Piața Operei, lângă ceas

În primul rând, Timișoara este printre puținele orașe din România care este un brand și la acest lucru contribuie activ sau pasiv o serie de factori, cum ar fi istoria locală (mai ales cea recentă), poziția geografică, diversitatea etnică ce conferă un aer cosmopolit orașului și nu în ultimul rând o serie de oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți care se implică în diverse proiecte și activități ce ridică gradul de normalitate al orașului spre cel din vestul Europei, normalitate pe care ne-o dorim cu toții, dar de care multe orașe românești sunt încă departe.

Îmi dau seama că Timișoara este un brand atunci când, călătorind prin România, oamenii se luminează la față și mă privesc cumva admirativ în momentul în care află că sunt timișorean. Treaba asta mă face și mai mândru de orașul meu și îmi dau seama că noi avem ceva deosebit aici care trebuie mereu îngrijit și îmbunătățit.

Placa comemorativa de la parohia lui Lazlo Tokes

Când spui Timișoara, astăzi spui Revoluție, spui democrație, spui anti comunism. Deși memoria și semnificațiile revoluției s-au cam estompat în memoria colectivă a românilor, Timișoara rămâne legată de revoluție pentru că de aici a pornit totul și punctul de plecare contează întotdeauna. Locul în care a început revoluția, strada parohiei lui Lazlo Tokes și piața Maria sunt locuri care nu spun mai nimic turistului pentru că nu sunt locuri monumentale sau impunătoare. Revoluția nu a început într-un palat ci a fost pornită de oamenii anonimi de pe stradă care au găsit curajul nebunesc pentru 1989, de a fi solidari față de nedreptatea care i se făcea unui om, pastorul Tokes, și de a cere libertate. De aceea, locurile respective trebuie simțite, nu doar văzute.

Deși sunt multe locuri frumoase de văzut, Timișoara nu este Barcelona ca să cazi pe spate la propriu. În schimb, la Timișoara poți simți o anumită atitudine diferită de alte zone din România și un anumit spirit care deasemenea nu-l regăsești în alte părți. Cei mai mulți care vizitează Timișoara remarcă acest spirit, și înțeleg că aici este altceva. În Timișoara vei vedea taxiuri pe care scrie “I ♥ Timișoara”, “100% Bănățean”, tramvaie și autobuze alb-violet și afișe cu “Nu te pune cu timișorenii”, “îmi iubesc orașul, nu îl murdăresc”, ș.a.m.d.

Multiculturalitate înseamnă bogăție

Timișoara are un aer european și datorită diversității etnice, aici conviețuind în armonie, departe de incitările naționaliste, români, maghiari, germani, evrei, sârbi și alte etnii încă din vremurile străvechi ale orașului. Poate ar trebui precizat că deși ne place să ne lăudăm cu Timișoara, zona Banatului nu a fost sub dominație românească decât din anul 1919, din momentul unirii, iar în trecut românii nu au fost o majoritate în oraș.

În timp ce în alte orașe oamenii se ceartă din cauza plăcuțelor bilingve, noi ne mândrim că cu faptul că bănățeanul adevărat vorbește măcar două din limbile celorlalte etnii și că avem inscripții în patru limbi sau teatru de stat în trei limbi, română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea sa.

Moștenirea imperială și cultivarea multiculturalității

Palatul Weiss, centru

Deși clădirile istorice ale Timișoarei suferă din cauza lipsei de fonduri și a birocrației, aici sunt aproximativ 15 mii de clădiri istorice ce merită văzute, majoritatea construite în timpul perioadei de boom al orașului din timpul dominației austro-ungare, în stilul art nouveau sau jugendstil (în germană), cu care Timișoara se poate identifica cu succes. Deși acest stil se poate vedea în multe orașe din țară, aici sunt cele mai mari și impunătoare clădiri, construite în zona centrului de bogații și generoșii industriași timișoreni la începutul secolului 20, sub influența maghiară a stilului art nouveau.
* Aș aminti de palatele: Dauerbach, Hilt & Vogel, Lloyd, Löffler, Merbl, Neuhausz, Szechenyi, proiectate de arhitectul László Székely și construite practic concomitent la începutul secolului 20.

Probabil una din sursele de mândrie a bănățenilor și a timișorenilor este această istorie și moștenire imperială de origine austro-ungară cu care ne place să ne identificăm, pentru că acest imperiu a lăsat ce este frumos în Timișoara – promenada corso, canalul Bega, barocul, jugendstil și tramvaiele. Totodată, austriecii au fost cei care au adus o mulțime de nații în zona Banatului și astfel ne-au învățat că diversitatea e un lucru bun.

