În cinci ani lumea blogurilor s-a schimbat foarte mult și blogurile personale sunt ucise lent dar sigur de rețelele de socializare unde toată lumea știe ce faci, ce îți place, la ce participi și așa mai departe. (A devenit mai greu să te ascunzi în online decât să te faci văzut) În schimb blogurile de nișă au câștigat teren, iar multe s-au maturizat suficient încât să fie adevărate surse de informație pentru cei interesați.

În ultima vreme nu am mai văzut rostul în a scrie despre mine sau despre părerile mele, în schimb mă bate gândul să îmi fac un blog tematic de vreme ce dupa Plai 2010 am câștigat un premiu școala de blog și blogu.lu, constând într-un domeniu + hosting premium gratuit pe 1 an la blogu.lu. Mulțumesc băieți

Încă nu m-am hotărât asupra temei!

Mie îmi plac blogherii pentru că în general sunt oameni idealiști, iar mie îmi plac idealiștii. Eu zic că lumea are nevoie de idealiști pentru că de oportuniști și pragmatici e plin. Idealistul nu aleargă numai după bani, el mai are și principii, crede în ceva și asta e bine pentru că altfel toată lumea ar tăcea indiferent dacă e bine sau rău în jurul nostru. E bine să te afli și în ipostaza de creator (de idei), nu numai în cea de consumator, postură în care majoritatea ne regăsim zi de zi.

triunghiul istorie - artă - știință (click pentru a mări)

Pe lângă toate astea sunt cât se poate de prins cu alte lucruri și printre altele, vreau vara asta să finalizez proiectul meu cu pendula, pe care l-am pus în stand-by acum câteva luni. Mulți prieteni m-au întrebat de pendulă Fiind vară și cald, mai e ceva care mă preocupă, sistemele de răcire (evident custom-made) și deja am găsit niște idei foarte interesante pe net (poate voi reveni cu subiectul acesta pe viitor).

Bucurați-vă de vară, am avut nori vreo șase luni!

Eu sustin faptul ca omul a fost contemporan cu dinozaurii.De fapt ei nu erau carnivori,la fel ca si celelate animale carnivore de azi,pana nu pacatuise Eva,pt k moarte nu exista.Desigur, dinozaurii au murit in potop.
[..]
Cu Paradoxul tau dai dovada k tu nu intelegi ce inseamana infinitate.Iar dak d-zeu ar face o piatra atat de mare si grea incat nici el sa nu o poataridica,ar chema vreun inger sa-l ajute ,numai k tie nu-ti fuge mintea.

De ce scriu acest post?

Am fost întrebat de ce mă iau la harță pe blog cu cei care nu-mi împărtășesc ideile. Răspunsul e simplu. Pentru că țin foarte mult la adevăr și pentru că mă interesează adevărul, mai ales atunci când scriu posturi cu conținut științific și nu numai. De fapt voi încerca mereu să corectez orice nonsens științific sau o răstălmăcire personală a unor lucruri fără tăgadă din categoria 1+1=2, chiar dacă asta înseamnă șiruri lungi de comentarii și posturi. Din toți vizitatorii, frecvenți sau întâmplători, dacă voi lămuri măcar unul, e o bătălie câștigată pentru mine.

Despre religie

Din punctul meu de vedere, religia are două componente importante: o componentă personală — relația personală a unei persoane cu divinitatea, indiferent cum e aceasta definită — și o componentă socială, anume aderarea și integrarea într-o anume comunitate aparținând unei anumite religii, sărbătorirea unor date importante, practicarea ritualurilor specifice precum posturi, mersul la biserică, închinăciuni, rugăciuni, etc.

Eu respect foarte mult prima componentă enumerată de mine și anume latura personală a religiei, cu alte cuvinte, crezul omului. Fiecare e liber să creadă cum vrea și în ce vrea. De fapt fiecare crede în ce e mai bine pentru el, în ce simte că-l ajută, fie acela Iahve, Isus, Allah, Budha, Tao sau orice altceva, iar asta e firesc. Majoritatea are nevoie să creadă în ceva. Pe de altă parte, unii nu cred în nici o entitate supranaturală sau au propria lor viziune asupra lumii. Și asta e firesc. Tocmai din aceste motive un anumit crez nu se poate aplica oricui și un astfel de crez nu este valabil pentru toată lumea, indiferent ce convingeri pot avea unii.

Acceptă-mă pe mine ca să te accept pe tine

Cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii religioși (cu precădere ei) e să încerce convertirea altora la credința lor, uitând faptul că nu toată lumea crede la fel și că nu fiecăruia credința respectivă îi rezonează precum lor.

