Probabil unii dintre voi au auzit ceva de Stephen Hawking – nu e fotbalist, actor sau scriitor de horror – ci unul dintre geniile contemporane în domeniul fizicii teoretice. El şi-a permis la o vreme următorul raţionament, după părerea mea, hilar: călătoria în timp nu e posibilă deoarece dacă ar fi posibilă am fi vizitaţi de fiinţe din alt timp, trecut sau viitor, şi deoarece nu ne vizitează nimeni, acest lucru nu e posibil! Tot el a făcut un raţionament similar legat de extratereştri. (Hawking este cunoscut pentru afirmaţiile sale excentrice şi diversele pariuri făcute cu colegi de breaslă pe teme ştiinţifice)

Eu zic asa: dacă mâine nu mă bagă nimeni în seamă pe stradă, înseamnă că nu m-a văzut nimeni şi că nici nu există alte persoane pe stradă, în afară de mine, deci eram singur pe stradă.
Stephen Hawking fiind unul din autorii mei preferaţi, nu am sa îl persiflez în continuare, mai ales pentru că între timp a revenit asupra părerilor sale “interesante” legate de timp. Dar ideea asta nu more niciodată. Aş putea face un blog numai despre subiectul călătorie în timp.

Până atunci, iată un link. ]]> http://blog.sirg.ro/2006/11/19/maine-am-facut-ce-voi-face-si-ieri/feed/ 2 http://blog.sirg.ro/2006/11/17/codrut/ http://blog.sirg.ro/2006/11/17/codrut/#comments Fri, 17 Nov 2006 10:12:37 +0000 Sirg http://blog.sirg.ro/2006/11/23/codrut/ Continue reading →]]> Adaptare după caietul de compunere (1987), colecţia personală.

Codruţ are o şapcă “Tudor” de culoarea vernil. El mai are şi un fular “Corvin” şi izmene groase de lînă “Ştefan”. El îşi mai ia şosetele “Victoria” şi bocancii “Vasile”. Mama îl lasă la joacă.

Afară e cald. Angheluţă vine beat de la toneta de îngheţată… Hai sa ne jucăm, zise cristalin Novac, golanul cartierului. Ce bine-i in vacanţă, exclamă unchiul Magheru . Codruţ vine cu o broască rîioasă (…) Pandele este un tîmplar şi jumatate. Piersicile lui Doboş sunt stricate şi zemoase.
Codruţ a leşinat de cald. Mama îl tîrăşte în pivniţă la rece…

© Bozo

Fusese mereu un luptător, dar acum lupta îi părea fără sens, perfidă. Degeaba tăia cu sabia aerul în deznădejde şi durere, provocându-şi demonii imaginari să ia formă. Armele sale, furia, puterea, nu aveau rost. La ce bun curajul, la ce bun valoarea.. la ce bun tot ce îl adusese până aici?

Şi totuşi, îl aştepta ceva.. zări singur “adversar” – un copil nevinovat ce îi zâmbea senin.
Atunci, privi în jur cu ură, la toţi demonii aceia din mintea sa, tovarăşii lui de drum, care acum râdeau. Îl încercuiseră şi îi strigau: “ucide-l şi nu vei mai simţi nimic, ucide-l şi vei uita!”

Îi privi în ochi, pentru a-şi face curaj, dar nu se simţi decât prizonierul acelor priviri de măşti cu glasuri obsedante, de ecou. Era de neînţeles – după ce biruise monştri, demoni şi fiare… de ce acest copil? Nu avea ieşire din cercul măştilor sinistre ce îl strângeau acum într-un ring nedrept.
Degeaba îi zâmbea copilul… cavalerul scoase sabia doar ca să afle preţul plătit – zâmbetul era sufletul lui!

Şi iată-l biruitor, de azi Sir de Tinichea.

Fetele parcă discută mai relaxat şi mai discret, dar nu întodeauna interesant. De regulă despre tipi. “Auzi fato, şi ce tot vrea ăla de la tine, nu vede că n-ai chef să te cuplezi cu el? Nu ştiu măi, dar mă disperă cu fazele lui!” … sau “hmm… aşa sweet a fost aseară, să vezi, i-am dat bip, dar nu m-a sunat, şi apoi l-am sunat eu, numai că nu ştiu ce era cu el… şi n-am vorbit decât puţin… dar m-a sunat mai târziu şi am vorbit aproape o oră despre tot” Apoi devine neinteresant – ceva despre ţoale.