Prințul Eugene de Savoy, portret de Jacob van Schuppen

Barocul amintește de un stil de viață dantelat, pe care bineînțeles noi îl romanțăm azi, dar care fără îndoială se adaugă brandului orașului, pentru că identitatea de azi a Timișoarei începe odată cu victoria unui mare comandant, prințul Eugeniu de Savoya care în 1716 care a eliberarat orașului de turci, aducând administrația austriacă ce va construi canalul Bega (1728-1758), spitale (1745), fortificații moderne (1723), școli (1718), catedrale (1736), teatru (1753), iluminat stradal (1760) și nu în ultimul rând o fabrică de bere (1718)!

Deși cetatea orașului a fost dărâmată pentru ca centrul orașului să se dezvolte, fragmente din bastioanele cetății austriece mai pot fi văzute și astăzi, bastionul Teresia fiind aproape 100% renovat.

Dacă barocul ține de conservatorism și o epocă a tricornurilor peste peruci albe, jugendstil este stilul care prinde pentru că art nouveau a fost un stil al unei perioade istorice, definită în țările unde s-a afirmat, de optimism, inovație și nonconformism, perioadă în care oameni nevoiași locuiau în chirie în clădiri superbe art nouveau, în cartierul Fabric sau Iosefin.

Detaliu de pe palatul Mercur din pta Traian

Inovație și identitate

1884, primul oras de pe continentul european iluminat electric

Timișoara nu a fost doar un alt oraș al imperiului Austro-ungar, ci al doilea ca importanță după Budapesta în regatul Ungariei. Acest lucru se poate vedea prin atenția care s-a acordat dezvoltării orașului. Astfel, în perioada sa de boom, Timișoara a fost unul dintre cele mai progresiste orașe din Europa, edilii orașului întrecându-se în premiere precum: spitalului municipal (1745, cea mai veche clădire din Timișoara), iluminatul stradal cu lămpi (1760), primul ziar german din sud-estul Europei (1771), biblioteca lui Josef Klapka — prima bibliotecă publică de împrumut din imperiul Habsburgic, din regatul Ungariei şi din teritoriile româneşti — (1815), iluminatul stradal cu gaz — premieră în imperiul Habsburgic — (1855), iluminat stradal electric – premieră pe continentul european, 731 de lămpi (1884), stație de salvare — premieră pentru Ungaria și România — (1886), tramvaiul electric — premieră pe teritoriile României de azi — (1899), ș.a.

Tramvaiele fac parte din istoria și identitatea orașului pentru că Timișoara are o foarte veche rețea de tramvaie care se extinde pe un număr mare de linii și care acoperă toate zonele orașului. Tramvaiul este ceva ce se adaugă la personalitatea unui oraș, iar acum îmi vin în minte tramvaiele din San Francisco, o emblemă a celebrului oraș californian. Din când în când, pentru a marca anumite evenimente, primăria pune în circulație tramvaie de epocă, unele chiar foarte vechi, pe care aș vrea să le văd cât mai des. La brandul Timișoarei s-a adăugat, cu voia timișorenilor, culoarea violet, culorile echipei de fotbal Poli Timișoara, la care bănățenii țin foarte mult. De asta, violetul a început să înlocuiască clasicul galben-ocru al tramvaielor comuniste, și astfel tramvaiele dar și autobuzele din Timișoara au un aer pitoresc care îți amintește că ești în Timișoara. Deja canalul Bega a fost redeschis circulației și se pot închiria ambarcațiuni, iar pe viitor vor (re)circula vaporașe, de care îmi amintesc cu drag decând eram mic.

Piața Unirii și domul romano-catolic

Dacă piața Operei (sau a Victoriei) simbolizează istoria românească a orașului, prin catedrala ortodoxă Mitropolitană, statuia lupoaicei cu Romulus și Remus — cadou al Romei care salută latinitatea noastră — și clădirea Operei, simbol al revoluției din 1989, Piața Unirii amintește de diversitatea etnică și trecutul imperial al Timișoarei. Într-o singură piață avem o catedrală romano-catolică, o biserică ortodoxă sârbească, clădirea Episcopiei Sârbe, o sinagogă (la mică distanță de piață), o școală de limbă germană (Nikolaus Lenau), un palat baroc al fostei administrații austriece, și un monument închinat sfintei Treimi ce amintește de ciuma din secolul al XVIII-lea, similar cu cel aflat la Viena. În schimb, numele pieței amintește de Marea Unire, când la 3 august 1919, trupele române au intrat în Timișoara.

Palatul Bruck din Piata Unirii

Piața Unirii este cel mai pitoresc loc din oraș, unde se pot vedea clădiri baroce, art nouveau și elemente eclectice, și totodată cel mai reprezentativ loc pentru Timișoara, care evident nu trebuie ratat.

