Idei pentru mărțișor 2012

Cred că anul trecut pe vremea asta era mai cald, sau cel puțin eram mai bine dispus. Nu mă refer în general ci legat de tradiția noastră numită mărțișor. De la o vreme mi se pare o sărbătoare kitsch, o zi pretext pentru ca să se vândă toate prostiile care n-au nici o legătură cu mărțișoarele de altă dată. Îmi place originalitatea, dar totuși mărțișorul e o chestie de purtat ca broșă, nu suport de pahare sau tablou.

Dacă și anul trecut aveam iluzia că le-am văzut pe toate, azi am văzut mărțișoare la super ofertă în Auchan, cred că erau la kil. Dar, altfel, la micul întreprinzător totul e unicat, fabricat manual, ecologic, bio, 100% original, din argint, aurit, din cobalt, sticlă de murano, ceramică, porțelan, rocă selenară și dinte de dinozaur, și acela de lapte. Chiar și mărțișoarele Hannah Montana sunt originale, semnate chiar de Miley Cyrus, cu pix original, de mărțișor care scrie alb-roșu.

Marțișor pe băț :P

Marțișor pe băț :P

Din păcate (?), au trecut cam 10 ani decând nu mai mă ocup cu mărțișoare, pentru că acum am o idee și poate mă citește un mic întreprinzător pentru anul viitor — mărțișoare comestibile. De ce să ne chinuim atâta cu alesul mărțișoarelor care oricum ajung la coș, sau într-o cutie de pantofi undeva, când iată, dintr-o dată problema ar putea fi simplu rezolvată fără atâta risipă de energie creativă! Niște bomboane alb-roșii, o ciocolată glazurată de mărțișor, un covrig pictat sau niște chipsuri asortate, azi cu chimicale poți face orice!

Eu la anul aș vrea, de exemplu, să-mi servesc colegele dintr-o cutie cu fondante de mărțișor, cu răvaș după caz, ca să nu se piardă din specificul tradiției!

P.S. Cireașa de pe tort anul acesta au fost “mărțișoarele” din mecanisme de ceas de damă. Până la 17 rubine!

Weekendul lui Adrian Paunescu

Adrian Paunescu la Cenaclul Flacara

Adrian Paunescu la Cenaclul Flacara

In ultimele zile m-a incercat un sentiment de dezamagire, privind la televizor cum, brusc, toata lumea si-a amintit de valoarea poetului Adrian Paunescu, acum ca s-a dus dintre noi. La televizor cel mai bine se vinde moartea si scandalul mai putin cultura cu care se dau acum toti prieteni, vorbind de Paunescu.

Oare de ce cultura romaneasca traieste din stafii, de ce rastignim valorile prin dispret sau uitare ca apoi sa le inviem pret de trei zile dupa ce mor? Este trist ca nu se gaseste loc pentru fiecare dintre putinii oamenii de valoare pe care ii mai avem, batrani si neadaptati la noile noastre metehne. Asteptam sa moara ca sa le acordam un sfarsit luminos de supernova, dar altfel ii lasam sa imbatraneasca in uitare. Valorile si modelele sunt relative cu vremea, vorba poetului: “biet artist, rolurile trec, viata e un teatru trist“.

Eu eram destul de mic cand s-a interzis Cenaclul Flacara, dar am copilarit ascultand in casa discuri de vinil de la Cenaclu, de care parintii mei erau aproape obsedati. Adevarul e ca nu-ti dai seama cat de frumoase sunt anumite poezii pana cand cineva cu talent le pune pe muzica, si te mai culturalizezi fredonandu-le. Zilele astea am revazut imagini de la Cenaclu cu mii de oameni veniti de buna voie la un Woodstock romanesc in plin ceausism. Mi se pareau total neverosimile in contrast cu prezentul din Romania, in care lumea nu prea mai are interes pentru manifestari culturale. Este greu de privit prin fereastra timpului daca nu intelegi vremurile: atunci nu era nimic altceva, iar Cenaclul lui Paunescu a fost o supapa spirituala prin care generatia anilor cenusii ai comunismului rabufnea si primea o gura de libertate. Atunci, si datorita Cenaclului Flacara s-au afirmat si sau consacrat o multime de artisti si trupe (Nicu Alifantis, Stefan Hrusca, Socaciu, Seicaru, trupa Holograf si foarte multi altii). Desigur ca azi multi dintre ei nu mai sunt la moda, dar fara ei artistii tineri de dupa revolutie nu s-ar fi putut inventa din neant, asa cum noi n-am exista fara parinti.

