Dacă și anul trecut aveam iluzia că le-am văzut pe toate, azi am văzut mărțișoare la super ofertă în Auchan, cred că erau la kil. Dar, altfel, la micul întreprinzător totul e unicat, fabricat manual, ecologic, bio, 100% original, din argint, aurit, din cobalt, sticlă de murano, ceramică, porțelan, rocă selenară și dinte de dinozaur, și acela de lapte. Chiar și mărțișoarele Hannah Montana sunt originale, semnate chiar de Miley Cyrus, cu pix original, de mărțișor care scrie alb-roșu.

Marțișor pe băț

Eu la anul aș vrea, de exemplu, să-mi servesc colegele dintr-o cutie cu fondante de mărțișor, cu răvaș după caz, ca să nu se piardă din specificul tradiției!

P.S. Cireașa de pe tort anul acesta au fost “mărțișoarele” din mecanisme de ceas de damă. Până la 17 rubine!

Adrian Paunescu la Cenaclul Flacara

Oare de ce cultura romaneasca traieste din stafii, de ce rastignim valorile prin dispret sau uitare ca apoi sa le inviem pret de trei zile dupa ce mor? Este trist ca nu se gaseste loc pentru fiecare dintre putinii oamenii de valoare pe care ii mai avem, batrani si neadaptati la noile noastre metehne. Asteptam sa moara ca sa le acordam un sfarsit luminos de supernova, dar altfel ii lasam sa imbatraneasca in uitare. Valorile si modelele sunt relative cu vremea, vorba poetului: “biet artist, rolurile trec, viata e un teatru trist“.

Eu eram destul de mic cand s-a interzis Cenaclul Flacara, dar am copilarit ascultand in casa discuri de vinil de la Cenaclu, de care parintii mei erau aproape obsedati. Adevarul e ca nu-ti dai seama cat de frumoase sunt anumite poezii pana cand cineva cu talent le pune pe muzica, si te mai culturalizezi fredonandu-le. Zilele astea am revazut imagini de la Cenaclu cu mii de oameni veniti de buna voie la un Woodstock romanesc in plin ceausism. Mi se pareau total neverosimile in contrast cu prezentul din Romania, in care lumea nu prea mai are interes pentru manifestari culturale. Este greu de privit prin fereastra timpului daca nu intelegi vremurile: atunci nu era nimic altceva, iar Cenaclul lui Paunescu a fost o supapa spirituala prin care generatia anilor cenusii ai comunismului rabufnea si primea o gura de libertate. Atunci, si datorita Cenaclului Flacara s-au afirmat si sau consacrat o multime de artisti si trupe (Nicu Alifantis, Stefan Hrusca, Socaciu, Seicaru, trupa Holograf si foarte multi altii). Desigur ca azi multi dintre ei nu mai sunt la moda, dar fara ei artistii tineri de dupa revolutie nu s-ar fi putut inventa din neant, asa cum noi n-am exista fara parinti.

E greu de vorbit de sprit in anii 1980, dar este si mai greu de comparat versurile ce se recitau atunci de mii de oameni cu textele monosilabice si fara noima ale hiturilor momentului, cand avem atata libertate de exprimare. De multe ori cred ca in 1989 cand am deschis cutia democratiei, ca pe cea a Pandorei, spiritul a ramas la urma ca mitologica speranta, si i s-a inchis capacul prea repede, sau l-am pierdut pe undeva, probabil in portofel, intre bani si plastic.

Poate fara sa vreau ma incearca o nostalgie, nu atat fata de niste vremuri intunecate cu sclipiri de speranta, ci pentru anii trecuti in care toate aceste “stafii” cu care am ramas, inca traiau si ne puteau bucura cu geniul lor – Florian Pittis, Gheorghe Dinica, Stefan Iordache, Jean Constantin, iar mai nou Adrian Paunescu.

Pentru trei zile ne-am amintit de Paunescu si o multime de slagare de alta data au cantat peste tot in primetime. A fost ca un film al carei trilogie s-a terminat. Mi-a amintit ca toti acesti “dinozauri” pe care cei din generatia mea ii privesc oarecum peiorativ, sunt valorile ce reprezinta o generatie, cea a parintilor sau a bunicilor de azi. E firesc ca la schimbul de generatii sa vina altcineva din urma care sa preia stafeta. Doar ca nu sunt sigur cine sunt sau vor fi valorile generatiei mele, pentru ca o generatie nu poate trai din amintiri si stafii.