Desigur, Timișoara este un oraș cu problemele sale și eu nu fac abstracție de faptul că trăim în România tranziției neîncetate, cu problemele societății noastre slab educate. Nu este un paradis al civilizației, dar este mai bine decât în alte părți, poate și pentru că moștenirea austriacă ne obligă să fim mai civilizați.

sursă poze: Orădeanul, Lilișor, Radu Beligăr,Tomata cu scufița

Pe aceeași temă:

• Prin Timișoara
• 16 decembrie după 20 de ani
• Zilele Timisoarei 2009
• Primăvara în Timișoara
• Tramvai de epocă în Timişoara

Multă lume trăiește cu impresia că în orașele noastre, chiar și în cele mari, nu prea ai ce vedea sau vizita. Concepția asta este rezultatul ignoranței și a “lipsei” de informație. Desigur, informația există, dar nimeni nu o prezintă în mod interesant și atractiv. Wikipedia nu e de ajuns, așa cum voi detalia mai jos

Adevarul de seară din 7 august 2010

Organizare la superlativ

Nebuloasa, Cristina și Daniel au organizat nemțește evenimentul cu ajutorul unor sponsori generoși care au asigurat cazare, transport și mâncarea (Hotel Timișoara, Blue Air, Porsche Romania, KFC, ș.a.). Eu unul m-am simțit ca un veritabil turist vizitând Timișoara cu un grup organizat condus de un ghid profesionist, Dan Cărămidariu, față de care nu pot să zic decât “jos pălăria” pentru cunoștințele sale și modul de a le prezenta. Genul acesta de oameni te fac să devi interesat de istorie și să privești cu alți ochi locurile pe care le vezi.

Ghidul nostru, Dan, ne-a povestit amănunte interesante pe care nu le știam și mai ales a demontat o serie de “mituri urbane” (timișorene) despre locuri din oraș. De exemplu, mulți timișoreni știu în mod greșit că bastionul a fost construit de turci, deși el a fost construit de austrieci (tot timpul mi s-a părut ciudată atribuirea bastionului turcilor). A fost o reală placere să-l ascultăm și a demonstrat calitatea unui ghid bun, și anume că îți prezintă suficient, nici prea mult nici prea succint, încât să te face curios să știi mai multe și să-l pisezi cu întrebări.
Dan este genul de ghid care face redundantă Wikipedia, eu aș vrea un buton în toolbarul de la browser cu ask Dan.

Traseul pe care l-am făcut a fost foarte bine gândit – Catedrală / Operă (centru) – Piața Unirii – Piața Traian, unde ne aștepta o surpriză, un tramvai special închiriat pentru noi, care ne-a amintit de tramvaiele epocii Ceaușescu și că Timișoara e un oraș al tramvaielor, tramvai care ne-a dus prin centru în piața Bălcescu. Primăria ar trebui să introducă astfel de tramvaie de epocă măcar pe timpul weekendului. Turul s-a încheiat cu piața Maria și biserica reformată a lui Tokes, locul de unde a început revoluția din 1989. În piața Unirii am vizitat la Muzeul Baroc, colecția Corneliu Baba, unde am văzut “pe viu” niște lucrări deosebite pe care la liceu le studiasem de pe diapozitive.

Timișoara = diversitate, unitate, istorie

Dacă ar trebui să aleg doar câteva pentru a prezenta Timișoara, acelea ar fi diversitate, unitate și istorie. În primul rând Timișoara este un oraș cu o mare diversitate de etnii (români, maghiari, nemți, sârbi, etc) care, din totdeauna trăiesc în armonie, spre deosebire de alte orașe din Ardeal unde, mai ales după revoluție, au existat tensiuni interetnice alimentate și întreținute de partide iresponsabile din România. La Timișoara aceste tensiuni nu au existat niciodată și eu ca timișorean mă mândresc cu acest lucru. La revoluție, maghiarii ce făcuseră un cordon uman în jurul parohiei lui Tokes strigau “unitate” și “români veniți cu noi”.

Aici confluențele între etnii sunt atât de puternice încât astăzi nimeni din timișorenii cu bunici bănățeni nu mai este doar maghiar, neamț, sârb sau român. Eu însumi sunt maghiar, neamț, român și nu mai știu ce. De asta părinții și bunicii noștri vorbeau aproape la perfecție maghiara, germana șvăbească, româna și după caz, sârba. Probabil de asta suntem singurul oraș din România cu trei teatre – în română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea lui.