Nu degeaba popoare întregi au rezistat convertirilor religioase încercate de alte civilizații cuceritoare și nu degeaba au murit oameni pentru o anumită credință devenind martiri — crezul altora nu le folosea lor, iar renunțarea la credința lor era ca și cum noi am renunța mâine la un picior sau la ochi.

Știința nu e o credință

Acum trecând la știință, știința e cu totul o altă chestie. Știința înseamnă dovezi. Teoria științifică nu este o părere, ci o ipoteză confirmată de dovezi. Dovezile se pot arăta, palpa, observa, nu trebuie credință pentru a vedea dovezi. Știința înseamnă 1+1=2, sau cu alte cuvinte, în contrast cu credințele, lucruri care sunt unanim valabile pentru toată lumea și care există indiferent dacă le cunoaștem, acceptăm, înțelegem sau suntem conștienți de prezența și influența lor. Un telefon mobil funcționează pe aceleași principii, indiferent de ce crezi sau dacă înțelegi cum funcționează.

De mai bine de câteva secole, știința înseamnă ceva despre care nu se mai poate vorbi cu dacă și parcă, iar toate domeniile sunt atât de avansate încât doar experții pot discuta cu lejeritate despre anumite subiecte, iar cele accesibile nouă, celor nespecializați sau neimplicați în cercetare, fiind noțiunile “elementare” din manualele școlare sau lucrurile ce țin de cultura generală: un pic de astronomie, fizică, geografie, chimie, biologie sau chiar elemente de genetică, matematică, etc. Pe unii ne preocupă cultura generală, iar pe alții, mai pragmatici (și mai numeroși astăzi), nu prea, pentru că la urma urmei, omul are nevoie doar de informațiile care îl vor ajuta în profesia sa, deși ideal ar fi să mai ia cu el și câteva lucruri pentru suflet: un pic de artă, ceva literatură, o poezie, și mai ales un pic de sensibilitate pentru muzică.

Datorită științei avem confortul, siguranța și tehnologia de care ne bucurăm astăzi și cu toate că acestea nu sunt totul, sunt o parte esențială a vieții noastre. Consider că avem toate aceste lucruri datorită triumfului adevărului asupra minciunii și a fricii, o luptă începută, cel puțin în Europa, prin evul mediu și câștigată cu prea multe sacrificii prin secolul 19, când cele mai multe teorii științifice au început să se lege între ele și să poată fi dovedite prin experiment, înlăturând concepțiile de tip dogmatic impuse de religie.

De fapt, eu sunt impotriva amestecului între știință și religie, între echer și spirit. Religia nu are de ce să se amestece în treburile științei, pentru că în timp ce știința perfecționează adevăruri incomplete, religia deține adevărul absolut. Odată ce l-ai descoperit pe D-zeu, nu mai ai nimic de descoperit, spunea un popă undeva la televizor. Problema cu religiile e că fiecare deține adevărul absolut, dar acestea sunt diferite, și astfel acceptarea unei variante ca unic adevăr absolut devine o problemă de credință.

Ignoranța se află undeva între religie și știință, un no man’s land al rațiunii, deoarece folosește noțiuni incomplete și deformate din ambele părți. Îi știm prea bine: inculții, superstițioșii, semidocții, pseudo-savanții, sau pur și simplu proștii.

Care e problema mea?

Până la urmă, dacă ați citit până aici, veți întreba care e problema mea, de ce îmi pasă. De ce nu scriu despre fluturi sau mâncare verde. Îmi pasă pentru că toți acești ignoranți au sau vor avea o slujbă la un moment dat, iar eu voi pune mereu la îndoială competența profesională a unui om ignorant, sau din altă categorie, a unuia care amestecă religia cu profesia lui. Ce doctor e acela care în loc de medicamente îți prescrie o rugăciune sau ce fel de profesor e cel care spune că soarele se învârte în jurul pământului? Cum ar fi un judecător care judecă după convingerile religioase ale acuzatului, sau pur și simplu un polițai care discriminează pe criterii religioase? Dar medicii sau profesorii care pe criterii religioase combat un anumit vaccin sau un tratament preventiv, ignorând recomandările specialiștilor…

Ignoranța duce la o relativizare a tuturor valorilor și adevărurilor. Fiecare interpretează orice cum vrea și în mod firesc are dreptul la o opinie, dar e grav atunci când astfel de opinii pot pune viața sau sănătatea altora în pericol. In acelaști timp promovarea semidocților îi pune în umbră pe adevărații specialiști și profesioniști, ceea ce în România se întâmplă tot mai des.

