Vă învidiez dragi blogherași că aveți timp dar mai ales chef să scrieți pe blogurile voastre, mai ales despre subiecte interesante sau haioase, pentru că mie, în ultima vreme, nu prea mi-a ars de blogosferă.
Am un vecin care mă tracasează cu plata pentru o reparație la acoperiș făcută pe cont propriu, fără aprobare, și mai mult, mă amenință cu judecata. La noi legea se aplică doar atunci când îți convine, iar când nu, faci cum vrei și dacă îți dă mâna, le spui celor nemulțumiți sau nedreptățiți să te dea în judecată, asta pentru că știi că oamenilor le e frică de tribunal și nu au bani de procese. M-am dus pe la avocați și știu că în principiu, el nu are dreptate, dar și la avocați e ca la medic, unii îți zic să stai liniștit pentru că n-ai nimic, iar alții îți fac trimitere la spital. Așa că, numai stressul că te poate paște un proces stupid e suficient ca să îți taie elanul de la orice.

Întotdeauna când mă simt copleșit de problemele mele tipic românești, gen vecini, manele, nesimțire, birocrație, indiferență și incompetență, mă uit pe hartă și îmi amintesc de călătoriile mele prin străinătate. Cu alte cuvinte, încerc să nu uit că lumea nu se sfârșește pe strada mea, la mine în cartier, sau la granița țării. Sunt un milion de lucruri minunate și care sunt acolo, nu într-un film de fantezie. Îmi e dor de normalitatea pe care am simțit-o de fiecare dată când am călătorit în Vest, de lucrurile “incredibile” pe care mi le povestesc prietenii mei din alte țări legat de organizare și ordine, de lucrul frumos, bine făcut cu cap, nu la întâmplare.

A te naște sau a trăi în România e deja un preț prea mare pentru a fi într-o țară europeană. Efortul pe care îl facem noi pentru normalitate este cel puțin egal cu efortul pe care îl fac alte popoare pentru prosperitate la care noi încă nici nu putem visa. Am observat că cel puțin în sfera în care trăiesc eu, dreptatea e de partea celui care urlă mai tare, are mai mulți bani sau mai mult tupeu. Nu urli? Nu ai tupeu? Nu ai bani? Atunci ești un preș în România.