Istoria Timișoarei nu este doar banala istorie a unui oraș de provincie, ci are o sumedenie de momente importante de cuceriri și recuceriri, ale turcilor, maghiarilor și habsburgilor, culminând cu dezvoltarea fără precedent (zic eu) din perioada austro-ungară la cumpăna dintre secolele 19 și 20, când Temesvar era al doilea oraș ca importanță din partea maghiară a imperiului Austro-ungar (după Budapesta). Ar fi de menționat și faptul că în timpul regelui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIV-lea, cetatea Timișoarei a fost capitala imperiului Ungar pe timpul unei perioade de criză în care regele a avut reședința permanentă aici într-un castel, astăzi pe ruinele acelui castel se află castelul Huniazilor din Centru.

Începutul secolului 20 a lăsat Timișoarei o mulțime de clădiri impresionante, în stil art nouveau de influență maghiară, care dau orașului o aură aparte prin dimensiunea lor impunătoare și bogăția ornamentelor, astăzi aflate într-o deplorabilă stare de degradare. Cred că acest stil face parte din identitatea orașului și este foarte trist că primăria nu poate găsi soluțiile și fondurile necesare pentru a restaura niște clădiri fabuloase, cum ar fi palatul Mercur din piața Traian (unul din preferatele mele, în imaginile de mai sus).

Este incredibil cât de mult și repede s-a putut construi la începutul secolului 20, în mare parte din fonduri ale orașului, când nu existau fonduri europene și tot felul de credite, dar mai mult entuziasm și interes pentru imaginea orașului. Starea de azi a clădirilor emblemă pentru oraș amintește de neputința aparent inexplicabilă a autorităților de azi în contrast cu posibilitățile mult mai reduse, logistic, economic și financiar, ale administrațiilor de acum mai bine de 100 de ani.

Petrecerea continuă…

Evenimentul nu s-a încheiat cu turul ci ne-am mutat cu tot grupul de 40 de oameni la o bere nefiltrată, după care petrecerea a continuat la vila de la Șag unde erau cazați oaspeții noștri. Petrecerea a continuat până dimineața cu muzică bună și cu un joc de mimă de câteva ore la care m-am amuzat copios văzând cum se mimează cuvinte precum “nomenclatură”, “clismă” și “aristă”.

A fost senzațional și aștept cu interes următoarele evenimente de acest gen!

P.S. Pe același subiect puteți citi mai multe + vedea fotografii la:

• Tomata cu scufița
• Adeline

Am avut imensa ocazie de a-l vizita acum doi ani și atunci n-am scris despre călătoriile mele pentru că o parte din obiectivul concediului meu era să mă detașez de tot ce înseamnă lumea calculatoarelor și bloguri pentru două săptămâni. Dar luna de miere a lui Maddy în Italia mi-a amintit de momentele petrecute la Panteon, și că atunci făcusem un mini film, fiindcă impresia mea era că nu pot cuprinde măreția construcției în câteva poze. Ieri m-am apucat să-l caut, l-am editat un pic, așa că iată-l: (porniți boxele pentru că melodia de fundal face toți banii)

Dedic filmul lui Maddy & Cipri, prietenilor mei Mihai și Boro (cu care am fost în grupul din Italia) și nu în ultimul rând mamei

P.S. Ăștia de la Youtube au luat-o razna pentru că nu te mai lasă să pui anumite melodii în filmele tale din cauza drepturilor de autor. În schimb îți oferă să pui alte piese, evident cele pe care le recomandă ei (sugestii pentru care probabil cer bani de la artiștii recomandați). Toate serviciile bune de pe internet care au început frumos și rebel au ajuns niște instrumente de stors bani din orice detaliu, de parcă nu se mai satură.

Pe aceeași temă: Roma, Impresii (I).

Pot spune că Roma este capitala destinaţiilor mele turistice, pentru că are câteceva măreţ din fiecare epocă, de la antichitate până în prezent — ruinele măreţului imperiu Roman, urmele decăderii în epoca medievală, fascinantele opere ale Renaşterii şi Vaticanul, un adevărat magnet pentru tot ce a fost mai bun în artă. Roma este un oraş universal cu valori universale şi asta se vede prin mulţimea de turişti care vin din toată lumea. Pe de altă parte, mândria italienilor de a locui în Roma se vede la fel de uşor ca bucuria unei femei frumoase care se ştie admirată şi în centrul atenţiei.

