N-am să uit niciodată ziua asta. Pe 22 s-a produs descătușarea noastră din frica în care trăiam în Timișoara decând devenisem liberi. Așteptam Bucureștiul, altfel, totul era pierdut. Îmi amintesc momentele în care televiziunea a început să prezinte primele imagini din studioul 4, cu Mircea Dinescu și Caramitru. Pe atunci nu-l știam decât pe Caramitru, de pe discurile cu povești pe care le ascultam. N-o să uit cum vecina de jos a ieșit din casă țipând de bucurie după care toți ne-am îmbrățișat în lacrimi. Atunci m-au luat ai mei în centru ca să văd și eu ce se întâmplă. Orașul era de nerecunoscut. Deși era iarnă și totul părea cenușiu, orașul era viu ca un carnaval, euforia de atunci e imposibil de descris și probabil niciodată nu voi mai trăi așa ceva. Peste tot era lume, majoritatea se îndrepta spre centru și se scanda de peste tot “ole, ole, Ceaușescu nu mai e”. Troleibuzele erau pline cu oameni pe scări, dar toți erau fericiți. Toate mașinile purtau tricolorul sau panglici tricolore. Pe un troleibuz scria mare “vrem saloane de Crăciun, nu conducător nebun”. Toate mașinile erau arhipline, cu farurile aprinse și claxonând permanent. Era plin de Dacii cu geamurile deschise din care 6-7 oameni urlau ca nebunii “Victorie” și fluturau drapele cu stema decupată. Toată lumea se saluta frenetic cu degetele în V, și zâmbea. Bega era plină de portrete ale dictatorilor și peste tot era câte o poză de a lui ruptă, arsă sau mâzgâlită cumva.
Îmi amintesc că ne întâlneam cu tot felul de oameni și ne îmbrățișam frățește, deși nu ne cunoșteam. Toți erau emoționați până la lacrimi și niciodată nu cred că voi mai simți acea senzație fantastică de bine, pentru că atunci toți se iubeau și erau uniți. Când omul devine liber, el se naște a doua oară și sentimentul este de nedescris. Eu atunci am simțit că eram cuprins de acea mare simțire, de ceva nou și înălțător ce nu mai simțisem până atunci. Aveam 10 ani, și nu înțelegeam prea bine ce înseamnă libertate, dar atunci toată lumea rezona și simțea la fel, motiv pentru care la revoluție au murit oameni de toate vârstele, de la copii mici până la bătrâni.

În piața Operei, era un dezastru total. Toate magazinele erau arse, iar negreala fumului se întindea până la etajele superioare. Spațiul verde era distrus și era plin de urme de tanc și roți mari. Mai toate clădirile erau ciuruite de gloanțe și peste tot erau tancuri și TAB-uri, acum de partea noastră. Toți pereții erau plini de lozinci care mai de care, de la “Libertate”, “Vrem alegeri libere”, pînă la “Vrem să mîncăm”. În ciuda peisajului dezolant, atmosfera era de bucurie. O chestie care nu o uit este că la mitingurile din piață au participat și femei gravide care au născut acolo, iar copii au fost botezați pe loc Victor sau Victoria. Erau primii români care se nășteau în libertate, după decenii negre de comunism.

Îmi amintesc că la statuia cu lupoaica oamenii își ardeau carnetele de partid și am fost cu mama care a stat până când carnetul ei s-a făcut cenușă. Erau zeci, poate sute de coperți roșii care ardeau în flăcări la baza coloanei, ca la un altar. Peste tot erau aprinse lumânări, dar durerea oamenilor fusese depășită în acea zi de euforia de nedescris provocată de fuga lui Ceaușescu. Apoi, tata a zis că ar fi bine să plecăm că poate se va trage, și a avut dreptate, că mai târziu iar s-a tras.

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

22 decembrie 1989, vineri.

