Eu și publicul de vârsta a treia mă uit la serialul ăsta, care este un fel de telenovelă combinată cu film de acțiune / film istoric. Deja serialul a trecut de jumătate la TVR, dar se poate descărca și de pe torenți cu subtitrare în engleză.

Serialul are la bază o legendă despre cum s-a format nația coreană, un fel de mit al lui Traian și Dochia, acțiunea petrecându-se în secolul I dinaintea erei noastre, în timpul unei perioade plină de conflicte între imperiul chinezesc Han și măruntele state feudale din peninsula coreană. Acțiunea are la bază personaje istorice reale, precum prințul Jumong și familia sa, dar firul poveștii a fost evident romanțat ca să iasă serialul mai lung și mai interesant. Eu am început să mă uit de pe la episodul 8 sau 9 când m-a prins o scenă de cafteală în toată regula, ninja style, iar apoi am fost curios ce se întâmplă mai departe.

[ Scena întreagă aici. ]

În ultima vreme am văzut tot felul de seriale americane și parcă m-am plictisit de aceleași clișee, iar “Jumong” este un serial foarte reușit care vine dintr-o zonă total nouă pentru mine, în care se văd tiparele unei alte culturi, cele asiatice, și mai puțin șabloanele cu care m-am obișnuit. Mie îmi plac teribil costumele de mătase și armurile elaborate din serialul ăsta. Nu știu dacă chiar așa se îmbrăcau oamenii în secolul 1 înaintea erei noastre (când se petrece acțiunea serialului) dar cu siguranță îți iau ochii și adaugă ceva pitoresc fiecărui personaj.

Aș mai zice de talentul actorilor, pentru că unii mi se par fenomenali. Asiaticii pun mult accent pe mimică sau expresie și sunt unele personaje care exprimă foarte mult deși paradoxal figura lor rămâne aproape imobilă. Unul din preferații mei este primul ministru, un tip machiavelic dar mereu zen, care uneori lasă să îi tresare o sprânceană sau mustața, și în felul acesta are un aer teribil, autoritar și atotștiutor.

Serialul ăsta îmi amintește cumva de copilărie de vremurile când mă uitam la Țestoasele Ninja, pentru că sunt convins că dacă l-aș fi văzut acum 15-20 de ani aș fi fost teribil de încântat, de fapt nici acum nu sunt prea departe de entuziasm

Plai nu e un festival ca festivalul berii, pentru ca se intra cu bilet, al carui pret nu e chiar ieftin (45 lei) dar asa se filtreaza toti gura casca si huliganii, pentru ca intra doar oamenii interesati de ce se intampla acolo, iar asta este o treaba buna. Mie mi-a placut locatia de la Muzeul Satului, de la Padurea Verde, pentru ca este un loc placut si linistit, cu aer curat, singura mea obiectie ar fi ca e cam departe, in timp ce pentru toate mizeriile se gasesc conditii in centrul orasului.

Prima mea impresie a fost ca acolo intre copaci s-au adunat toti boemii orasului, Asociatia de Taiat Frunze la Caini, Grupul Privitorilor la Cer, Organizatia Pleoapelor Inchise, Fundatia Visatorii Fara Frontiere, etc, amintindu-mi de vremurile cand eram si eu un boem artist care visa cu ochii deschisi. Probabil malitiozitatea mea se datoreaza si unei anumite nostalgii, sa zicem…

Apoi m-am oprit o clipa si mi-am amintit ca stai, de fapt viata nu este facuta numai din responsabilitati si angajamente, era totusi weekend, si ca avem nevoie de lucrurile astea aparent neserioase. Este admirabil ca toti acei oameni de la workshop-uri si nu numai, erau voluntari si faceau totul din placere, petrecandu-si weekendul acolo, “la datorie”. Pana la urma eu venisem pentru un astfel de workshop, atras tocmai de ideea ca pot invata ceva nou si interesant fara sa dau bani pe materiale si sa ma chinui singur, experimentand aiurea.