Daca au gandit gluma asta de la inceput, atunci sunt prosti, pentru ca e o idee foarte slaba si neinspirata. Daca s-au prins ca reactia publicului e una negativa si ca oamenilor nu le place sa le bagi pe gat stars and stripes ca argumentul calitatii (de cand produc americanii calitate, apropo), atunci cuiva din echipa Rom ii merg rotitele.

baton Rom american

Ieri parca, am vazut la tv spotul cu americanul ala care zice ca a fost o gluma – whatever – tot e o prostie. Sincer, ciocolata Rom nu e nu stiu ce mare scofala, nu e mai buna decat Mars sau Bounty, dar e o chestie sa zicem de traditie, langa nume ca Eugenia, Kandia, Kandel, Magura. Desigur multe din brandurile astea de pe vremuri nu mai exista (Kandia a fost la Timisoara si a disparut cu fabrica dupa ce au mutat tot la Bucuresti) sau produsele asociate cu brandul sunt cu totul altceva (Kandia sau Magura).

Faptul ca ai un brand ca Rom e un avantaj enorm de piata, aproape ca nu trebe sa iti faci reclama, in orice caz nu trebuie sa iti arati chilotii cu dungi si stelute in felul asta. Eu nu am inteles niciodata de unde fascinatia romanilor pentru modul de viata american si dupa americanisme, mai ales dupa cele de prost gust. Multi vorbitori de “engleza” de la noi incearca pronuntii americanesti, desi mie nu mi se pare deloc interesant sa vorbesti ca un texan sau ca un fermier din Tenessee.

Ambalaj sau ciocolata?

Poate era interesant de dezvoltat cat de mult conteaza ambalajul la un produs, pentru ca in cazul Rom cu steag american, ciocolata e tot aceeasi. Oare noi ce consumam, un ambalaj sau o ciocolata? Ambalajul ajunge la cos uneori mai repede decat savuram noi ciocolata. Si atunci, ce mai conteaza ce culori are sau ce steag e pe el? Nu ca e interesant cat din viata noastra este imagine si cat e continut? (cam putin) Oamenii nu pot separa imaginea de continut, pentru ca in timp se formeaza anumite reflexe de magazin, ciocolata Kinder are ambalajul alb cu portocaliu, Milka e violet, s.a.m.d., la fel ca automatismele prin care identificam rosiile dupa culoare sau ne uitam de doua ori la “vinetele albe” sau “rosiile portocalii”. Desigur, un fruct sau o leguma nu e un brand, brandul are si o anumita semnificatie pentru cumparator, este asociat cu ceva, cu o stare, o alta imagine, o amintire, sau cu un mod de viata (aha, dungi si stelute).

baton Rom 1964

Mai demult erau niste spoturi publicitare senzationale la Rom, cu Ceausescu. Ma rog, problema e ca majoritatea copiilor nu inteleg ce are Ceausescu cu ciocolata, si nici nu stiu cine a fost. Totusi, foarte putine reclame se adreseaza copiilor, pentru ca nu ei cumpara, ci parintii. Si adesea reclamele sunt gandite pentru copilul sau naivul din parinte. Din pacate Rom n-a mai mers pe ideea asta de traditie, brand vechi si asa mai departe, desi traditia si vechimea unui brand il intaresc pe piata indiferent cine e concurenta. Dar vorba aia, “D-zeu iti da, dar nu-ti pune si in traista”.

Cel mai urât am pățit-o la un hotel din in Italia, țară în care eu venisem cu maxim entuziasm și pe care o admir necondiționat, dar în final nu am rămas atât cu o furie în suflet pentru italieni, ci pentru românii care au făcut atâta rău încât să fim băgați cu toții într-o oală.

Nepoata lui Musolini zicea foarte bine mai demult, când problema țiganilor din Italia era la apogeu, că nu țiganii sunt principalii vinovați, ci guvernele României care nu sunt în stare să facă nimic ca infractorii să nu circule liberi prin Europa. Apoi mai e și faptul că aceleași guverne au fost incapabile să crească nivelul de trai atât cât oamenii să nu trebuiască să facă muncile de jos în țările din vest ca să-și poată întreține familiile.