Ajunși dimineața la servici, ne alăturăm fără șovăire coloanei noastre din fața fabricii. Nu ne mai păsa de nimic, dar frică mai era în suflet. Speram ca la București să se întâmple o minune. Amenințările erau mai dure. Oamenii din fața fabricii cer să vină conducerea. Apare inginerul șef și cheamă lumea la lucru, amenințînd că plicurile (cu salarul, n.a) vor fi mai subțiri. Este huiduit. Pe o bancă se urcă și președintele sindicatului care oferă premii de 3000 de lei pe loc celor care vor rămîne la lucru. Este și el huiduit. Mulțimea cere steaguri. Se întîmplă ceva nou — nu mai este nevoie ca oamenii să ia prin obligație cîte un steag ca înainte — oamenii se grăbesc să ia cît mai multe steaguri. Stema este ruptă imediat sau decupată cu ce se găsește. Coloana se pune în mișcare și pornim pe lîngă Bega către centru. Dintr-o clădire se aruncă portretele celor doi. Sunt călcate în picioare și li se dă foc. Mulțimea scandează “pentru sîngele vărsat, Ceaușescu judecat, aici în Banat”. La intersecții ni se alătură alte coloane. Ajunși în fața catedralei, vedem sute și sute de lumînări, pe trepte, în parc, peste tot. Coloana se oprește. Bărbații își dau jos căciulile și ne așezăm în genunchi. Lumînările pe treptele catedralei erau puse în memoria unor copii care s-au dus să pună lumînări pe treptele catedralei și au fost răpuși de gloanțe. Preoții catedralei s-au acoperit de cea mai mare rușine — le-a fost frică și au încuiat ușile pe dinăuntru ca să nu se refugieze oamenii și răniții înăuntru. Toată lumea era copleșită de emoție și fiecare plîngea. Parcă eram în stare de a înfrunta moartea. De fiul meu uitasem. Eram complet absorbit de acea stare de sprit, de acea realitate. Apoi ne-am ridicat și în drum spre Operă, coloana noastră a fost absorbită în marea de oameni pe partea restaurantelor, goale, cu ferestrele sparte. Soția a fost în așa măsură cuprinsă de acea trăire, încît a uitat de mine. S-a dus tot mai în față pînă ce ne-am pierdut unul de altul. [..]
M-am întors singur acasă. Cred că era după ora 12. Venisem greu pe jos contra unui curent de oameni care ca un fluviu curgeau spre zonele centrale din oraș.
Ajuns acasă, fiul meu mă întreabă: “și mama?”. I-am spus adevărul, fiindcă i-am promis că dacă mai trăiesc, să nu-l mai mint. Nu demult îi ziceam: “tu auzi ce vorbim noi, dar tu esti băiat mare, tu ascultă de tovarășa (învățătoare)”. Îl învățam să nu mintă, dar îi ceream să o facă. Auzind ce se întîmplase, i-au dat lacrimile, se aștepta la ce era mai rău pentru mama lui. În sfîrșit apare și ea. Timpul scurs mi s-a părut o veșnicie, dar la noi liniștea se reinstalau.

La televizor revoluția în direct — Bucureștiul era liber. Era salvarea țării, salvarea Timișoarei care în alte condiții ar fi fost azi, după cum spun unii, pămînt arabil. Simțim că nu mai putem sta în casă. Euforia generală ne împinge spre centru. Pentru prima dată îl luăm cu noi și pe fiul nostru. E prima zi din vacanță în care iese din casă. Pe străzi entuziasmul e fără margini. Oamenii se sărută, își zîmbesc, ridică mîinile, flutură steaguri, toate mașinile sunt pline. În plină zi circulă cu farurile aprinse, cu steaguri fluturînd. Oamenii de la sate vin cu pîine în autobuze, în camioane și în remorci trase de tractoare. Ajungem în centru. Bucuria este fără margini. E o sărbătoare adevărată, gustată din plin de cei care într-un fel sau altul au contribuit la marea victorie. [..]

va urma cu fragmente din perioada 23-31 decembrie

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 21 decembrie 1989
• Remember – prima zi de libertate – 20 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989