Final de mandat

good bye Acer

good bye Acer

De o vreme vroiam sa povestesc niste impresii interesante din concediu si poate altele, dar de curand m-a lasat laptop-ul pe care il folosesc din 2007. Am auzit multe lucruri negative despre fiabilitatea laptop-urilor Acer, dar iata ca al meu m-a tinut bine patru ani, “mandat” in care l-am incins destul de mult cu jocuri si alte lucruri, nu doar navigare pe internet. Deci nu i-a fost usor. Din pacate, “demisia” si-a dat-o tocmai placa video, asa ca o sa dureze ceva pana imi recuperez tot ce aveam pe el, si numai acum imi dau seama ca din backup-uri imi lipsesc o gramada de chestii :)

Noroc cu vechiul meu calculator din 2003, pe care l-am reinvestit miraculos in forma sa originala, si iata ca, cu greu, incet dar sigur, mai pot naviga pe internet sau juca un joc de acum 10 ani. Se pare ca nu se mai fac calculatoare ca pe vremuri, pentru ca acest batran Celeron a functionat vreo doua mandate fara probleme si fara sa fie nevoie de remanieri de Windows! Daca pica si Celeronul, mai am un 486 undeva… ma intorc in feudalism.

Lessons learned:

  1. folositi un laptop cooler vara, nu unul ieftin, din plastic, ca mine
  2. faceti backup lunar pe un disk extern sau stick
  3. se putea si mai rau, acum 8 ani mi s-a ars harddisk-ul si am pierdut tot ce aveam pe el

Fosile

Nu demult am primit cadou câteva fosile de la unchiul meu. La început nu mi s-au părut ceva deosebit, dar după ce le-am vazut și simțit în palmă, gândul, vorba poetului, mă purtă îndărăt cu mii de veacuri…

Pentru mulți, un dinte de dinozaur este doar un dinte sau o piatră oarecare și totuși este mult mai mult, este un fragment din istoria vieții pe Pământ, ajuns la noi printr-o întâmplare. Este greu de imaginat un milion de ani, pentru ca istoria civilizației de abea are câteva mii, iar aceste fosile sunt vechi de zeci de milioane, unele sute. Cu cât sunt mai vechi cu atât se aproie mai mult de începuturile vieții, când Pământul nostru era Pangeea primordială înconjurată de un ocean gigantic plin de creaturi ce azi par extraterestre, precum trilobitul de mai jos.

De curiozitate, “dintele” de megalodon de mai sus este doar vârful, un dinte întreg putând ajunge până la 18 centimetri. Acest mega-rechin a dezvoltat cei mai mari dinți dintre toate animalele și era atât de mare încât putea înghiți un automobil.

Dintele de mosasaurus, un fel de crocodil marin mai mare, îmi provoacă fiori gândindu-mă doar la faptul că acest dinte a mușcat din alți dinozauri acum zeci de milioane de ani.

Trilobitul este preferatul meu, pentru că este o vietate atât de străveche — înaintea dinozaurilor, acum 450 de milioane de ani, în apele mărilor prosperau aceste mici creaturi, asemănătoare unui fel de homar fără clești. Din păcate, antenele și picioarele nu s-au păstrat în această fosilă, dar este și așa remarcabilă — este ca o fotografie în piatră a unei epoci peste care au trecut deja două exctincții în masă.

Pentru cei interesați, există multe surse de unde se pot cumpăra fosile, iar eu am dat peste un site cu o ofertă destul de variată, aici.

Fosilele astea mă fac să realizez, din nou, dacă mai era cazul, cât de relativă poate fi percepția omului asupra lumii în care trăiește și asupra vieții ca fenomen. Existența noastră este extrem de scurtă și totuși avem șansa minunată de a privi atât de departe în trecut și un pic în viitor.

Un pic de gândire critică despre muncă

Eu am copilărit în perioada comunistă și pe atunci munca era adesea glorificată într-un mod propagandistic, grandios și alegoric (adesea hilar), prin defilări, cuvântări, poezii, lozinci și cântări. Accentul era pus pe munca fizică a clasei proletare, oamenii din fabrici și uzine, cei de pe șantier, apoi țăranii, tractoriștii, etc. Toți munceau pentru depășirea planului, pentru victoria socialismului și alte împliniri mărețe, deci nu prea munceau pentru ei.

După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Update mai 2011

Dino

Dino

Mai demult aveam un blog :) Îmi lipsesc vremurile când scriam 3-4 posturi pe săptâmână, dar lasă că merge și așa, mergem înainte, vorba unui fost coleg.

În momentul de față mă consider un om norocos, pentru că fac ce îmi place — nu la servici, desigur, ci prin colaborări. Îmi place că pot să fac ce îmi place mie mai mult, și anume să fiu creativ. Din cauza asta nu prea mai am timp liber, adică acel timp pe care în mod normal l-aș petrece privind un film, jucând WoW, sau ieșind în oraș. Momentan creativitatea mea se materializează prin desene pentru copii, și uneori prin alte chestii gen origami, care a început ca o tehnică anti stress, dar din păcate nu pot să fac origami la servici decât la budă, iar hârtia respectivă nu se îndoaie bine.

De când nu mai joc WoW, citesc mai mult. Să explic. De ceva vreme mi-am luat un gadget, unul cu touch screen. Eu mereu îmi cumpăr ultimul lucrurile trendy, așa am făcut și cu telefonul mobil pe care l-am luat prin 2003 pentru că păream pentru prietenii mei un paranoic care se ascunde de sistem, mai ceva ca în Matrix. Acum e la modă să ai ceva cu touch screen. Nu conteaza ce e, telefon, frigider, prăjitor de pâine, cu touch screen să fie. Decăzusem la stadiul de cioban medieval cu al meu telefon fără (!) touch screen de când toți din jurul meu au o cutiuță magică care se ghidilă la atingeri fine ca în comediile alb negru. Dar eu nu-mi schimb telefonul arhaic cu butoane pe un telșmecher cât o ciocolată, așa că mi-am luat un alt fel de tabletă cât un caiet A5 (nu placă iPad). Nu zic firma, că poate vă luați și voi, iar apoi nu o să mai fiu unicat. In fine, ce ador la “tabget”-ul meu sunt e-cărțile, pentru că nu mai trebuie să îmi îngrop noptiera cu volume și că sunt surprinzător de comod de citit. Mai demult respingeam ideea de ebook. Acum o văd ca pe o alternativă minunată, dar totuși nu ca ceva care să înlocuiască definitiv cartea clasică.

Mi se pare SF să îl citesc pe touchscreen epopeea lui Ghigameș, scrisă pe tăblițe de lut (clay-screen) cu milenii în urmă. Star Trek noua generație este azi. Recent, am citit că teleportarea la nivel cuantic (de informație) a fost reușită de oamenii de știință, deschizând calea unei noi ere informatice a biților cuantici (qbits) și implicații pe care nu le putem cuprinde astăzi… Probabil că peste 10 ani calculatoarele de azi vor fi niște abacuri amuzante pe lângă computerele cuantice și ce alte SF-uri ce se vor mai concretiza.

Totul ar fi bine dacă s-ar termina cu bine, dar mâine e luni. Ar fi perfect dacă ar fi liber, dar nu e. Acest ciclu al agoniei și reînvierii săptămânale mă solicită tot mai mult și concediul pare un pod prea îndepărtat către relaxare. Dar să îi dăm lui Ouroboros să muște din ziua de luni și să zâmbim azi pentru că mâine va fi mai rău :)