Cel mai bine inveti aplicand si beneficiind de experienta altora si de asta Plaiul are un mare plus. E una sa citesti pe Internet cum se face o anumita treaba si alta e sa auzi de la un profesionist, sa participi la prezentare sa pui intrebari si asa mai departe. Dupa ce am terminat cu primul meu servetel la workshop-ul ComplexArt, am participat la Scoala de Blog a lui Dan (deceblog.net), la workshop-ul blogu.lu, o prezentare din care am aflat cam ce trebuie bifat pentru a avea un blog de succes si imediat m-am gandit la problemele blogului meu.

Pentru ca pomeneam de bloguri, vreau sa fac o paranteza si sa zic ca mi se pare grozav sa vad cati oameni sunt interesati de blogging, oameni de toate varstele (am vazut si oameni trecuti de 50 de ani) si cu preocupari foarte diverse care se gandesc sa isi faca un blog. Platforma blogu.lu simplifica foarte mult lucrurile pentru cei neinitiati in “tainele” calculatorului si astfel teama de calculator nu mai poate fi un pretext pentru nimeni, inclusiv pentru parintii nostri care citesc bloguri si se gandesc sa scrie. O alta chestie interesanta e ca fenomenul blogurilor a evoluat intr-o directie in care continutul, calitatea si consecventa conteaza foarte mult, asa ca este neaparat sa cunosti macar ABC-ul bloggingului. Imi place ca tot mai multi prieteni de ai mei isi fac sau au deja cate un blog de nisa (specializat pe un anumit subiect) si astfel descopar ce pasiuni are fiecare.

Am lasat ce e mai bun la sfarsit, si anume

muzica

.

Intre doua workshop-uri m-am asezat cu Richie pe un sac la un alt workshop la care nu intelegeam nimic, pentru ca era despre cantatul la chitara si oud (un instrument asemanator cu cobza), dar imi placea ce auzeam. Uitandu-ma in programul Plai am realizat ca in fata mea canta si preda muzica, cel mai bun cantaret la oud din lume, Ara Dinkjian. Ce pot spune decat ca e si el un simplu om, dar cand atinge coardele acelea Orfeu se duce sa-si acordeze lira imbufnat. N-am inteles mare lucru din teoria muzicala, dar muzica lui m-a uns la suflet suficient cat sa raman pana seara la concert.

Ara Dinkjian la Plai 2010

Misia la Plai 2010

Mie imi place foarte mult fado, dar recunosc ca nu e un gen pe care sa il am mereu in playlist tocmai pentru ca e mai special. Dar mi-a placut enorm Misia si ma consider norocos ca am ascultat live pe cineva cantand fado. Parca nici un gen nu te implica atat de mult in auditie precum fado si tocmai de asta celor care le place genul se ataseaza foarte mult de artist. De asta Amalia Rodriguez (regina fado) a ramas un simbol national al Portugaliei.

Pentru ca arta este o forma subtila de comunicare, artistul  e nimic fara publicul său, care in cazul muzicienilor, este ca o casca prin care artistul se aude mai bine sau mai rau, depinde de cum ajunge la sufletul audientei. In fata mea era o familei cu doi copii mici, tare neastamparati si plictisiti de ritmurile complexe ale lui Ara Dinkjian. Dar odata ce a inceput sa cante Misia, pana si ei s-au linistit si au inceput sa asculte cuminti. Nu ajunge sa ai voce, trebuie sa canti cu inima si asta a fost impresia mea generala, eu am ramas fascinat de sensibilitatea acestor artisti, care duminica, la un alt workshop au povestit foarte frumos despre pasiunea lor.

Fiecare artist e deosebit in felul sau, iar Misia dupa o ora de fado traditional, ne-a surprins cu abordari orginale care au ridicat audienta in picioare si piese din diferite tari, iar la final m-au durut palmele de la aplauze dar am ascultat vreo trei sau patru bisuri si parca tot n-as mai fi plecat de acolo. Misia a spart si acel tipar al cantaretei fado tip statuie neagra, pentru ca a interactionat foarte frumos cu publicul si s-a jucat aratandu-ne ca nebunia artistilor e frumoasa.

Misia n-a uitat sa aminteasca cu compasiune de tiganii nostri repatriati de Sarko, treaba care n-a fost prea bine primita de public. In fine, parerea mea e ca guvernele noastre au gresit foarte mult de-a lungul timpului pentru ca nu au facut, cel putin pentru ochii occidentului, delimitarea intre furaciuniile conationalilor nostri de prin vest si etnia rroma in general, pentru ca nu-i poti baga pe toti intr-o oala.

