Contur infinit

Într-o țară departe, cu ape frumos curgătoare și câmpii nesemănate, trăia un zmeu fioros care scuipa foc pe gură și fum pe urechi, de ardea pe mai toată lumea și uite așa era plină țara de pârliți. Învins la trântă cu ani în urmă, Roș Împărat vroia răzbunare și chemase toți vitejii, cu mic cu mare, ca să-l răpună pe sceleratul zmeu, care când cu pumnul dădea, țara se zvârcolea.

Și așa, într-o seară, chemați de Roș Împărat la palatul lui Motan Încâlțat, s-au întâlnit trei voinici fără pereche: Marionică Gură de Aur, Prâslea cu săgeata otrăvită și Santa Klaus cel făgăduit. Se sfătuiră ei trei zile și trei nopți, și Roș Împărat hotărî ca unul să o ia la soare răsare, unul la soare apune, iar cel mic să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în liberal. Întretimp, la voia lui Roș Împărat, Faurul Pământului făcu o vrajă, și ca prin minune, începu să se așterne o liniște peste țară de numai antenele muștelor se mai auzeau. Degeaba scuipa foc și pară zmeul de aramă că nimeni nu-l mai auzea și vedea, în afară de nașu-su și oglinda fermecată.

Dar zmeul cel rău îi aștepta sub un pod și îi prinse pe doi dintre voinicii împăratului la drum de seară. Se luptară ei ce se luptară, mai întâi cu săgeți, apoi cu sulițe, cu șuturi și blesteme, dar până la urmă zmeul îi birui și-i băgă în pământ până la brâu. Degeaba se dădu din nou peste cap Prâslea cu săgeata otrăvită, că zmeul îl băgă în pământ până la gât, de se dădu bătut și fugi cu săgeata între picioare la Roș Împărat. Noroc că de la soare apune venea cătrănit Santa Klaus cel făgăduit, cu o mână în buzunar și cu cealaltă scărpinându-se în barbă. Roș Împărat nu se lăsă și ceru din nou ajutor de la Faurul Pământului, care plin de trucuri, le făcu o caleașcă din fier roșu cu trei locuri și trei trandafiri, trasă de cai verzi de pe pereți. Slăbit de vraja împăratului Roș, zmeul le pierdu urma celor trei, care plecară spre soare apune, către mândra cetate cu bastion a lui Barbă Sură, zmeul cel mic, care când roșu vedea, spume făcea de se umplea țara de viituri și lacuri. Dar nici nu se văzu bine mândra cetate de la soare apune, că Prâslea ochi și îl nimeri pe zmeul Barbă Sură cu săgeata otrăvită a Faurului Pământului. Otrava își făcu repede efectul. Realitatea deveni irealitate și degeaba se încruntă zmeul cel mic cu barbă sură, că se prăbuși imediat la stânga și cum de se ridica, se înclina cum bătea vântu’. Și vântul bătea, când din dreapta când din stânga, dar mai ales din stânga, de vedea cum veneau medicamentele cu poșta și se-ntorceau oamenii de peste țări și mări cu pungi mari de galbeni de nu le mai puteau duce. Vocile oamenilor nu se mai auzeau și se făcu așa o liniște încât de dragul ei oamenii se temeau să mai deschidă gura, gurile rele deveniseră bune și închiseră gura până și gurile de canal. Adormiții dormeau liniștiți pentru că bătea vântul pentru ei, iar voincii puteau în sfârșit să împartă țara zmeului în liniște…

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa, am încălecat pe-o roată dar nu v-am spus povestea toată. Pentru că am călcat pe un bici, povestea nu se-ncheie aici — se încheie pe 6 decembrie. Voi hotărâți cum.

La Mulți Ani România.