Despre romantism

Oficial, azi nu mai e la modă romantismul, dar e foarte comercial, se vorbeşte mult despre asta şi se vinde bine. Cică femeile adoră romantismul (cel puţin aşa scrie in ziar şi se aude în media). Mă enervează când aud pe câte una care ia apărarea femeilor romantice şi trage un semnal de alarmă în privinţa “bărbaţilor de azi” care nu mai ştiu să aducă o floare sau să recite o poezie (hă?!) “alesei inimii”…
Dacă romantismul ar fi o haleală, toate femeile ar fi grase, dar în realitate nevoia de romantism e mai mult un mit. Nu e o mâncare ci mai degrabă un condiment opţional, pe care îl pui la final în “ciorbă”, după gust. Deci poftă bună!

Normal că bărbaţii nu-s romantici, pentru că nu mai sunt vremurile alea cu turnir şi dragoni, prinţi broască din poveste şi menestreli sub balcon. Deh, dragonii au dispărut, menestrelii cântă manele, iar să fi broască aşteptând sărutul unei prinţese nu mai e cool.

Dacă azi vi cu o floare la o fată aia se întreabă imediat, ăsta ce are de gând, vrea să mă vrăjească… neah… nu ştiu, mai bine nu ies cu el, uite G|G| duru nu-mi aduce flori, dar e mai cool. Dacă începi cu vorbe dulci şi complimente o să zâmbească dar va zice, fato, ăsta mă abureşte, ce crede el, că eu o să pun botu`? Dacă mai apuci să zici o poezie, va zice imediat.. ăsta-i un freak, îi nebun… mai bine îl pun pe “ignore”, ce e sigur e sigur 🙂 .. nush, nu vreau să mă complic, dacă nu mai scap de el?

Mai e faza aia cu “dulce”. Pentru femei e de audienţă să afle că un sexy-macho ca Cristi Chivu e un sensibilos şi jumătate, un “dulcik”. Eu un subiect de canapea. Dar totuşi trebuie să fi macho ca să mai aibe rost să fi “dulce”. Şi care macho zice poezii? Dacă ai fost marcat cu “dulce” atunci poţi să te dai cu ceva fin pe la gât ca să nu te deranjeze la început lesa de căţeluş dulce care vei fi. Alchimia dragostei nu e aceeaşi cu “ştiinţa” nevoilor practice. Aşadar, mikiduţa – potaia dulce – a blondei de la drept aduce ziarul la pat, în timp ce alt cocoş cântă stapânei de dimineaţă!

Şi atunci, care e faza cu romantismul? Niciuna. Vinde popcorn. E un standard. Trebuia inventat, ca să fie. E “trendy” ca de Valentine’s să dăruieşti un kitsch “romantic” iubitei, pentru că deh, altfel eşti un băiat rău. E cam răsuflat dar obligatoriu să iei mărţişor, pentru că altfel eşti naşpa sau zgârcit, şi e normal să iei flori la suprapreţ de 8 martie pentru iubită şi toate femeile din familia ei. Dacă uiţi de “aniversarea noastră” nu faci decât să măreşti rândul de femei care ţipă că bărbaţii sunt nişte insensibili, dar până la urmă, dacă femeile ar fi aşa de OK, cum le place să se creadă, nu s-ar vinde atâta bere prin terase. 😉 Prietenii ştiu de ce!

† din arhivă

The dream is gone

The TowerSe numeşte destin. Nu e o carte scrisă, ci una care se scrie mai repede decât poţi citi, şi rămâi în urmă. E ca la film, când protagoniştii vorbesc prea repede iar subtitrarea curge cu nepăsare. Se zice că pierzi firul. Revenind, şi cu alte cuvinte, nu înţelegi de ce ţi se întamplă ţie.

Bineînţeles că nu te aştepţi să fi păpuşa sorţii, şi urăşti să ţi se zică “n-ai ce face” sau mai cosmopolit – “shit happens”. Nu. Urăsc lupta cu morile de vânt, sforile “maestrului Gepetto”, şi apoi, replicile terapeute.

