Existențiale I – viața

Discuțiile recente dintr-un post mai vechi, de tipul credință versus rațiune, m-au făcut să revin și să reformulez niște lucruri.

Multă lume vede viața, ca fenomen, ca pe ceva miraculos, probabil datorată unei creații divine. Totuși, dacă stăm să ne gândim un pic că această bilă albastră numită planeta Pământ, este un punct infinitezimal într-un univers de o complexitate și dimensiuni pe care nu le putem imagina, viața poate părea un miracol.

Dar la scară cosmică, pentru că planeta noastră este în cosmos, lucrurile se petrec deosebit de încet. O stea trăiește milioane sau miliarde de ani, o planetă se formează în sute de milioane de ani, galaxiile în miliarde de ani, și tot așa. Ce înseamnă câteva zeci de ani cât trăiește un animal sau un om raportat la toate aceste evenimente?

Dacă viața este un miracol divin, atunci de ce existența noastră în acest univers este atât de scurtă? Sau mai degrabă viața nu are nimic divin și este doar o altă formă de organizare a materiei, cea mai superioară, prin faptul că acumulează și transmite informație? Nu este oare datorită unui “accident” prin care a apărut viața, faptul că nici un organism viu nu este perfect și că toate vietățile sunt pline de hibe sau anomalii de tot felul, consecință a modului prin care ele au evoluat prin milioane de generații succesive?

Probabil viața în sine nici nu a apărut pe Pământ inițial… în curând sonde spațiale vor găsi microorganisme pe Marte sau pe cine știe ce comete hoinare și atunci ideologiile noastre construite pe wishful thinking și legende se vor zdruncina, provocându-ne la o nouă căutare a identității dar și a definiției vieții.

Update ianuarie

Timpul a zburat și a trecut mai bine de o săptămână decând n-am mai scris pe blog, trei zile decând nu am mai dat un tweet pe twitter (vă dați seama) și nici nu mai știu ultima dată când am intrat pe facebook și messenger. Deci, vai, vai :)
Totuși, am fost prins cu lucruri destul de plăcute zic eu, și adesea e bine să mai renunțăm la online pentru a face lucruri adevărate:

  • Am primit două cărți foarte interesante de la unchiul meu, de istoricul Neagu Djuvara, poate cel mai accesibil istoric pentru cei care nu sunt interesați de subiect, și care are câteva teorii deosebit de interesante despre mersul istoriei. N. Djuvara caută să identifice anumite tipare în istoria civilizațiilor, felul în care ele apar, se dezvoltă și inevitabil dispar. Este interesant că aceste tipare se regăsesc în cazul tuturor marilor civilizații, indiferent de perioada istorică sau continent. SUA sunt și ele într-o etapă a acestui tipar identificat de Djuvara. Cartea se numește “Civilizații și tipare istorice, un studiu comparat al civilizațiilor”.
  • Am lucrat asiduu la ceasul meu mecanic cu pendul, chestie care mi-a mâncat aproape tot timpul liber, dar încet, încet, proiectul meu prinde contur și sunt tot mai încântat de noua mea creație. Bineînțeles că pe măsură ce am definitivat-o, mi-au venit o mulțime de idei pentru următoarea pendulă, asta fiind oricum gândită ca un prototip și nu ca ceva final. Oricum, e interesant să ai un nou ticăit în casă :)
  • Decând nu mai joc WoW — oh, apropo, 90% am renunțat la World of Warcraft — am mai mult timp pentru muzică și pentru citit, deși momentan nu prea citesc pentru că absorb ca un burete tot felul de idei pentru țicneala mea cu pendule :) Legat de WoW, pe scurt, am renunțat pentru că jocul a devenit prea facil și prea rapid, furându-mi acea senzație de aventuri epice într-o lume fantastică la care țineam foarte mult. Mi se pare că prea repede și prea ușor pot obține aproape orice în joc și că factorul social s-a diminuat foarte mult, pentru că jucătorii au devenit teribil de pragmatici și tehnici, ca în sportul de performanță. Experiența dintr-un grup de jucători de WoW care intră într-un dungeon în zilele astea e: Hi all, (epic items drop), bye all. Pe vremuri era mai distractiv, mă rog, fiecare cu ce-l amuză. Totuși îmi e dor de personajele mele favorite, mai ales de Sephala și gnomul Spekkio, așa că mai intru din când în când pentru un quest uitat într-un colț de lume. Chiar mă bate gândul ca să fac și eu papercrafts, niște figurine tridimensionale din hârtie, după modele din World of Wacraft. Acum câteva zile am găsit un blog cu modele și desfășurate grozave, dar un pic cam complexe pentru mine. Aș vrea să am un dragon din acela (modelul are cam un metru înălțime), mă gândeam să mi-l fac de culoarea bronzului, după Nozdormu, dragonul timpului.
  • Decând n-am mai scris s-au adunat niște comentarii interesante la articolul De ce este timpul relativ?.
  • Liliana m-a făcut curios de rețeta lui Adi Hădean, Patatas Bravas. A fost bun și fără ardei iute (eu nu sunt cu iute). Poză aici.