E greu de vorbit de sprit in anii 1980, dar este si mai greu de comparat versurile ce se recitau atunci de mii de oameni cu textele monosilabice si fara noima ale hiturilor momentului, cand avem atata libertate de exprimare. De multe ori cred ca in 1989 cand am deschis cutia democratiei, ca pe cea a Pandorei, spiritul a ramas la urma ca mitologica speranta, si i s-a inchis capacul prea repede, sau l-am pierdut pe undeva, probabil in portofel, intre bani si plastic.

Poate fara sa vreau ma incearca o nostalgie, nu atat fata de niste vremuri intunecate cu sclipiri de speranta, ci pentru anii trecuti in care toate aceste “stafii” cu care am ramas, inca traiau si ne puteau bucura cu geniul lor – Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Jean Constantin, iar mai nou Adrian Paunescu.

Pentru trei zile ne-am amintit de Paunescu si o multime de slagare de alta data au cantat peste tot in primetime. A fost ca un film al carei trilogie s-a terminat. Mi-a amintit ca toti acesti “dinozauri” pe care cei din generatia mea ii privesc oarecum peiorativ, sunt valorile ce reprezinta o generatie, cea a parintilor sau a bunicilor de azi. E firesc ca la schimbul de generatii sa vina altcineva din urma care sa preia stafeta. Doar ca nu sunt sigur cine sunt sau vor fi valorile generatiei mele, pentru ca o generatie nu poate trai din amintiri si stafii.

Rom n-are nevoie de publicitate proasta

Pe vremuri, adica pe cand era Dacia lu’ bunicu o masina de vis, era o ciocolata renumita pe nume Rom. O stiti, nu prea s-a schimbat, doar ca de curand, oamenii care gestioneaza brand-ul, au schimbat ambalajul tricolor, consacrat de nu stiu cate zeci de ani, cu steagul american. Initial am crezut ca a fost o gluma, dar sincer, nu stiu ce fel de gluma a fost asta, de vreme ce am vazut in magazin un raft plin de cutii cu ciocolati Rom in ambalajul “american”. Se pare ca schimbarea ambalajului a produs efectul dorit, si anume o multime de publicitate gratuita pentru Rom, cum ar fi si acest post, de vreme ce nu m-am abtinut sa scriu.

Daca au gandit gluma asta de la inceput, atunci sunt prosti, pentru ca e o idee foarte slaba si neinspirata. Daca s-au prins ca reactia publicului e una negativa si ca oamenilor nu le place sa le bagi pe gat stars and stripes ca argumentul calitatii (de cand produc americanii calitate, apropo), atunci cuiva din echipa Rom ii merg rotitele.

baton Rom american

baton Rom american

Ieri parca, am vazut la tv spotul cu americanul ala care zice ca a fost o gluma – whatever – tot e o prostie. Sincer, ciocolata Rom nu e nu stiu ce mare scofala, nu e mai buna decat Mars sau Bounty, dar e o chestie sa zicem de traditie, langa nume ca Eugenia, Kandia, Kandel, Magura. Desigur multe din brandurile astea de pe vremuri nu mai exista (Kandia a fost la Timisoara si a disparut cu fabrica dupa ce au mutat tot la Bucuresti) sau produsele asociate cu brandul sunt cu totul altceva (Kandia sau Magura).

Faptul ca ai un brand ca Rom e un avantaj enorm de piata, aproape ca nu trebe sa iti faci reclama, in orice caz nu trebuie sa iti arati chilotii cu dungi si stelute in felul asta. Eu nu am inteles niciodata de unde fascinatia romanilor pentru modul de viata american si dupa americanisme, mai ales dupa cele de prost gust. Multi vorbitori de “engleza” de la noi incearca pronuntii americanesti, desi mie nu mi se pare deloc interesant sa vorbesti ca un texan sau ca un fermier din Tenessee.