Primul lucru pe care l-am vizitat a fost Coloseumul iar prima impresie a fost că este mult mai mare decât îţi imaginezi la televizor. Dacă acum, în mileniul trei am fost impresionat de giganticele arcade din blocuri imense de piatra, mă întreb ce efect ar fi avut Coloseumul în secolul I asupra unui om obişnuit al epocii. Tot ce au construit romanii mi-a dat impresia de “construit ca să dureze”, iar Coloseumul nu făcea excepţie, fiind una din construcţiile la care s-au folosit multe inovaţii, precum betonul şi arcada rotundă.
Din păcate interiorul este foarte degradat, dar asta şi datorită distrugerilor intenţionate la care a fost supus Coloseumul după decăderea imperiului. Coloseumul a fost primul stadion cu acoperiş rabatabil făcut din vele uriaşe acţionate de marinari aduşi din porturile importante ale peninsulei.

La mică distanţă de Coloseum şi Arcul lui Constantin se află Capitoliul, punctul zero al imperiului. Către Capitoliu am trecut pe o alee cu statuile unor iluştri conducători romani, precum Cezar, Octavian şi Traian. M-am simţit mic trecând pe lângă picioarele acestor împăraţi ce au schimbat istoria şi au civilizat popoare. Un pic mai încolo — columna lui Traian, poate singurul lucru pe care îl avem în comun (cu adevărat) cu acest popor de cuceritori şi civilizatori. Văzînd coloana mi-am amintit de tatăl meu, un mare admirator al civilizaţiei romane, care precis s-ar fi bucurat nespus pentru norocul meu.
Coloana este o parte din istoria noastră şi văzând-o pe viu m-am simţit un moment ca un pribeag ce s-a întors pentru o zi acasă. Dar gloria ce încă mai dăinuie din ruinele Romei antice este prea bogată pentru a fi povestită în felul acesta, sunt multe lucruri din perioade diferite care se întrepătrund şi dau substanţă locurilor, dar pentru care îţi trebuie un ochi avizat sau un ghid foarte bun, pentru că altfel vezi dar nu ştii la ce te uiţi.

Dintre clădirile antice, cel mai mult m-a impresionat Domul, sau Panteonul, un templu dedicat tuturor zeilor olimpieni construit în anul 25 de Agrippa şi terminat mai târziu de împăratul Adrian.
Este impresionant nu numai ca mărime, dar mai ales prin faptul că este aproape intact, după aproape două milenii de istorie zbuciumată. Sunt multe de povestit despre Panteon — unul din lucrurile remarcabile este bolta, deoarece este construită din beton şi este o jumătate de sferă (înălţimea este egală cu raza bazei). În Renaştere, arhitecţi celebri precum Michelangelo sau Bruneleschi au încercat să copieze fără succes proporţiile domului roman când au ridicat domul catedralei San Pietro respectiv Domul din Florenţa. Panteonul a fost transformat în biserică catolică în secolul 7 şi astfel a fost conservat foarte bine. Pe mine m-a fascinat simplitatea şi eleganţa clădirii, felul în care au ales romanii să lumineze interiorul printr-o “gaură” în bolta domului, numită oculus, care pe lângă iluminator este şi un element de rezistenţă al boltei.

Pentru mine, intrarea în Dom a fost ca o scurtă călătorie în timp, în Roma antică a templelor şi edificiilor grandioase. În timp ce pe Capitoliu au mai rămas doar câteva coloane răzleţe din impunătorul centru al Romei, Panteonul era întreg, autentic, antic, sublim. Aş fi vrut să rămân mai mult de 10 minute cât aveam la dispoziţie, dar în acele 10 minute am încercat să deschid 10 ochi şi urechi ca să prind cât mai mult din farmecul acelui loc.

* * *

În următorul post voi reveni cu poze şi impresii despre “Roma Renaşterii” — Fântâna Trevi, Piaţa Spaniei, San Pietro, Vaticanul, etc.

Până atunci, vă las cu pozele astea, făcute noaptea cu micuțul Canon IXUS 70. În poza din stânga se poate vedea planeta Jupiter (“steaua” cea mai strălucitoare), iar în dreapta e Luna, la lumina căreia se văd norii și aburii ce ies din munte. Dacă le făceam mai atent, le puteam lipi într-o panoramă de toată frumusețea…

În sfârşit m-am săturat de zmeură, deşi e greu să găseşti suficientă într-un loc ca să te saturi, şi am mâncat mai mult de 3 fragi Am luat o trântă cu bicicleta pe malul Şucului, ca amintire bonus, şi am plecat cu impresia că la munte, timpul curge altfel, iar dacă te duci acolo pentru odihnă şi relaxare, ajungi să uiţi de ziua de mâine, adică de rutina stresantă de la oraş.

N-am fost inca in concediu in Spania, desi tare mi-ar placea. E o diferenta subtila intre pozele acestea si cele facute de mine in Italia – mai multa vitalitate,  de parca pamantul are o inima mare care bate, iar ritmul ei iti intra in suflet si te antreneaza intr-un ritm de flamenco.