Ciudățenii personale

Tot ma gândeam să scriu și eu un post despre ciudățeniile mele, deși am ratat momentul de apogeu al lepșei ăsteia. Sincer nu-mi iese. Totuși, cred că prima ciudățenie sunt chiar eu. Dar ciudățeniile le definesc comparându-mă cu “oamenii obișnuiți” sau “normali”, pentru că dacă toți cunoscuții mei ar purta pantofi galbeni, faptul că aș purta pantofi negri ar fi o ciudățenie, nu? Acuma sincer, cum naiba e ăla un om normal? Omul normal ar trebui să fie suma și apoi media tuturor clișeelor pe care le auzim, pentru că eu altfel nu mi-l pot imagina pe omul normal decât ca un “om serios așezat la casa lui”. Eu sunt doar un om așezat pe scaun, pentru că altfel îmi e incomod să scriu pe blog. Ce-i ăla un om serios? Am auzit de la cineva, cică serios ca un mort. Deci nu, mersi. Apoi, dacă o luăm în sensul celălalt, de firmă serioasă, să fim serioși (!), înseamnă că nimeni nu e serios în țara asta.

Refuz să consider că anumite preferințe de ale mele sunt ciudățenii. De exemplu, mie îmi place să beau ceai și contrar credinței populare conform căreia ceaiul e doar pentru bolnavi sau vorbei din bătrâni “rău ca ceaiu”, există o mulțime de ceaiuri care sunt pentru a fi savurate și băute pe îndelete.

De regulă oamenii foarte previzibili și rutinați, ancorați în chestii din gama “așa se obișnuiește” îi fac ciudați pe cei diferiți ca ei. Pentru mine ciudați sunt ei, eu sunt doar un tip diferit de medie. În ce fel, depinde de fiecare unde se situează.

:arrow: P.S. Legat de posturile astea, realizez ce bizar e ca cineva care nu te cunoaște să afle despre ciudățeniile tale. Va și mai bizar când te vei întâlni cu persoana respectivă într-o zi, la un blogmeet sau pe stradă și îți va spune că te apreciază pentru că și tu împăturești tot de atâtea ori hârtia igienică când te ștergi la fund, sau că nu te așezi la masă decât dacă șervețelele sunt împăturite în triunghi echilateral. Bravo!

Noi în anul 2000 .. zece

În primul rând, La Mulți Ani tuturor! Mă bucur că s-a dus cenușiul an 2009 cu problemele lui economice, politice și ce am mai avut noi pe aici. Am văzut că multă lume și-a făcut liste cu ce a făcut, ce n-a făcut, ce își propune și așa mai departe. E bine să-ți faci liste, dar nu cred că e bine să faci public ce îți propui pentru viitor. Doar nu candidezi la primărie. Și eu mi-am propus o mulțime de lucruri și sper ca în decembrie 2010 să pot bifa tot de pe lista asta. Defapt așa le doresc tuturor.

Eu mi-am imaginat cu totul altfel anul 2010. Pe scurt, eu mi l-am imaginat ca un an fără griji. Pentru mine, cu mulți ani în urmă, era ceva dincolo de necunoscut, pentru că anul 2000 părea ceva SF. Era o vreme când oamenii credeau că în 2000 vom zbura pe Marte și că ne vom teleporta de la serviciu acasă și invers. Dar după revoluție am crezut că 2000 nu va fi neapărat SF ci mai prosper. Când aveam 10 ani, în primăvara lui 1990, am fost într-o excursie cu școala în fosta RDG (Germania de Est) pentru 2 săptămâni. Diferența era de la cer la pământ și am crezut, cu mintea mea de atunci, că România va fi la fel ca RDG, cel puțin la orașe, peste 10 ani, adică în anul 2000. (RDG a fost tot timpul mai săracă decât Germania de Vest (RFG), susținută puternic de Aliați și NATO după război). În 1993, am avut norocul să vizitez și RFG, tot pentru două săptămâni, timp în care am văzut că era o diferență uriașă între RFG și RDG. Pentru mine Germania însemna Milka, LEGO, ursuleții gumați Haribo și toată această abundență de lucruri de calitate pe care ți le puteai permite. Atunci mi-am dat seama că diferența dintre România și Germania era atât de mare încât, poate cine știe, peste 20 de ani, îi vom vedea din urmă, dar nu-i vom ajunge niciodată.

