Violenţa şi calculatorul

La început de mileniu trei, copiii sunt ca și dependenți de calculator și tot ce fac ei se învârte în jurul calculatorului datorită comunicării facile prin internet. Din nefericire, calculatorul este țapul ispășitor al părinților de pretutindeni, pentru că el nu are gură și nu poate spune că defapt vinovați sunt părinții. Calculatorul e doar un obiect. Nu e devină toporul pentru că s-au tăiat copacii. Copiii nu ucid din cauza calculatorului, iar psihologii înțeleg foarte bine motivele.

E adevărat că azi copiii sunt expuși unor lucruri de care generația părinților lor nu a avut habar decât la o vârstă mult mai târzie. Dar acest mic inconvenient al lucrurilor care le lipseau părinților în copilărie — televizor, calculator, internet, telefoane, gadgeturi, etc — este destul de serios și grăbește momentul în care părinții trebuie să explice anumite lucruri copiiilor, chiar și foarte mici. Chestie care mă duce la ce vroiam să spun la început: și anume că părinții de azi sunt foarte ocupați cu ale lor și își văd copiii convenabil ocupați cu treburile lor “de copii”. Unde mai citește un părinte azi o carte unui copil, sau construiește ceva cu el? Îi dă un audiobook sau îi ia un joc pe computer, e simplu, e convenabil și arată că e un părinte modern și cool.

Astăzi se poartă recompensele. Părinții au devenit un fel de (mă) “asculți și câștigi” protevist și orice demers firesc și de nenegociat altă dată, precum învățatul, bunele maniere, curățenia, respectul, cititul lecturilor obligatorii, cuvântul dat, etc, este motivat prin bani și cadouri, adesea lucruri superficiale care grăbesc îndobitocirea odraslei. Copilul deprinde repede acest troc și ajunge să pluseze la rândul său, ca la poker, iar în scurt timp ajunge să facă totul numai pentru recompense, fără a înțelege de ce îi cer părinții și profesorii toate acele lucruri. Tot de asta, profesorii sunt niște idioți pentru că ei nu oferă nimic material, numai note și teme.

Pedeapsa cea mai de seamă nu este, ca altă dată, izolarea în casă, ci confiscarea calculatorului sau restricționarea accesului la internet. Un șantaj simplist, care nu aduce totuși nici un pic de dor de carte în copil și nici nu trezește responsabilitatea din el.

Într-o familie de azi, cel mai important membru al familiei este televizorul, pentru că nimeni nu vorbește și este ascultat la fel de mult într-o casă ca televizorul. Părinții sunt ocupați cu televizorul, copiii cu calculatorul și aparent toată lumea e mulțumită, hipnotizată de un ecran. Dar părinții de azi nu vorbesc aceeași limbaj cu copiii lor, ei nu înțeleg lumea asta nouă online, ce fac copiii pe net și de ce. Nu înțeleg fie pentru că au rămas în urmă fie că nu au timp, pentru că sunt atâtea prostii lucruri la televizor.

Copiii se refugiază în lumea fascinantă a calculatorului pentru simplul fapt că părinții nu le oferă prea multă atenție. Nu au răbdare și nu se impresionează când copilul lor face nu știu ce chestie de care e bucuros. A oferi totul nu înseamnă numai lucruri materiale. Copiii au nevoie de atenție și pentru că nu o primesc, o caută și o găsesc pe net, unde poți fi ce vrei și cine vrei, poți avea 3000 de prieteni și câștiga topuri de popularitate fără să ieși din casă.

După părerea mea, ca alternativă, sportul e cea mai bună metodă de a forma personalitatea unui copil, în special de a deveni responsabil. De ce, pentru că orice sport se joacă pe reguli acceptate de toți și este bazat pe fair play. Cel mai bun câștigă și prin competiție și muncă reușești să câștigi admirația celorlalți, dar și premii, premii adevărate, nu bling bling. În sport înveți să joci în echipă, înveți să accepți critica celorlalți dar și să te bucuri de laude. Din păcate calculatorul și televizorul ne îndepărtează de mișcare și sport, dar ele sunt bune la toate inclusiv la a suporta vina propriilor noastre eșecuri.

11 thoughts on “Violenţa şi calculatorul

  1. Sa nu exageram :) .
    Si totusi mai sunt copii care bat mingea in spatele blocului sau pe strada, merg cu bicicleta si se catara prin copaci.
    Ma gindeam la faptul ca un copil este atras de calculator deoarece acest ‘obiect’ ii ofera iluzia independentei.

  2. Eu nu am mai văzut demult copii care să se joace printre blocuri, ca atunci când eram eu copil. Străzile dintre blocuri sunt pline de mașini și pustii. Te-aș întreba, care copaci? :) în locul lor avem parcări.

    Și atunci părinții scăpau de copil trimițându-l afară la joacă, dar acolo, interacționând cu alți copii era un mediu mai sănătos decât pe net, nu crezi?

  3. 1. sa inteleg ca te apuci in sfarsit de sport? :P
    2. e discutabil cui apartine vina. eu zic ca e impartita. normal ca nu masina e de vina. si aia care fac jocurile sunt tot oameni.
    Eu nu cred ca un copil care se joaca Heroes, de exemplu, o sa se trezeasca violent peste noapte. Problema , cum o vad eu, nu e faptul ca parintii isi lasa copii sa se joace, ci ca nu controleaza CE se joaca.