Noi românii suntem cât se poate de sătui de ce fac țiganii și ne bucurăm că am scăpat de ei, de asta lumea a strâmbat din nas la Plai, când Misia a luat de mai multe ori apărarea țiganilor din Franța, blamândul pe Sarkozy, președintele Franței. E firesc să-ți pese de ce-i în ograda ta. Ce știe Misia, ei nu i-au furat țiganii portofelul sau mobilul de 3-4 ori, și nici n-a fost într-un cartier de vile țigănești deținute de oameni fără ocupație.

Dar realitatea din Franța e puțin altfel, și anume Sarkozy e la pământ în sondaje, așa că încearcă să revină un pic prin măsuri naționaliste (care prind bine oricând), cum e cea cu vălul Burka (chestie cu care totuși sunt de acord) și expulzarea țiganilor români. Să nu uităm că și ei au țiganii lor francezi și totuși nu îi expulzează niciunde…

Comisia Europeană are dreptate când îl condamnă pe Sarkozy. Nouă ne plac țările civilizate, dar nu facem exercițiul lor de gândire decât când ne convine. Vrând nevrând țiganii români sunt cetățeni europeni și nu ai voie să îi tratezi pe criterii rasiale, etnice, religioase, etc. Cel de-al doilea război mondial a început prin persecutarea evreilor și folosirea lor ca țap ispășitor. Uniunea Europeană s-a format tocmai ca lucruri de genul ăsta să nu se mai întâmple. Nici mie nu mi se pare corect să fiu discriminat pentru că sunt român, în fond nu e vina mea nici că sunt român, nici că alții au ieșit la furat prin Europa.

Eu tot arăt cu degetul la ai noștri politicieni care n-au făcut nimic ca să nu ne mai facem de râs în Europa. Unii din ei mai dau și o frunză de ajutor cu sigle copiate de pe net.

Eu am avut colegi țigani care își vedeau de treaba lor și munceau pentru pâinea lor. Dar infractorii nu mai trebuie lăsați să iasă din țară. Azi există atâtea soluții, numai minte și interes mai trebuie. In fine, pe mine mă dezgustă acest ping pong cu expulzați, nu face decât să ne accentueze și mai tare contururile de țară caricatură a UE…

Când eram încă pionier, ni se dădeau compuneri sau teme de genul ”noi în anul 2000” și cum va fi viitorul nostru (socialist). Atunci credeam că România mileniului trei va fi Star Trek, dar ne-am amăgit, și poate de asta generația mea iubește SF-ul. Sincer, cred că pionierii de atunci ar râde de elevii de azi și turiștii de pe litoral cu siguranță că și-ar privi copiii cu milă, dacă stăm să ne uităm la acest senzațional clip, litoralul după 30 de ani, în care vedem că singura schimbare pe litoralul nostru sunt niște pomi.

Nu este un post nostalgic, zic doar că degeaba se face haz de cum era atunci, pentru că nu suntem mai breji, ba dimpotrivă.

Noul brand turistic al României, “dezvelit” ieri la Shanghai (China), de Elena Udrea, conţine ca element principal o frunză întâlnită într-o formă aproape identică şi în siglele altor firme (sursa: Adevărul)

Elemente grafice la liber pe Internet

România, logo 2010, valoare proiect cca 900.000 euro

Iată cum arată nişte sigle super-deştepte făcute pe bani mult mai puţini:
50 Fantastically Clever Logos from Design Shack.

Este trist că o ţară care l-a dat pe inegalabilul Brâncuşi, care a reinventat forme şi concepte în artă, nu poate găsi resursele interne pentru o banală siglă. În anul de criză 2010 aş fi făcut un concurs public şi alegeam sigla cu nişte specialişti.

N-am cu ce bă!

Cred că toată lumea din ţară s-a săturat de guvernul ăsta, monument al mediocrităţii. Problema cea mai gravă e că majoritatea nu întrevede o alternativă de schimbare (sondaj INSOMAR), deci e clar că n-avem pe alţii mai buni sau măcar la fel de proşti. Iar dacă ar fi la fel de proşti, atunci de ce să mai schimbi, în condiţiile în care dacă s-ar forma un alt guvern ar fi un haos general câteva luni, apoi alte legi proaste care le modifică pe cele proaste dinainte.