După câţiva paşi trec grăbiţi nişte softişti. Pe ăştia nu îi poţi confunda, la fel maneliştii sau rockerii. Slabi şi nebronzaţi, cu început de cocoaşă, pantaloni foarte largi, tricouri cu o mărime mai mari, gadgeturi, au aspect general dezinteresat de trendul modei. Vorbesc exaltat şi repede, ca un dubluclick. Cică “bă.. şi să vezi! eram eu cu spellcasterul meu de levăl 23 şi aproape terminasem planşa aia când apar nişte scheleţi d-ăia tari care erau să mă omoare dar mi-au luat numa’ jumate din viaţă! După aia apare unu’ cu un faităr, dar eu aveam aitămuri mai bune ca el, şi făceam demigi mai mare, aşa că l-am belit. Noroc că făcusem levăl ap înainte şi aveam destulă mană. Dar mă seacă PeVePeurile… ” Celălalt zice “de ce nu îţi faci orc? Îi mult mai tare, mie îmi plac orcii… mai încolo nu ai treabă dacă eşti orc!”

Alţi doi vin bazaţi în sens opus, încet ca şi cum strada era a lor.. în ţinută tip şlap, cu cheile într-o mână şi mobilul în cealaltă. Vorbesc tare şi colorat, adică îşi bagă ceva în ce nu le convine. “Bă, îţi zic io că numai e cu ăla! … Dar ai mai văzut-o? … Ultima dată ne-am văzut la un chef, dar eu atunci eram cu alta şi nu eram curios de faţa ei, numai că de atunci m-am despărţit de aia… Dar ea îi prietenă cu tipa asta cu care îs eu pe felie acuma, mă înţelegi? şi ştiu de la ea că nu mai e cu ăla. O fost cu el, o vreme, dar acuma e cu alta, una urâtă… Cu penala aia?… Da mă, ţi-am zis că nu mai e cu ăla… acuma nu o f**e nimeni”

† din arhivă

Normal că bărbaţii nu-s romantici, pentru că nu mai sunt vremurile alea cu turnir şi dragoni, prinţi broască din poveste şi menestreli sub balcon. Deh, dragonii au dispărut, menestrelii cântă manele, iar să fi broască aşteptând sărutul unei prinţese nu mai e cool.

Dacă azi vi cu o floare la o fată aia se întreabă imediat, ăsta ce are de gând, vrea să mă vrăjească… neah… nu ştiu, mai bine nu ies cu el, uite G|G| duru nu-mi aduce flori, dar e mai cool. Dacă începi cu vorbe dulci şi complimente o să zâmbească dar va zice, fato, ăsta mă abureşte, ce crede el, că eu o să pun botu`? Dacă mai apuci să zici o poezie, va zice imediat.. ăsta-i un freak, îi nebun… mai bine îl pun pe “ignore”, ce e sigur e sigur .. nush, nu vreau să mă complic, dacă nu mai scap de el?

Mai e faza aia cu “dulce”. Pentru femei e de audienţă să afle că un sexy-macho ca Cristi Chivu e un sensibilos şi jumătate, un “dulcik”. Eu un subiect de canapea. Dar totuşi trebuie să fi macho ca să mai aibe rost să fi “dulce”. Şi care macho zice poezii? Dacă ai fost marcat cu “dulce” atunci poţi să te dai cu ceva fin pe la gât ca să nu te deranjeze la început lesa de căţeluş dulce care vei fi. Alchimia dragostei nu e aceeaşi cu “ştiinţa” nevoilor practice. Aşadar, mikiduţa – potaia dulce – a blondei de la drept aduce ziarul la pat, în timp ce alt cocoş cântă stapânei de dimineaţă!

Şi atunci, care e faza cu romantismul? Niciuna. Vinde popcorn. E un standard. Trebuia inventat, ca să fie. E “trendy” ca de Valentine’s să dăruieşti un kitsch “romantic” iubitei, pentru că deh, altfel eşti un băiat rău. E cam răsuflat dar obligatoriu să iei mărţişor, pentru că altfel eşti naşpa sau zgârcit, şi e normal să iei flori la suprapreţ de 8 martie pentru iubită şi toate femeile din familia ei. Dacă uiţi de “aniversarea noastră” nu faci decât să măreşti rândul de femei care ţipă că bărbaţii sunt nişte insensibili, dar până la urmă, dacă femeile ar fi aşa de OK, cum le place să se creadă, nu s-ar vinde atâta bere prin terase. Prietenii ştiu de ce!