Ambalaj sau ciocolata?

Poate era interesant de dezvoltat cat de mult conteaza ambalajul la un produs, pentru ca in cazul Rom cu steag american, ciocolata e tot aceeasi. Oare noi ce consumam, un ambalaj sau o ciocolata? Ambalajul ajunge la cos uneori mai repede decat savuram noi ciocolata. Si atunci, ce mai conteaza ce culori are sau ce steag e pe el? Nu ca e interesant cat din viata noastra este imagine si cat e continut? (cam putin) Oamenii nu pot separa imaginea de continut, pentru ca in timp se formeaza anumite reflexe de magazin, ciocolata Kinder are ambalajul alb cu portocaliu, Milka e violet, s.a.m.d., la fel ca automatismele prin care identificam rosiile dupa culoare sau ne uitam de doua ori la “vinetele albe” sau “rosiile portocalii”. Desigur, un fruct sau o leguma nu e un brand, brandul are si o anumita semnificatie pentru cumparator, este asociat cu ceva, cu o stare, o alta imagine, o amintire, sau cu un mod de viata (aha, dungi si stelute).

baton Rom 1964

baton Rom 1964

Mai demult erau niste spoturi publicitare senzationale la Rom, cu Ceausescu. Ma rog, problema e ca majoritatea copiilor nu inteleg ce are Ceausescu cu ciocolata, si nici nu stiu cine a fost. Totusi, foarte putine reclame se adreseaza copiilor, pentru ca nu ei cumpara, ci parintii. Si adesea reclamele sunt gandite pentru copilul sau naivul din parinte. Din pacate Rom n-a mai mers pe ideea asta de traditie, brand vechi si asa mai departe, desi traditia si vechimea unui brand il intaresc pe piata indiferent cine e concurenta. Dar vorba aia, “D-zeu iti da, dar nu-ti pune si in traista”.

Cine are dreptate legat de repatrierea țiganilor?

Țiganii noștri ne-au șifonat cât se poate imaginea prin occident, deși nici românașii noștri nu au fost mai prejos, reputația românului pentru avutul altuia fiind pomenită și în emblematica noastră baladă Miorița. Mie nu-mi place ca atunci când ies din țară lumea să mă trateze ca pe un gunoi pentru că am buletin românesc; mi s-a întâmplat de câteva ori și îți cam strică cheful de concediu și de orice.

Cel mai urât am pățit-o la un hotel din in Italia, țară în care eu venisem cu maxim entuziasm și pe care o admir necondiționat, dar în final nu am rămas atât cu o furie în suflet pentru italieni, ci pentru românii care au făcut atâta rău încât să fim băgați cu toții într-o oală.

Nepoata lui Musolini zicea foarte bine mai demult, când problema țiganilor din Italia era la apogeu, că nu țiganii sunt principalii vinovați, Continue reading

Nu mai au haz parodiile cu 23 august si pionieri

În fiecare an oamenii din redacțiile de știri sau cei care fac emisiuni de divertisment își amintesc de 23 august și prezintă peiorativ manifestațiile megalomanice din vremurile de tristă amintire. Mie nu mi se pare ca mai are haz chestia asta, pentru că în multe privințe nu ne-am dezvoltat aproape deloc, iar în altele domenii, din păcate critice, cum ar fi sănătatea sau sistemul de învățământ, este mai rău.

Când eram încă pionier, ni se dădeau compuneri sau teme de genul ”noi în anul 2000” și cum va fi viitorul nostru (socialist). Atunci credeam că România mileniului trei va fi Star Trek, dar ne-am amăgit, și poate de asta generația mea iubește SF-ul. Sincer, cred că pionierii de atunci ar râde de elevii de azi și turiștii de pe litoral cu siguranță că și-ar privi copiii cu milă, dacă stăm să ne uităm la acest senzațional clip, litoralul după 30 de ani, în care vedem că singura schimbare pe litoralul nostru sunt niște pomi.

Nu este un post nostalgic, zic doar că degeaba se face haz de cum era atunci, pentru că nu suntem mai breji, ba dimpotrivă.