Din păcate, oamenii ăştia nu au simţul penibilului. Există demisie, dacă greşeşti pleci, e mai onorabil şi sănătos pentru toată lumea decât să te ascunzi după hârtii şi abureli. Adevărul e că eu nu-mi amintesc un guvern bun, doar perioade de relativ boom economic, care nu se datorează prea mult nouă, ci contextului internaţional şi investitorilor străini. Nu-mi amintesc de un ministru profesionist care să fi rămas suficient la guvernare ca să lase ceva bun în urmă. Toţi au fost la fel de mediocri, doar că unii miniştri au avut parte de un PR mai bun decât alţii.

Ca o paranteză, cred că mai nimeni nu ştie cine e ministru la agricultură sau cum arată la faţă, într-o ţară cu un uriaş potenţial agricol şi unde există sol fertil pe care alte ţări îl importă cu vaporul. Am devenit o ţară a supermarketurilor, cu produse din import, de parcă am fi Andora sau Monte Carlo. Dar acum lumea vorbeşte de foaia verde şi turism, capitol la care mereu am stat prost şi nu am avut niciodată mare lucru de oferit (ca servicii).

Mi se pare mie sau țara arde, pardon, e luată de ape, și baba se piaptănă? Că tot veni vorba de babe și pieptănat, o altă preocupare de mare actualitate e catedrala faraonica de “mântuire a neamului”, o chestie pe care eu o asociez tot cu morbidul, cu preocuparea pentru moarte sau oricum, viața de apoi, cu accentul pe apoi. Mai trăiește cineva în prezent? Hello?!

Eu chiar nu înțeleg de unde atâta interes mediatic față de soarta trupurilor Ceaușeștilor. Sigur, e important pentru familie și poate pentru istorici, dar altfel fac pariu ca pe omul de pe stradă nu-l interesează deloc. Sau mă înșel, de vreme ce spiritele se încing la tv și oamenii (tinerii!!??) vin cu comentarii stupido-nostalgice la adresa unui regim în care nici n-au trăit, sau dacă l-au apucat, au trăit și ei ca oaia în turmă, fără să știe mare lucru.

Cred că e cel mai prost moment în care oamenii ar trebui să discute despre fantome și trecut, mai ales în termeni de genul, “atunci era mai bine”. Acum s-au găsit deștepții care să spună ca Ceaușescu trebuia judecat civilizat ca naziștii la Nuremberg. Teoretic așa e frumos, dar în general popoarele latine nu au procedat așa, francezii i-au tăiat capul lui Louis XVI, italienii l-au împușcat sec pe Musolini, iar noi în spiritul moștenirii romane, l-am ucis pe Ceaușescu, frumos prin trădare, a la Cezar și Brutus. Ar fi fost surprinzător pentru un popor care și-a ucis figuri precum Mihai Viteazu sau Tudor Vladimirescu, să împrumute manierele britanicilor pentru a judeca un dictator care a dat ordin să se tragă în propriul popor.

După 20 de ani e ușor de invocat spiritul creștin, valorile democrației, drepturile omului ș.a.m.d., dar cei care spun asta și au cel puțin 30 de ani sunt niște lași care au uitat că în decembrie 1989, ca niște lupi flămânzi, vroiau să vadă sângele dictatorilor. Așa a fost atunci, l-am detestat și l-am împușcat. Ar fi greu de explicat o altă sentință părintelui care și-a pierdut copilul de 3 ani, împușcat la revoluție. Și nu e vorba numai de atât, ci de toate crimele ce s-au comis în comunism, după perdeaua egalității și echității sociale. (vezi experimentul Pitești, canal, persecuții, decretul, etc)

Ajutați și de presa internațională, la noi se produce o “înviere” a lui Ceaușescu, ceea ce n-ar fi deloc rău, dacă lucrurile ar fi puse în contextul potrivit și nu s-ar promova atitudinile nostagice, pentru că da, e la îndemână să plângi după socialism, fiind criză și mizerie în România. Problema e că astfel ne îndreptăm și mai mult de atitudinile proactive de care avem atât de mare nevoie, de dezvoltarea spiritului întreprinzător și a speranței. Nu mai ai timp de speranțe și inițiative când te cerți pentru niște oase.

În afară de parlament, eu nu știu dacă există o altă instituție mai penibilă și iresponsabilă decât mass-media de la noi. Evident, am să mă explic.