† din arhivă

Bineînţeles că nu te aştepţi să fi păpuşa sorţii, şi urăşti să ţi se zică “n-ai ce face” sau mai cosmopolit – “shit happens”. Nu. Urăsc lupta cu morile de vânt, sforile “maestrului Gepetto”, şi apoi, replicile terapeute.

Când totul e perfect, ca apoi să se prăbuşească inevitabil, defapt totul părea perfect, iar lucrurile stăteau să se prăbuşească din start. De ce ne păcălim construind din speranţe turnuri Babel către lucruri sublime, dar imposibile? Nu ştiu, dar cred că am aflat de ce se prăbuşesc fără avertisment. Pentru că, în citadela viselor în care ne învârtim din când în când, îţi trebuie “aprobare” ca să clădeşti. Autorizaţie pentru a visa.

Mi-au demolat turnul Babel. Era prea aproape de imposibil. Sau n-am dat şpagă.

Ieri am văzut doi oameni total diferiţi: un copil care fugea să prindă un porumbel până aproape ce a reuşit, şi un bătrân cerşetor căruia i se odihnea un porumbel pe umăr. Dacă alergi după un lucru, e posibil să “îl ajungi”, dar totodată îl poţi avea lăsându-l “să vină” la tine. Se pare că această cale, din urmă, nu are nimic din spectaculosul luptei, a strădaniei şi a efortului prin care ne justificăm că am meritat acel lucru pentru care “am luptat”.

Cu toate astea, acolo unde noi ne străduim pentru ceva, alţii au reuşit parcă miraculos, fără efortul pe care noi îl depunem pentru acelaşi lucru. Uneori a dori e un handicap îndeajuns de mare pentru a obţine ceva. Calea de mijloc seamănă cu un curs al apei, niciodată apa nu curge pe unde vrea. Apa nu vrea sa curgă, doar curge pe drumul cel mai scurt şi cel mai uşor. În viaţă ne dorim prea mult şi obţinem prea puţin deoarece petrecem prea mult timp dorindu-ne sau încercând să păstrăm la nesfârşit ce avem.

Tot ce obţinem este precum o carte de la bibliotecă. Cineva “de Sus” doar ne “împrumută” lucruri – iubire, fericire, bani, glorie, extaz, chin şi necaz – pe termen scurt sau lung, şi adesea simţi că ai vrea să returnezi “cărţile” care dor, dar nu ştii cum.

Pigeon man photo ©  Craig Robinson

Nu e o despărţire ci o extracţie cu recul în stomac, ceva “sănătos” de care te-ai lipsi oricând. Uneori ai vrea ca totul să se termine brusc şi convenabil, să fi scutit de toate astea “care mi se întâmplă numai mie”. Degeaba… întodeauna există un nou început, oricât de mare ar fi sfârşitul, şi uneori ajugi să urăşti chestia asta, pentru că şi după moarte, se crede, începe o altă viaţă al cărui sens nu îl înţelegi.

Şi iată, piatră a lui Sisif, ajungi sus doar pentru a avea de unde să te răstogoleşti înapoi, loc din care măcar ştii că nu mai ai unde să cazi.

Ce atrage mai mult în legenda lui Icar – faptul că a zburat, sau că mai mult, a zburat prea sus şi s-a prăbuşit? Dedal a zburat şi astfel a evadat din Labirint… dar totuşi reuşita sa nu ne spune mai nimic – de ce?

Este atât de fascinant ca să mergi dincolo de ce ai crezut că vei putea atinge şi să cazi de acolo, mai fascinant decât a îţi îndeplini visul?

… Icar a zburat acolo unde nici un muritor nu a cutezat până la el… şi-a sfidat condiţia, a refuzat-o, a riscat un salt în gol, în acel gol de nepriceput pentru cei ce paşesc pământul, şi a fost pentru o clipă – clipa lui – zeu, soare, briză. De acolo, de ce să mai revii… pentru că de acolo nu există mai sus, dar nici plafon la care să te reîntorci şi să-l atingi din nou, există doar în jos, o linie dreaptă şi scurtă, cât să nu ai timp de regrete.