  4. Crina, dacă știi să faci delimitarea între joc și realitate, nu contează foarte tare dacă jocul e violent. Și eu mă jucam Wolfenstein și Doom când aveam 15 ani și tăiam monștri cu drujba în joc. Dacă copilul n-are acces și la altceva, ajunge să nu mai facă diferența. Oamenii care se uită la filme de groază nu se apucă să își omoare colegii sau prietenii în chinuri oribile ca în film pentru că pot face diferența între film și realitate.

    Problema cu raționamentul tău e una singură: dacă îi interzici copilului să joace anumite chestii, el va deveni curios, și pentru că informația circulă atât de ușor azi, el va ajunge să se joace jocurile respective cumva, dacă nu acasă, atunci la prieteni sau la cluburi. Copilul nu va înțelege de ce nu trebuie să se joace, de ce e greșit. Ceea ce defapt e cel mai important. Asta nu înțeleg părinții de azi, că nu au cum să interzică sau să blocheze accesul la informație. Când eram noi copii, era ușor, acum e imposibil. De asta, dacă părintele își educă copilul, el nu va juca jocuri violente pentru că nu va dori, sau va încerca de curiozitate fără consecințe asupra comportamentului lui.

    Exemplu: când eram eu copil, ai mei aveau un fix ca eu să nu am arme de jucărie, pistoale și mitraliere mai ales. Dar eu cum ieșeam afară mă jucam cu bâte și arcuri cu fetele (la mine în zonă era un fel de Sherwood). Cum am găsit pe jos un pistol de jucărie aruncat de cineva, imediat l-am luat și l-am reparat (eram bun la chestia asta și atunci). Dar ai mei au vrut să-l arunc. Bineînțeles că eu n-am vrut și atunci nu mi l-au luat, dar au zis că ei nu sunt de acord cu asta și mi-au explicat că armele nu sunt bune, bla, bla, bla. Iar mie nu-mi plăcea să știu că părinții mei nu sunt de acord cu ce fac eu. Ideea e că m-au lăsat pe mine să decid. Asta contează f mult. Ei puteau să ia pistolul ăla și să-l arunce. În schimb, a rămas la mine în dulapul cu jucării și nu m-am jucat niciodată cu el. Pe lângă asta, ai mei mi-au oferit și alte jocuri, din alea din care ne mai jucăm la clubul de joc, sus-jos, nu te supăra frate, sah, păcălici, tot felul.

  5. Eu inteleg ce vrei sa spui, dar nu uita ca pana la o anumita varsta, copii totusi nu stiu sa faca diferenta.

    • Eu eram destul de mic atunci, dar nu m-am referit la vârste preșcolare. Oricum, după 7 ani deja copilul are cât de cât discernământ. După 7-8 ani, ai o mulțime de oameni care ar trebui să-ți explice una alta, pt că mergi la școală. Eu aveam părinții, bunicul, tova (tovarășa educatoare/învățătoare), etc.. Pe atunci erau 2-3 ore de program la tv așa că eram eu Animal Planet pentru ei destul :)

  6. de cand am descoperit calculatorul, adica de la 12 ani, am omorat miliarde de creaturi virtuale intr`o sumedenie de jocuri, fie ele shootere sau RPG`uri.  nu sunt o persoana violenta sau agresiva in viata reala si nici nu mi`ar trece prin cap sa rezolv ceva prin violenta.
    ca mine sunt si multi altii si ma deranjeaza sa aud la tv cand un scelerat isi omoara parintii ca “din cauza computerului a facut asta!”. nu`s psiholog dar cred ca oamenii aia au defecte grave de fabricatie si cam orice poate sa`i declanseze instinctele criminale. dar e usor sa dam vina pe un obiect.
    n`am inca nici un copil dar promit solemn ca voi avea rabdare si ma voi ocupa de ei, eu sunt minte calatoriile cu parintii, cum m`a invatat taica`meu sa ma dau pe bicicleta si cum m`a invatat maica`mea sa merg pe role si altele. asa ca vreau ca si copilul meu sa aiba asa amintiri.

  7. @maddy: eu nu suport shooterele… mi-e greu sa imi imaginez o fata ca fiind un fan :)
    Dar, numai pentru ca un lucru nu se aplica in cazul meu, nu inseamna ca pentru altii nu e perfect aplicabil :)

  8. e problema asta cu internetul, e si greu sa ii supraveghezi pt ca au acces la internet de peste tot..eu incerc sa il mai duc la cinema ,sa ne jucam in parc, la plimbare..se bucura de momentele astea, dar face urat cand nu il las la calculator, eu sunt mama rea, care nu il lasa sa faca nimic..ca in filmul ala mamici pentru marte;)) app foarte fain filmul, e exact ceva de genul cu situatia in care ma confrunt, poate il duc si eu pe asta mic, poate poate intelege ceva..

  9. Cand eram copil aveam o gramada de activitati distractive, gen faceam avioane de hartie, ma jucam cu plastelina, desenam, faceam figuri din hartie, jucam puzzle, domino, etc (astea cand ma jucam singur) si nu ma plictiseam.

    Azi copiii sunt foarte greu implicati (de parinti sau alti copii) in jocuri creative si alte chestii non-violente. Cati copii mai stiu azi sa faca un avion de hartie sau un zmeu? Nu e vina lor.