Avem tendinta de a trai intr-o poveste

Expresii de genul “cântă cu îngerii”, “îl face pe D-zeu să râdă”, “s-a dus la stele”, “a plecat puțin”, sunt lucruri care se spun copiilor mici, nu oamenilor mari. Și totuși, reporterii se întrec în tot felul de formulări pline de panglicuțe, mai strecoară o lacrimă, în loc să comenteze succint știrea, că doar omul trebuie să-și facă singur o părere și nu să i se dea cu ceapă pe la ochi. De fapt, când moare cineva, cuvintele sunt cam de prisos, iar cine a pierdut pe cineva drag înțelege ce spun.
 

Cam toate reportajele sociale sunt niște concerte de vioară, culminând cu inundațiile. “Oamenii au fost abandonați de D-zeu”, “s-a rupt cerul peste” Cioflingați, “s-a dezlănțuit urgia” sau “a sosit potopul” sunt lucruri cu care m-am obișnuit de ani buni. Montajele muzicale sunt tot mai lungi și văd mereu prim planuri cu grimasele unor bătrâni, oameni care se roagă “la bunul D-zeu” (care de bun ce e le-a distrus casele) și alte fețe disperate. Până la urmă eu la ce mă uit, la știri sau la drame indiene? În loc să văd niște apeluri lucide la calm și la ajutarea sinistraților, văd niște materiale lacrimogene care crează neliniște sau panică în rândurile celor care locuiesc în zone inundabile sau care au rude în astfel de locuri. Reacția poporului este “ne-o bătut D-zeu” sau “vine sfârșitul lumii, hai la cârciumă până nu o ia apa”, nu “hai să ne mobilizăm fraților!”.

Eu nu vreau să critic neapărat reporterul, pentru ca e și el un slujbaș acolo, dar presa este în general iresponsabilă și aruncă vina pe public, pentru că, chipurile, publicul “cere” un anumit tip de presă, muzică, filme, divertisment, etc. O televiziune nu e o langoșerie care vinde numai langoși cu brânză pentru că așa cere clientela de la colț. Se presupune că un redactor are mai multă cultură decât un patron de langoșerie și că înțelege că presa are un rol foarte complex în societate și poate manipula foarte ușor, poate crea panică și poate dezinforma. Dacă pe redactorul ăla nu-l duce capul, atunci o autoritate superioară, gen CNA, ar trebui să-i atragă atenția.

Un exemplu recent de presă iresponsabilă e prezentarea pe toate posturilor a otrăvii cu care s-a sinucis M.M. Cum ucide, unde se poate găsi, care e cantitatea letală minimă, am aflat până și culoarea. Sunt o mulțime de oameni depresivi cu tendințe de suicid care devorează informații din astea. Iar prezentarea morții artistei ca pe un basm frumos în care ea cântă cu îngerii nu face decât să îi împingă și mai tare pe anumiți nefericiți la gesturi extreme, de data asta cu “otrava sigură” prezentată la tv. Cred că e prima dată când se face reclamă unei otrăvuri. Mădălina Manole folosește otrava X este ca și Andreea Marin folosește “Head & Shoulders”. Folosește și tu!

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Gyan

Suarez își salvează echipa de la gol în minutul 120

Se vede cât de mult contează moralul în fotbal, de vreme ce moralul a crescut instantaneu în tabăra Uruguaienilor după ratarea lui Gyan și s-a prăbușit în echipa ganeză care cu câteva secunde în urmă domina jocul. Mi-a plăcut și ultimul penalty, acea execuție cinică — scăriță — a acelui uruguaian, care precum un jucător de poker a mimat fața unui om nesigur care va rata, în spatele căreia era un “asasin” calculat, pentru că dacă ești nesigur nu riști cu o asemenea execuție.

Pâna la urmă, cei care își doresc cu adevărat victoria și dau totul pentru a o obține câștigă, și cred că asta a făcut diferența între echipele cu blazon, care au plecat repede acasă, și cele mai mici care au ajuns până în sferturi sau semifinale.

Nu pot să nu mă gândesc la ai noștri, la biata noastră națională, o fantomă a unui trecut altă dată glorios. Oare ce campionat are Ghana de a produs astfel de jucători luptători? Sau Uruguay, Paraguay sau alți outsideri?

P.S. Pronosticuri?