Dacă vrei să discuți despre știință, trebuie să te informezi, trebuie să cunoști și mai ales să înțelegi despre ce vorbești, ceea ce nu e tot timpul ușor. Iar dacă vrei să combați, trebuie să știi mai mult sau măcar la fel de mult decât cel pe care îl contrazici. Mai mult îți trebuie argumente, dovezi. Când contești o teorie științifică, nu îl contrazici doar pe cel care o susține, ci și pe savanții care au fundamentat-o, ceea ce te pune într-o situație de inferioritate. Dar ignorantul nu cunoaște modestie. Niciodată.

Cei care îmi urmăresc blogul au observat că scriu mai puțin și asta e pentru că mă ocup de câteva proiecte personale noi, care îmi mânâncă aproape tot timpul liber, și cu care voi mai reveni pe blog.

Dpdv al blogului, luna s-a încheiat foarte fain, la un blogmeet reușit, unde a venit incredibil de multă lume, fiecare cu câte o pălărie trăznită, poate cea mai reușită temă de până acum. O să revin cu poze (sper).

În februarie îmi expiră hostingul, un VPS de la Rohost, la care aș vrea să găsesc o alternativă similară (plăteam aprox 130 ron pe an), sunt deschis la oferte.

Multă lume vede viața, ca fenomen, ca pe ceva miraculos, probabil datorată unei creații divine. Totuși, dacă stăm să ne gândim un pic că această bilă albastră numită planeta Pământ, este un punct infinitezimal într-un univers de o complexitate și dimensiuni pe care nu le putem imagina, viața poate părea un miracol.

Dar la scară cosmică, pentru că planeta noastră este în cosmos, lucrurile se petrec deosebit de încet. O stea trăiește milioane sau miliarde de ani, o planetă se formează în sute de milioane de ani, galaxiile în miliarde de ani, și tot așa. Ce înseamnă câteva zeci de ani cât trăiește un animal sau un om raportat la toate aceste evenimente?

Dacă viața este un miracol divin, atunci de ce existența noastră în acest univers este atât de scurtă? Sau mai degrabă viața nu are nimic divin și este doar o altă formă de organizare a materiei, cea mai superioară, prin faptul că acumulează și transmite informație? Nu este oare datorită unui “accident” prin care a apărut viața, faptul că nici un organism viu nu este perfect și că toate vietățile sunt pline de hibe sau anomalii de tot felul, consecință a modului prin care ele au evoluat prin milioane de generații succesive?

Probabil viața în sine nici nu a apărut pe Pământ inițial… în curând sonde spațiale vor găsi microorganisme pe Marte sau pe cine știe ce comete hoinare și atunci ideologiile noastre construite pe wishful thinking și legende se vor zdruncina, provocându-ne la o nouă căutare a identității dar și a definiției vieții.

• Am primit două cărți foarte interesante de la unchiul meu, de istoricul Neagu Djuvara, poate cel mai accesibil istoric pentru cei care nu sunt interesați de subiect, și care are câteva teorii deosebit de interesante despre mersul istoriei. N. Djuvara caută să identifice anumite tipare în istoria civilizațiilor, felul în care ele apar, se dezvoltă și inevitabil dispar. Este interesant că aceste tipare se regăsesc în cazul tuturor marilor civilizații, indiferent de perioada istorică sau continent. SUA sunt și ele într-o etapă a acestui tipar identificat de Djuvara. Cartea se numește “Civilizații și tipare istorice, un studiu comparat al civilizațiilor”.
• Am lucrat asiduu la ceasul meu mecanic cu pendul, chestie care mi-a mâncat aproape tot timpul liber, dar încet, încet, proiectul meu prinde contur și sunt tot mai încântat de noua mea creație. Bineînțeles că pe măsură ce am definitivat-o, mi-au venit o mulțime de idei pentru următoarea pendulă, asta fiind oricum gândită ca un prototip și nu ca ceva final. Oricum, e interesant să ai un nou ticăit în casă
• Decând nu mai joc WoW — oh, apropo, 90% am renunțat la World of Warcraft — am mai mult timp pentru muzică și pentru citit, deși momentan nu prea citesc pentru că absorb ca un burete tot felul de idei pentru țicneala mea cu pendule Legat de WoW, pe scurt, am renunțat pentru că jocul a devenit prea facil și prea rapid, furându-mi acea senzație de aventuri epice într-o lume fantastică la care țineam foarte mult. Mi se pare că prea repede și prea ușor pot obține aproape orice în joc și că factorul social s-a diminuat foarte mult, pentru că jucătorii au devenit teribil de pragmatici și tehnici, ca în sportul de performanță. Experiența dintr-un grup de jucători de WoW care intră într-un dungeon în zilele astea e: Hi all, (epic items drop), bye all. Pe vremuri era mai distractiv, mă rog, fiecare cu ce-l amuză. Totuși îmi e dor de personajele mele favorite, mai ales de Sephala și gnomul Spekkio, așa că mai intru din când în când pentru un quest uitat într-un colț de lume. Chiar mă bate gândul ca să fac și eu papercrafts, niște figurine tridimensionale din hârtie, după modele din World of Wacraft. Acum câteva zile am găsit un blog cu modele și desfășurate grozave, dar un pic cam complexe pentru mine. Aș vrea să am un dragon din acela (modelul are cam un metru înălțime), mă gândeam să mi-l fac de culoarea bronzului, după Nozdormu, dragonul timpului.
• Decând n-am mai scris s-au adunat niște comentarii interesante la articolul De ce este timpul relativ?.
• Liliana m-a făcut curios de rețeta lui Adi Hădean, Patatas Bravas. A fost bun și fără ardei iute (eu nu sunt cu iute). Poză aici.

