, aduse initial de romani si apoi reasezate de papi, pentru a-si confirma maretia si puterea imperiala in stilul romanilor. Pana la urma imperiile se cladesc pe ruinele altor imperii, recicland simboluri si valori.

Cu toate ca soarele este neiertator, piata asta era cat se poate de vie, copii si tineri alergand de colo colo, stropindu-se cu apa din fantanile neoclasice, ce imita frumusetea clasicismului antic, dand parca si apei o personalitate mitologica. Ca turist, niciodata nu ai destul timp, dar multumita aparatului foto ai un al treilea ochi si o memorie externa din care iti poti “aminti” ce ai vazut in autocar sau acasa.

Trecand de obelisc se vede tot mai bine Poarta Flaminia, sau Porta del Popolo, o poarta din zidurile lui Aurelian ce imprejmuiau Roma in secolul al III-lea, reconstruita in secolul al XVII-lea de Bernini, la comanda papei. Fiind cu ochii pe impresionanta poarta, nu am remarcat simpla biserica din partea dreapta, coplesita parca de toata maretia neoclasica din jur. Cu toate ca marile domuri si catedrale sunt impresionante ca marime, se intampla adesea ca bisericile mai mici sa te impresioneze mai mult decat cele mari si fastuase.

De regula bisericile mici din Italia sunt cele mai vechi si sunt construite pe altare din timpul crestinismului timpuriu, iar un ochi initiat sau informat poate vedea lucrurile astea precum un geolog citeste in straturile de roca. Santa Maria del Popolo este o biserica a augustinilor, si este construita pe o capela din secolul al XI-lea, timpul imbogatind-o cu elemente de arhitectura din renastere, baroc si neoclasic, si opere ale unor mari nume percum Caravaggio, Rafael, Bernini sau Caracci.

Pierdusem numarul bisericilor pe care le vizitasem pana atunci in concediu, iar Santa Maria del Popolo nu era cu mult diferita de alte biserici baroce in care intrasem. Aceeasi preocupare pentru ornamente excesive, dantela din piatra si inflorituri, cu care eram obisnuit, dovada unei perioade de criza si cautari la sfarsitul curentului artistic al Renasterii. Nu prea am fost vreodata un admirator al barocului, preferand mai degraba liniile simple ale bizantinilor sau ale arhitecturii gotice, dupa parerea mea, mai aproape de valorile crestinismului decat decoratiunile opulente din aur si bronz ale acestui stil.

Totusi, momentul in care am vazut picturile capelei Cerasi mi-a amintit de lungile ore de istoria artei facute in liceu, si de profesoara mea care parca avea o obsesie pentru Caravaggio. In fata mea nu mai erau diapozitivele sterse ale profesoarei, ci chiar originalul picturii Rastignirea Sfantului Petru cu a carei analiza ne “chinuia” profesoara de istoria artei. Subiect la teza, si subiect pentru raspuns oral, mai greu decat teza, pentru ca trebuia sa stii sa te exprimi cursiv in termeni de specialitate si sa vorbesti alambicat si intelectual. Profesorul Razvan Theodorescu era sursa noastra de inspiratie, pe care il urmaream relativ usor pe atunci fiind bossul TVR 🙂

Adevarul e ca intotdeauna am avut un fel de “relatie” cu acest pictor, pentru ca picturile sale sunt foarte tumultoase, pline de trairi si ai sentimentul ca ceva foarte grav se petrece in sufletul personajelor. Meritul lui Caravaggio este ca te implica in picturile sale, chiar si intr-un autoportret. Te nelinisteste si te face sa te intrebi, ce are acest om de ma priveste astfel?Am facut ceva? Ai parca impresia ca esti in penumbra si ca privesti fara sa-ti fi dat voie, ca de exemplu, esti un martor las la rastignirea Sfantului Petru. Culoarea este pusa pe plan secund de traire si expresivitate. Ajungi sa uiti de culoare, precum in filmele alb negru. Unul din motivele pentru care imi place si El Greco. Meritul lui Caravaggio este ca in ciuda vietii sale scurte, cam nesabuite si destul de violente pe care a avut-o, a stiut sa isi transpuna personalitatea in arta intr-un stil inconfundabil.

In dreapta Adormirii Maicii Domnului de Caracci, pe peretele opus, e alt Caravaggio, Convertirea Sfantului Paul in drum spre Damasc [link]. Pentru ca am avut ragaz sa privesc aceste doua panze, pot spune ca cea din urma m-a impresionat mai mult, desi pe moment n-am vazut decat un calaret prabusit de pe cal. Arta nu este doar ceva narativ si plat ca o poza, pentru ca fiecare tablou poate avea straturi si semnificatii multiple. Daca in prima lucrare il vedem pe Sfantul Petru rastignit, Convertirea Sfantului Paul ne trimite la Biblie, la faptele apostolilor. Saul, viitorul Sfant Paul, este prabusit de pe cal prin vointa divina, iar lumea lui este rasturnata. Din persecutor devine predicator al crestinismului si unul dintre cei mai importanti sfinti pentru crestinatate. Felul in care personajele sunt redate este caracteristic lui Caravaggio: neputinta lui Saul in contrast cu scutierul si calul care nu sunt constienti de dimensiunea divina a evenimentului – Saul are o revelatie si aude cuvantul Domnului, convertindu-se la crestinism. Este interesant totusi ca scena nu are un context, nu este plasata intr-un peisaj, ci totul este concentrat la cele 3 personaje, pana si sursa de lumina fiind defapt culoarea deschisa a calului.

Este ideal ca sa mergi intr-un loc si sa vezi anumite lucruri la “ele acasa”, nu doar prin reviste sau internet. Numai asa se pot crea conexiuni intre tine si acele lucruri, impresii pe care in fata calculatorului nu le poti avea. Artistii au venit si au trecut, lasand capodopere in urma lor, dar aceste capodopere sunt legate de o istorie, de un monument sau de o cladire, pentru ca aproape intotdeauna picturile sau sculpturile lor au fost comandate pentru ceva anume, parte din ceva mai mare si mai amplu. De asta e minunat cand ajungi intr-un loc si constati cum acolo s-au succedat generatii de artisti si arhitecti care au contribuit la acel edificiu, inspirandu-se unul de la altul si incercand sa se depaseasca. Si toate astea le poti intalni intr-o biserica aparent obscura, pe langa care poti trece fara sa banuiesti ce este inauntru.

nota: fotografiile prezentate imi apartin si este interzisa folosirea lor fara acordul meu.