Alhambra, fortareata rosie, este bijuteria Granadei, o fortareata palat mostenita de spanioli de la mauri, atat de frumoasa incat i-a cucerit pana si pe cuceritorii spanioli, inversunati impotriva maurilor musulmani. Alhambra a cazut in mainile spaniolilor in 1492, in acelasi an in care Cristofor Columb punea piciorul in Lumea Noua. Spaniolii au pastrat arhitectura si decoratiunile minunate specifice culturii islamice, adaugand discret motive crestine si europene, asimiland practic arta islamica, dovada ca frumosul nu este oprit de barierele aparente ale religiilor.

Cei care calatoresc în strainatate cu avionul si vor sa ajunga la Aeroportul International „Henri Coanda” (Otopeni) fara a trece prin calvarul de pe DN1 au acum o noua posibilitate: în data de 4 martie 2009 a fost inaugurata ruta pe calea ferata care face legatura între Gara de Nord din Bucuresti si Aeroportul Otopeni.

Cele 18 perechi de trenuri „Henri Coanda Expres” circula de la peronul 13, la interval de o ora, între orele 5.15 si 23.15.

Trenul circula pe ruta Bucuresti – Triaj – Chitila – Mogosoaia – Balotesti, iar distanta

de 21 km este parcursa în 33 – 40 de minute.

Calatorii vor fi transferati de la Balotesti pe o distanta de circa 1 km pâna la terminalele de pe Otopeni cu autobuze speciale.[..]

In total, un transfer de la gara la aeroport dureaza aproximativ 60 de minute.

O ora cu trenul de la gara la aeroport? Wow! Folosind regula de trei simpla, daca trenul parcurge “impresionanta distanta” de 21 km in 40 minute, el se deplaseaza cu 31,5 km pe ora, o viteza ce ne aminteste de filmele western si trenurile jefuite in goana calului, toate astea in “epoca vitezei” si a trenurilor de mare viteza.

Roma este capitala crestinismului si pentru ca istoria acestui oras a fost marcata in ultimii 2000 de ani de religie, acest fapt se vede la tot pasul… In fiecare piata e cate o biserica sau doua, un monument sau un obelisc pus de vreun pontifex maximus (papa) si vizitand aceste minunate locuri este imposibil sa nu dai peste opera unor mari maestri ai Renasterii si nu numai.

Venind dinspre Piata Spaniei, pe Via del Babuino, o straduta cam ingusta dar marginita de cladiri istorice tacute, strecurandu-te printre micile masini ale italienilor, ajungi in Piazza del Popolo, sau piata poporului, un loc plin de viata si istorie. Primul lucru care m-a mirat a fost sa vad doua biserici aproape identice, construite una langa alta, Santa Maria dei Miracoli si Santa Maria in Montesanto, construite la sfarsitul secolului al XVII-lea, doua din cele trei biserici din aceasta piata.

Centrul pietei, folosit pe timpuri pentru executii publice, este marcat de obeliscul lui Ramses al II-lea de la Heliopolis, adus la Roma de catre imparatul roman Octavian. Roma este plina de astfel de obeliscuri, aduse initial de romani si apoi reasezate de papi, pentru a-si confirma maretia si puterea imperiala in stilul romanilor. Pana la urma imperiile se cladesc pe ruinele altor imperii, recicland simboluri si valori.

Cu toate ca soarele este neiertator, piata asta era cat se poate de vie, copii si tineri alergand de colo colo, stropindu-se cu apa din fantanile neoclasice, ce imita frumusetea clasicismului antic, dand parca si apei o personalitate mitologica. Ca turist, niciodata nu ai destul timp, dar multumita aparatului foto ai un al treilea ochi si o memorie externa din care iti poti “aminti” ce ai vazut in autocar sau acasa.

Trecand de obelisc se vede tot mai bine Poarta Flaminia, sau Porta del Popolo, o poarta din zidurile lui Aurelian ce imprejmuiau Roma in secolul al III-lea, reconstruita in secolul al XVII-lea de Bernini, la comanda papei. Fiind cu ochii pe impresionanta poarta, nu am remarcat simpla biserica din partea dreapta, coplesita parca de toata maretia neoclasica din jur. Cu toate ca marile domuri si catedrale sunt impresionante ca marime, se intampla adesea ca bisericile mai mici sa te impresioneze mai mult decat cele mari si fastuase.

De regula bisericile mici din Italia sunt cele mai vechi si sunt construite pe altare din timpul crestinismului timpuriu, iar un ochi initiat sau informat poate vedea lucrurile astea precum un geolog citeste in straturile de roca. Santa Maria del Popolo este o biserica a augustinilor, si este construita pe o capela din secolul al XI-lea, timpul imbogatind-o cu elemente de arhitectura din renastere, baroc si neoclasic, si opere ale unor mari nume percum Caravaggio, Rafael, Bernini sau Caracci.