Refuz să consider că anumite preferințe de ale mele sunt ciudățenii. De exemplu, mie îmi place să beau ceai și contrar credinței populare conform căreia ceaiul e doar pentru bolnavi sau vorbei din bătrâni “rău ca ceaiu”, există o mulțime de ceaiuri care sunt pentru a fi savurate și băute pe îndelete.

De regulă oamenii foarte previzibili și rutinați, ancorați în chestii din gama “așa se obișnuiește” îi fac ciudați pe cei diferiți ca ei. Pentru mine ciudați sunt ei, eu sunt doar un tip diferit de medie. În ce fel, depinde de fiecare unde se situează.

P.S. Legat de posturile astea, realizez ce bizar e ca cineva care nu te cunoaște să afle despre ciudățeniile tale. Va și mai bizar când te vei întâlni cu persoana respectivă într-o zi, la un blogmeet sau pe stradă și îți va spune că te apreciază pentru că și tu împăturești tot de atâtea ori hârtia igienică când te ștergi la fund, sau că nu te așezi la masă decât dacă șervețelele sunt împăturite în triunghi echilateral. Bravo!

Eu mi-am imaginat cu totul altfel anul 2010. Pe scurt, eu mi l-am imaginat ca un an fără griji. Pentru mine, cu mulți ani în urmă, era ceva dincolo de necunoscut, pentru că anul 2000 părea ceva SF. Era o vreme când oamenii credeau că în 2000 vom zbura pe Marte și că ne vom teleporta de la serviciu acasă și invers. Dar după revoluție am crezut că 2000 nu va fi neapărat SF ci mai prosper. Când aveam 10 ani, în primăvara lui 1990, am fost într-o excursie cu școala în fosta RDG (Germania de Est) pentru 2 săptămâni. Diferența era de la cer la pământ și am crezut, cu mintea mea de atunci, că România va fi la fel ca RDG, cel puțin la orașe, peste 10 ani, adică în anul 2000. (RDG a fost tot timpul mai săracă decât Germania de Vest (RFG), susținută puternic de Aliați și NATO după război). În 1993, am avut norocul să vizitez și RFG, tot pentru două săptămâni, timp în care am văzut că era o diferență uriașă între RFG și RDG. Pentru mine Germania însemna Milka, LEGO, ursuleții gumați Haribo și toată această abundență de lucruri de calitate pe care ți le puteai permite. Atunci mi-am dat seama că diferența dintre România și Germania era atât de mare încât, poate cine știe, peste 20 de ani, îi vom vedea din urmă, dar nu-i vom ajunge niciodată.

Din păcate, după 20 de ani, n-am ajuns din urmă nici RDG-ul din 1990, mulți nu mai speră la nimic bun, unii pleacă din țară, iar câțiva mai continuă să spere la o minune care să-i afecteze măcar pe ei, dacă nu și pe restul. La ProTV a fost o serie retrospective excelente în cadrul emisiunii “România te iubesc!” (1990-1991, 1992-1996, 1996-2000, 2004-2007) în care am putut să ne uităm într-o oglindă a timpului și să ne vedem așa cum am fost în acești 20 de ani. Recomand să vă uitați la toate. A fost un bilanț absolut necesar, pentru că nu întâmplător oamenii își fac liste la cumpăna dintre ani. Ca să îți faci planuri de viitor trebuie să privești un pic în trecut. Ce ai făcut, unde ai greșit, ce ai învățat și ce îți dorești. Sper că ne-am trezit totuși.

