Căldurile astea mă duc cu gândul la nopțile reci de la munte a căror amintire îmi este foarte proaspătă. Nu-mi luasem destule haine groase de acasă și trebuia să dorm în trening și cu două pături. Iar acuma stau cu limba scoasă în casă ca un câine uitat la soare…
Nopțile reci de munte sunt bune și la altceva decât pentru a uita de căldura dintre betoanele de acasă. Cerul de la munte este atât de curat și odată ce se lasă seara, ești copleșit de numărul de stele de pe cer. Ce suntem noi? Văzuți de lângă altă stea, doar o mică steluță oarecare de pe cer, din miile pe care le putem vedea. După câteva momente de contemplare a cerului înstelat, fiecare devine fără să vrea filozof. Fiecare vede cerul în felul lui… unii sunt copleșiți de cât suntem de mărunți în universul infinit, alții văd măreția lui D-zeu și alții văd bolta ca pe ceva romantic și misterios. Poate într-adevăr, cerul e câte un pic din toate astea. Mie mi-a plăcut de mic să mă uit la cer și să identific stele și constelații care au fascinat omenirea de la ieșirea ei din peșteră până azi — binecunoscutul “Carul Mare”, steaua polară, strălucitoarea Vega, fascinantul Orion, inconfundabilul Sirius, maiestuosul Jupiter, inelatul Saturn și multe altele. Dacă ai și un binoclu poți vedea lucruri nebănuite. Din păcate vremea a fost cam instabilă, dar m-am mulțumit să observ sateliții lui Jupiter, identificați prima dată de Galileo Galilei acum 400 de ani, ca niște mărgele în jurul planetei. Acum mă gândesc că în loc să îmi iau nu știu ce telefon nou, deși mă tentează un iPhone (că tot se ieftinește modelul vechi), mai bine îmi iau un trepied mai bun sau chiar un ocular pentru telescop. Îmi doresc să fac un adaptor (de buget) pentru aparate foto cu care să pot poza ce se vede prin telescop sau binoclu; defapt sper să copiez o chestie pe care am văzut-o la producătorul Orion și care costă o groază de bani pentru un lucru simplu făcut din aluminiu și 2 șuruburi.
Până atunci, vă las cu pozele astea, făcute noaptea cu micuțul Canon IXUS 70. În poza din stânga se poate vedea planeta Jupiter (“steaua” cea mai strălucitoare), iar în dreapta e Luna, la lumina căreia se văd norii și aburii ce ies din munte. Dacă le făceam mai atent, le puteam lipi într-o panoramă de toată frumusețea…
Mie niciodata nu mi-au reusit fotografiile cu “cer instelat”, si tot un Canon am …
Probabil ca nu ma pricep sa fac setarile cum trebuie si nici nu am gasit pe altii mai priceputi decit mine ca sa-i intreb.
Tie ti-au iesit bine imaginile.
Pe pozele mari se vedeau mai bine stelele. Prin micșorare s-au pierdut unele.
Secretul e să folosești un trepied sau un suport fizic, de exemplu, pt pozele astea am folosit balustrada balconului.
Dacă ai Canon — eu 99% folosesc modul P și cel mai mic ISO, restul las aparatul să decidă. Pt pozele de noapte am setat manual timpul de expunere (nu toate Canon au opțiunea asta). Timpul de expunere a fost 15 secunde (maxim posibil la aparatul meu).
Un alt secret e să folosești declanșatorul (poze cu întârziere) când faci poze seara sau noaptea. Asta pt că atunci când apeși butonul aparatul va vibra sau va tremura, și dacă pui 10 secunde, orice vibrație va dispărea și așa vei avea poze nemișcate (bineînțeles în cazul în care folosești un suport sau trepied)
ce interesant, nici nu stiam ca poti poza planete cu un aparat obisnuit.
De abea aştept să îmi fac adaptorul pentru aparat foto şi telescop ca să revin cu nişte poze cu suprafaţa Lunii. Este incredibil ce detaliu poţi vedea, mai ales când nu e plină, pt că e mai multă umbră şi craterele par mai accentuate.
Momentan strungarul nostru de la firmă este ocupat cu alte chestii 🙂
salut!sunt pasionat de aceleasi lucruri ca si voi si cred ca am vreo 2 poze reusite cu luna,facute in afganistan,insa nu stiu daca le pot posta pe acest site
@adr13har — nu le poţi posta aici, dar poţi să laşi linkurile dacă le pui pe internet, de exemplu pe un serviciu gratuit de tip photobucket sau imageshack