Contur infinit

Până acum urmăream campania electorală ca pe un meci de fotbal oarecare, un joc al democrației firesc și interesant uneori. Dar lucrurile au derapat în așa măsură încât am impresia că asist la o mineriadă mediatică în care nu se mai dă cu ranga ci cu butoanele. În problema filmului controversat, nu contează cine are dreptate, ce spun martorii, experții, băiatul lovit.. contează ce trebuie lumea să audă, și anume că de asta nu mai trebuie ales Băsescu, pentru că ar fi lovit un copil, nu pentru că Mircea Geoană are un program mai bun sau pentru că președintele nu a făcut mare lucru în mandatul său. Mă revoltă cum li se bagă pumnul în gură oamenilor care au o altă părere sau versiune asupra unor lucruri și că pot exista oameni atât de josnici, numiți jurnaliști, încât să practice acest tip de cenzură perfidă.

Azi am văzut pe saitul realitatea o nouă versiune a celebrului clip, chipurile din alt unghi, în care se vede clar cum Băsescu “îl lovește” pe copil. Am fost foarte mirat de rapiditatea cu care Realitatea a făcut rost de o altă filmare, dar mirarea mea s-a transformat în șoc când am realizat că ce priveam eu era defapt același film, redat cu încetinitorul, dar în oglindă, pentru că de data asta Băsescu lovește cu mâna stângă, nu cu dreapta. Chiar ne cred idioți? Măcar pe varianta asta se vede și mai bine reacția copilului, un zâmbet ștrengăresc, al unui puști care scăpat de pedeapsă și scoate limba. Este ireal că s-a ajuns la prelucrarea prelucrării și la perpetuarea acestei diversiuni de domeniul anilor 1990.

Ajung la concluzia că România e demult o țară confiscată, în care singura libertate garantată e aceea de a fi sărac, cu capul plecat și cu mâna întinsă. Românul a plecat capul și s-a resemnat cu viața lui săracă și fără perspective, acceptând că România e a “băieților deștepți”, cu bani făcuți din speculații dubioase, și nu a celor mulți. Românul după ce a plecat capul, a închis și gura, acceptând că aici există un singur punct de vedere, așa ca pe vremuri, “că tot era mai bine”. “Pentru o sticlă de ulei și o pătură, votez șefule pe cine vrei”. Dacă lucrurile astea se pot petrece în 2009, atunci democrația noastră este o caricatură cu instituții de carton, scena pentru viața regizată pe care unii vor să o trăim. Eu am așteptat destul 20 de ani și simt că nu aș mai putea accepta încă 5 ani de stagnare sau regres, în care se vor da uitării toate lucrurile potențial bune începute acum pe final de mandat.

Dacă această campanie se va câștiga cu un montaj cu pumni a la Jackie Chang, atunci mă tem că pe viitor orice mi se poate întâmpla dacă supăr pe cine nu trebuie. Voi muri cu dreptatea în mână, cum defapt se întâmplă demult pe la noi. Mă tem că de dragul unei palme date unui copil voi trăi într-o țară condusă de marionete prezentabile dirijate de oameni fără scrupule, interesați doar de cash și putere, țară în care nu mă va asculta nimeni și în care îmi va fi frică să mai scriu pe blog ceva incomod.