P.S. Încep anul cu o temă nouă de blog, care nu este încă 100% gata, dar așa mai am ceva în plus de “meșterit” la blog. (e o modificare făcută de mine după tema Whitehouse de Pagelines). Sper că e mai bună și sper că o să vă placă secțiunea de comentarii cu noile facilități.

Multă sănătate și succes în 2010!

Azi am facut ceea ce ne-am propus si discutat in ultima luna: o actiune caritabila cu specific de sezon si impact in randul celor mai nevoiasi. La ora 12 in jur de 20 de persoane – blogeri timisoreni – au vizitat Centrul de Readaptare si Reabilitare Psihosociala de pe str Capitan Damsescu 53 si i-au colindat pe copiii abandonati si adapostiti acolo. Iar ei nu au ramas datori ci au facut acelasi lucru: ne-au colindat inapoi. Le-am facut cadouri personalizate (ideea cu numele lor pe plasa cadou a fost excelenta ne-a permis sa interectionam cu fiecare din ei) si i-am aprovizionat cu alimentele si restul lucrurilor cumparate zilele trecute plus hainele, rechizitele si cartile de citit pe care unii le-au adus. Am incredere ca or sa le fie utile si ca le-a adus un pic de bucurie in decembrie. Luna asta mai are insa o semnificatie pentru noi blogarii intrucat implinim 2 ani de activitate pe TM99Blog si de intalniri blogeristice.

Poze la Tomata pe blog.

În primul rând, cred că cei care au avut inițiativa și au organizat totul trebuie felicitați. Jos pălăria, căciula și scufia! Eu unul m-am simțit grozav participând la acțiunea asta, pentru că e prima oară în mulți ani când Crăciunul capătă în sfârșit pentru mine semnificația pe care toată lumea o invocă. De data asta am făcut cadouri unor copii, unii mai mici alții mai mari, care chiar au nevoie de ajutorul celorlalți. E vorba de copii orfani, sau abandonați, pentru care normalitatea de care ne bucurăm majoritatea este o necunoscută, și cărora le lipsește îndrumarea și sprijinul părinților. De data asta colindele au fost mai aproape de suflet și gestul cadoului nu a fost doar acea convenție pe care o facem cu cei dragi de Crăciun, ci a fost ceva sincer, real și frumos. La început atmosfera a fost un pic încordată, firește de vreme ce intră peste 20 de necunoscuți la tine în casă, dar sunetul colindelor a destins atmosfera și a adus zâmbete pe fețele tuturor, mai ales că unii dintre noi cântau de tot râsul. Din nou trebuie să remarc puterea pe care o are muzica asupra oamenilor.

Pe mine m-a impresionat cel mai mult un copil țigănuș care s-a bucurat foarte mult pentru că primise niște cărți. L-am întrebat destul de mirat: “ție îți place să citești?” Și el mi-a răspuns cu un “da” hotărât, întărit de mișcarea capului. Cunosc atâția copii de vârsta lui pentru care cărțile sunt doar un surplus care ocupă biblioteca, și care nu au citit nici o carte, niciodată, pentru că au fost vrăjiți ireversibil de magia calculatorului și a jocurilor video înainte ca părinții să le pună o carte interesantă în mână. Probabil că acest copil nu are un calculator pe care să se joace, pentru că altfel nici el nu ar mai citi, dar lucrurile astea se pot doza, dacă există părinți responsabili. Dar când i-ai băgat televizorul și calculatorul copilului în cameră, totul s-a sfârșit, poți arunca liniștit cărțile la gunoi.

Ziua se va încheia pe același ton festiv, pentru că urmează o mică petrecere cu tort aniversar, pentru 2 ani de întâlniri blogheristice și nu numai.
LA MULȚI ANI!

Later edit:
Am avut una dintre cele mai numeroase și zgomotoase întâlniri, în barul Beer and Bricks, unde ne-am simțit minunat: s-a cântat, s-au băut metri de tequilla și hectolitri de bere, s-a fumat de mi s-au facut ochii roșii ca cei de la bicicletă și nu în ultimul rând, s-a organizat o mică bătaie cu zăpadă pentru că afară era prea fain ca să ratăm momentul. Tortul a fost la superlativ.

Da, nici nu ştiu ce pierd, şi da, aşa e “când îmbătrâneşti” ca să le răspund anumitor persoane murătură
Ştiu că problema Farmville e o abatere gravă, dar ţin să precizez că am avut o gradină adevărată timp de mulţi ani, şi e puţin altfel, doar mai fain. Nu joc nici Mafiawars sau Castle Age, dar prefer “treasure island” şi sus-jos.