Pierdusem numarul bisericilor pe care le vizitasem pana atunci in concediu, iar Santa Maria del Popolo nu era cu mult diferita de alte biserici baroce in care intrasem. Aceeasi preocupare pentru ornamente excesive, dantela din piatra si inflorituri, cu care eram obisnuit, dovada unei perioade de criza si cautari la sfarsitul curentului artistic al Renasterii. Nu prea am fost vreodata un admirator al barocului, preferand mai degraba liniile simple ale bizantinilor sau ale arhitecturii gotice, dupa parerea mea, mai aproape de valorile crestinismului decat decoratiunile opulente din aur si bronz ale acestui stil.

Totusi, momentul in care am vazut picturile capelei Cerasi mi-a amintit de lungile ore de istoria artei facute in liceu, si de profesoara mea care parca avea o obsesie pentru Caravaggio. In fata mea nu mai erau diapozitivele sterse ale profesoarei, ci chiar originalul picturii Rastignirea Sfantului Petru cu a carei analiza ne “chinuia” profesoara de istoria artei. Subiect la teza, si subiect pentru raspuns oral, mai greu decat teza, pentru ca trebuia sa stii sa te exprimi cursiv in termeni de specialitate si sa vorbesti alambicat si intelectual. Profesorul Razvan Theodorescu era sursa noastra de inspiratie, pe care il urmaream relativ usor pe atunci fiind bossul TVR

Adevarul e ca intotdeauna am avut un fel de “relatie” cu acest pictor, pentru ca picturile sale sunt foarte tumultoase, pline de trairi si ai sentimentul ca ceva foarte grav se petrece in sufletul personajelor. Meritul lui Caravaggio este ca te implica in picturile sale, chiar si intr-un autoportret. Te nelinisteste si te face sa te intrebi, ce are acest om de ma priveste astfel?Am facut ceva? Ai parca impresia ca esti in penumbra si ca privesti fara sa-ti fi dat voie, ca de exemplu, esti un martor las la rastignirea Sfantului Petru. Culoarea este pusa pe plan secund de traire si expresivitate. Ajungi sa uiti de culoare, precum in filmele alb negru. Unul din motivele pentru care imi place si El Greco. Meritul lui Caravaggio este ca in ciuda vietii sale scurte, cam nesabuite si destul de violente pe care a avut-o, a stiut sa isi transpuna personalitatea in arta intr-un stil inconfundabil.

In dreapta Adormirii Maicii Domnului de Caracci, pe peretele opus, e alt Caravaggio, Convertirea Sfantului Paul in drum spre Damasc [link]. Pentru ca am avut ragaz sa privesc aceste doua panze, pot spune ca cea din urma m-a impresionat mai mult, desi pe moment n-am vazut decat un calaret prabusit de pe cal. Arta nu este doar ceva narativ si plat ca o poza, pentru ca fiecare tablou poate avea straturi si semnificatii multiple. Daca in prima lucrare il vedem pe Sfantul Petru rastignit, Convertirea Sfantului Paul ne trimite la Biblie, la faptele apostolilor. Saul, viitorul Sfant Paul, este prabusit de pe cal prin vointa divina, iar lumea lui este rasturnata. Din persecutor devine predicator al crestinismului si unul dintre cei mai importanti sfinti pentru crestinatate. Felul in care personajele sunt redate este caracteristic lui Caravaggio: neputinta lui Saul in contrast cu scutierul si calul care nu sunt constienti de dimensiunea divina a evenimentului – Saul are o revelatie si aude cuvantul Domnului, convertindu-se la crestinism. Este interesant totusi ca scena nu are un context, nu este plasata intr-un peisaj, ci totul este concentrat la cele 3 personaje, pana si sursa de lumina fiind defapt culoarea deschisa a calului.

Este ideal ca sa mergi intr-un loc si sa vezi anumite lucruri la “ele acasa”, nu doar prin reviste sau internet. Numai asa se pot crea conexiuni intre tine si acele lucruri, impresii pe care in fata calculatorului nu le poti avea. Artistii au venit si au trecut, lasand capodopere in urma lor, dar aceste capodopere sunt legate de o istorie, de un monument sau de o cladire, pentru ca aproape intotdeauna picturile sau sculpturile lor au fost comandate pentru ceva anume, parte din ceva mai mare si mai amplu. De asta e minunat cand ajungi intr-un loc si constati cum acolo s-au succedat generatii de artisti si arhitecti care au contribuit la acel edificiu, inspirandu-se unul de la altul si incercand sa se depaseasca. Si toate astea le poti intalni intr-o biserica aparent obscura, pe langa care poti trece fara sa banuiesti ce este inauntru.

nota: fotografiile prezentate imi apartin si este interzisa folosirea lor fara acordul meu.