Din păcate, după 20 de ani, n-am ajuns din urmă nici RDG-ul din 1990, mulți nu mai speră la nimic bun, unii pleacă din țară, iar câțiva mai continuă să spere la o minune care să-i afecteze măcar pe ei, dacă nu și pe restul. La ProTV a fost o serie retrospective excelente în cadrul emisiunii “România te iubesc!” (1990-1991, 1992-1996, 1996-2000, 2004-2007) în care am putut să ne uităm într-o oglindă a timpului și să ne vedem așa cum am fost în acești 20 de ani. Recomand să vă uitați la toate. A fost un bilanț absolut necesar, pentru că nu întâmplător oamenii își fac liste la cumpăna dintre ani. Ca să îți faci planuri de viitor trebuie să privești un pic în trecut. Ce ai făcut, unde ai greșit, ce ai învățat și ce îți dorești. Sper că ne-am trezit totuși.


P.S. Încep anul cu o temă nouă de blog, care nu este încă 100% gata, dar așa mai am ceva în plus de “meșterit” la blog. (e o modificare făcută de mine după tema Whitehouse de Pagelines). Sper că e mai bună și sper că o să vă placă secțiunea de comentarii cu noile facilități.

Multă sănătate și succes în 2010!

Colind umanitar și doi ani de blogmeets

TM99BLOG:

Azi am facut ceea ce ne-am propus si discutat in ultima luna: o actiune caritabila cu specific de sezon si impact in randul celor mai nevoiasi. La ora 12 in jur de 20 de persoane – blogeri timisoreni – au vizitat Centrul de Readaptare si Reabilitare Psihosociala de pe str Capitan Damsescu 53 si i-au colindat pe copiii abandonati si adapostiti acolo. Iar ei nu au ramas datori ci au facut acelasi lucru: ne-au colindat inapoi. Le-am facut cadouri personalizate (ideea cu numele lor pe plasa cadou a fost excelenta ne-a permis sa interectionam cu fiecare din ei) si i-am aprovizionat cu alimentele si restul lucrurilor cumparate zilele trecute plus hainele, rechizitele si cartile de citit pe care unii le-au adus. Am incredere ca or sa le fie utile si ca le-a adus un pic de bucurie in decembrie. Luna asta mai are insa o semnificatie pentru noi blogarii intrucat implinim 2 ani de activitate pe TM99Blog si de intalniri blogeristice.

Poze la Tomata pe blog.

În primul rând, cred că cei care au avut inițiativa și au organizat totul trebuie felicitați. Jos pălăria, căciula și scufia! Eu unul m-am simțit grozav participând la acțiunea asta, pentru că e prima oară în mulți ani când Crăciunul capătă în sfârșit pentru mine semnificația pe care toată lumea o invocă. De data asta am făcut cadouri unor copii, unii mai mici alții mai mari, care chiar au nevoie de ajutorul celorlalți. E vorba de copii orfani, sau abandonați, pentru care normalitatea de care ne bucurăm majoritatea este o necunoscută, și cărora le lipsește îndrumarea și sprijinul părinților. De data asta colindele au fost mai aproape de suflet și gestul cadoului nu a fost doar acea convenție pe care o facem cu cei dragi de Crăciun, ci a fost ceva sincer, real și frumos. La început atmosfera a fost un pic încordată, firește de vreme ce intră peste 20 de necunoscuți la tine în casă, dar sunetul colindelor a destins atmosfera și a adus zâmbete pe fețele tuturor, mai ales că unii dintre noi cântau de tot râsul. Din nou trebuie să remarc puterea pe care o are muzica asupra oamenilor.

Pe mine m-a impresionat cel mai mult un copil țigănuș care s-a bucurat foarte mult pentru că primise niște cărți. L-am întrebat destul de mirat: “ție îți place să citești?” Și el mi-a răspuns cu un “da” hotărât, întărit de mișcarea capului. Cunosc atâția copii de vârsta lui pentru care cărțile sunt doar un surplus care ocupă biblioteca, și care nu au citit nici o carte, niciodată, pentru că au fost vrăjiți ireversibil de magia calculatorului și a jocurilor video înainte ca părinții să le pună o carte interesantă în mână. Probabil că acest copil nu are un calculator pe care să se joace, pentru că altfel nici el nu ar mai citi, dar lucrurile astea se pot doza, dacă există părinți responsabili. Dar când i-ai băgat televizorul și calculatorul copilului în cameră, totul s-a sfârșit, poți arunca liniștit cărțile la gunoi.

Ziua se va încheia pe același ton festiv, pentru că urmează o mică petrecere cu tort aniversar, pentru 2 ani de întâlniri blogheristice și nu numai.
LA MULȚI ANI!

Later edit:
Tortul TM99BLOG de 2 aniAm avut una dintre cele mai numeroase și zgomotoase întâlniri, în barul Beer and Bricks, unde ne-am simțit minunat: s-a cântat, s-au băut metri de tequilla și hectolitri de bere, s-a fumat de mi s-au facut ochii roșii ca cei de la bicicletă și nu în ultimul rând, s-a organizat o mică bătaie cu zăpadă pentru că afară era prea fain ca să ratăm momentul. Tortul a fost la superlativ.