Când totul e perfect, ca apoi să se prăbuşească inevitabil, defapt totul părea perfect, iar lucrurile stăteau să se prăbuşească din start. De ce ne păcălim construind din speranţe turnuri Babel către lucruri sublime, dar imposibile? Nu ştiu, dar cred că am aflat de ce se prăbuşesc fără avertisment. Pentru că, în citadela viselor în care ne învârtim din când în când, îţi trebuie “aprobare” ca să clădeşti. Autorizaţie pentru a visa.

Mi-au demolat turnul Babel. Era prea aproape de imposibil. Sau n-am dat şpagă.

A dori este un handicap

Pigeon Man

Ieri am văzut doi oameni total diferiţi: un copil care fugea să prindă un porumbel până aproape ce a reuşit, şi un bătrân cerşetor căruia i se odihnea un porumbel pe umăr. Dacă alergi după un lucru, e posibil să “îl ajungi”, dar totodată îl poţi avea lăsându-l “să vină” la tine. Se pare că această cale, din urmă, nu are nimic din spectaculosul luptei, a strădaniei şi a efortului prin care ne justificăm că am meritat acel lucru pentru care “am luptat”.

Cu toate astea, acolo unde noi ne străduim pentru ceva, alţii au reuşit parcă miraculos, fără efortul pe care noi îl depunem pentru acelaşi lucru. Uneori a dori e un handicap îndeajuns de mare pentru a obţine ceva. Calea de mijloc seamănă cu un curs al apei, niciodată apa nu curge pe unde vrea. Apa nu vrea sa curgă, doar curge pe drumul cel mai scurt şi cel mai uşor. În viaţă ne dorim prea mult şi obţinem prea puţin deoarece petrecem prea mult timp dorindu-ne sau încercând să păstrăm la nesfârşit ce avem.

Tot ce obţinem este precum o carte de la bibliotecă. Cineva “de Sus” doar ne “împrumută” lucruri – iubire, fericire, bani, glorie, extaz, chin şi necaz – pe termen scurt sau lung, şi adesea simţi că ai vrea să returnezi “cărţile” care dor, dar nu ştii cum.

Pigeon man photo ©  Craig Robinson

Şi mâine va fi o zi

VIII of CupsDin când în când trebuie să îţi iei bagajele şi să pleci. Dar se întâmplă să pleci şi fără bagaje… să pleci şi să laşi totul în urmă, pentru că pe drumul ce ai să îl faci nu mai ai nevoie de acele bagaje. E un drum nou, întunecat, necunoscut, despre care credeai că nici nu există. Şi ai plecat, lăsând în urmă cuiva chiar şi ultimul cuvânt, fără adio, ci poate un la revedere utopic pentru care nici stelele nu strălucesc.

Nu e o despărţire ci o extracţie cu recul în stomac, ceva “sănătos” de care te-ai lipsi oricând. Uneori ai vrea ca totul să se termine brusc şi convenabil, să fi scutit de toate astea “care mi se întâmplă numai mie”. Degeaba… întodeauna există un nou început, oricât de mare ar fi sfârşitul, şi uneori ajugi să urăşti chestia asta, pentru că şi după moarte, se crede, începe o altă viaţă al cărui sens nu îl înţelegi.

Şi iată, piatră a lui Sisif, ajungi sus doar pentru a avea de unde să te răstogoleşti înapoi, loc din care măcar ştii că nu mai ai unde să cazi.

Risc

Caderea lui Icar

Ce atrage mai mult în legenda lui Icar – faptul că a zburat, sau că mai mult, a zburat prea sus şi s-a prăbuşit? Dedal a zburat şi astfel a evadat din Labirint… dar totuşi reuşita sa nu ne spune mai nimic – de ce?

Este atât de fascinant ca să mergi dincolo de ce ai crezut că vei putea atinge şi să cazi de acolo, mai fascinant decât a îţi îndeplini visul?

… Icar a zburat acolo unde nici un muritor nu a cutezat până la el… şi-a sfidat condiţia, a refuzat-o, a riscat un salt în gol, în acel gol de nepriceput pentru cei ce paşesc pământul, şi a fost pentru o clipă – clipa lui – zeu, soare, briză. De acolo, de ce să mai revii… pentru că de acolo nu există mai sus, dar nici plafon la care să te reîntorci şi să-l atingi din nou, există doar în jos, o linie dreaptă şi scurtă, cât să nu ai timp de regrete.