În primul rând, am observat femeile și fetele… spre deosebire de românce se îmbracă mult mai simplu, mai casual, dar cochet totuși, asortat și la modă, dar fără a părea dezbrăcate, ca majoritatea de la noi. Nu am văzut culori țipătoare, ca la noi unde abundă verdele crud, galbenul strident, rozul de prost gust sau sclipiciul. În schimb am văzut multe culori pastelate și rochii cu modele diverse, iar la bărbați aceleași culori armonioase la o ținută casual. Deși la Veneția, de exemplu, este cu mult mai cald decât în România, cam toate femeile se îmbracă în rochii sau rochițe din acelea cu talia sus, lungi până la genunchi din material ușor. Nu am văzut pe nici una în mini sau în pantaloni scurți mulați, defapt cred că evită hainele mulate pe corp, pentru că e foarte cald. Decolteuri iar nu prea am văzut, nici măcar pe insula Capri, un loc foarte exotic și frumos. Cu toate astea am văzut femei frumoase mai ales în zona de nord a Italiei, dar toți oamenii sunt în general frumoși când zâmbesc.

În al doilea rând, se zâmbește mult mai mult, deși nu prea se râde la modul gălăgios ca la noi. Lumea la noi fie e foarte posomorâtă pe stradă, fie foarte gălăgioasă, după niște beri sau vin. Deci extreme. Acolo am observat o chestie – dacă te uiți la un om, în general îți zâmbește, ca un fel de poftim, mai ales dacă vrea să vândă ceva, dar nu neapărat. Românii sunt un popor trist, cum zicea o reclamă, și merg încruntați pe stradă. Priviți numai oamenii dimineața când merg la servici

Altă chestie care mi-a plăcut a fost bunul simț arătat față de cineva care face o poză cuiva sau la ceva. Am rămas foarte surprins de politețea arătată de toată lumea atunci când făceam poze, sau cineva îmi făcea poză. Oamenii se opreau ca să nu intre în cadru, și așteptau să îmi fac poza. Deasemenea, nu odată s-au oferit localnici ca să mă ajute cu poze de grup. În Florența un mim m-a invitat să îmi fac poze cu el după ce îi făcusem o “donație”, dar prietenii mei trecuseră și erau înainte. Niște străini s-au dus după ei și i-au tras de mânecă pentru că începusem să strig după ei ca să mă ajute cu poza. M-am simțit bine și gândul a fost că m-aș întoarce cu plăcere, nu numai pentru monumente. În schimb, românii din grupul în care eram nu se simțeau ca să iasă din cadru când îți făceai o poză undeva, sau să elibereze locul după ce și-au făcut pozele, ca să lase și pe alții să vadă panorama. Nu, o mare parte din ai noștri mai au de învățat, dar problema lor e că ei nu sesizează neregula, deci nu știu că au ceva de corectat.

Italienii sunt gregari și parcă se ceartă tot timpul, chiar și când schimbă amabilități. Să-i auziți numai pe cei din Napoli. Chiar și fetele sunt foarte gălăgioase și băiețoase cumva. În schimb, la masă nu se vorbește mai mult decât e nevoie. Odată am mâncat o pizza într-un fel de pizzerie ieftină (de, atât mi-am permis și io) și cu toate că era plin, toți tăceau mâlc, parcă se înecaseră cu pizza. În schimb, românii vorbesc tare și mult și din păcate lumea se uită jenată la noi. Unii români credeau că dacă țipă la italian în română “eu nu vreau carne de vită” el va înțelege mai bine. Săracul chelner zâmbea și ridica din umeri desenând pe carnețel un cap de porc și unul de vacă. După ce am terminat masa la localul acela, am descoperit că următorul avea chelneri ardeleni. Legat de terase – o diferență subtilă dar esențială – nu am auzit la nici o terasă sau bar, muzică dată tare sau încet. Singurele locuri unde era muzică, era cântată de muzicieni, dar fără să deranjeze pe cineva. În schimb la noi muzica urlă tare de nu te poți înțelege cu cel de la masă de nici consumația nu îți cade bine.

Ca o concluzie, în lumea civlizată domnește normalitatea iar extremele există doar pentru cei care le caută. Normalitatea, decența și bunul simț sunt standard iar lumea a înțeles asta și s-a conformat. Noi suntem încă foarte departe de asta, din cauza mentalității și a concepțiilor greșite despre democrație și libertate.