Eu nu am fost vineri, pentru ca desi a fost ziua mea, am lucrat pana tarziu si n-am mai vrut sa ies in oras. Dar pot zice ca mi-am facut un minunat cadou venind in weekend, iar ca bonus am invatat o tehnica foarte interesanta si usor de folosit, despre care veti mai vedea. La capitolul organizare, Plai 2010 mi s-a parut bine organizat pentru un festival matur (cred ca este la a patra editie), au fost conditii ca sa iti petreci toata ziua acolo, de exemplu eu am mancat un gulas senzational, a fost de baut cam de toate la preturi acceptabile, locuri destule pentru toata lumea si nu in ultimul rand am avut noroc cu vremea. Pentru mine a fost ca un miniconcediu

Pozele sunt de la Tomata cu Scufita, saru-mana.

Îl invidiez pe James Cameron pentru că are la dispoziție tot ce se poate și lucruri pe care noi nu le imaginam, pentru a-și materializa, pe marele ecran, imaginația. Din fericire, mai sunt câțiva ca el, George Lucas și Steven Spielberg îmi vin acum în minte, cărora deasemenea, trebuie să le mulțumim pentru filme care ne-au marcat viața și care ne-au întregit colecția de eroi și povești favorite.

Sunt convins că acești regizori mari nu sunt singurii oameni cu idei minunate, dar numai ei și încă o mână de norocoși pot pune în imagini lucruri minunate. De câte ori nu m-am întrebat, ce film aș face eu pentru IMAX, ce lumi aș inventa și unde în timp m-aș situa. Fantasy? Mitologie? Legende? S.F.? Dar de ce să mai căutăm, când sunt sute de cărți care ar putea fi ecranizate astfel. Tolkien a fost unul din autorii norocoși și noi deopotrivă că am putut vedea și altfel decât cu ochii minții ce a imaginat el!

Proaspăt câștigător al Globului de Aur, James Cameron avea dreptate când spunea că el și actorii din acea sală au cea mai frumoasă meserie din lume. A fi artist și a fi acolo înseamnă într-adevăr maximum — a putea să te exprimi și să-ți manifești la un asemenea nivel personalitatea artistică, având toată tehnologia la dispoziție.

Tocmai am văzut a doua oară Avatar 3D, fix la o lună de la premieră când, îmi amintesc că într-o mare înghesuială am intrat cu greu la film. După o lună am dat de aceeași îmbulzeală și coadă la bilete, semn că Avatar este cu adevărat un imens succes, care m-a impresionat la fel de mult acum ca și la premieră. Dar Avatar este doar primul mare film 3D, iar cele care vin au această ștachetă de trecut pentru a ne face să zicem “mai tare ca Avatar”.

Un review excelent scris de Richie puteți citi aici pe marele-ecran, un blog pe care îl recomand călduros.

Mic şi jucăuş
link direct

Ca fan Stargate am fost un pic dezamăgit de Universe. Băi, Stargate înseamnă replicile absolut geniale ale lui O’Neill, umanismul lui Jackson, ingeniozitatea lui Carter şi indeed-ul lui Teal’c. La care mai poţi să adaugi “chevron seven locked”. Stargate nu e Friends sau Desperate Wifes ca să-i văd pe fiecare cu cine se combină şi ce probleme are. Sunt militari ce naiba, doar nu i-a luat armata cu arcanul de pe stradă, hai tu, că ai faţă de off-world. În Stargate Atlantis tipii au reuşit să păstreze un pic reţeta, dar m-au disperat un pic cu crizele lui Ronan Barbarul (nu săriţi pt că îmi plăcea personajul, dar uneori era din alt film, fantasy zic). În schimb în Universe avem o groază de personaje, practic şi al doilea soldat din rândul din spate devine un personaj, chestie care mă duce cu gândul la telenovele.

E clar că “militarii e şi ei oameni” dar poţi fi subtil, cu o remarcă, un detaliu, nu trebe să-mi dai cu microscopul ce simte colonelul sau soldatul necunoscut. Din toate personajele mie îmi place de savantul Rush, pentru că fiind chipurile “negativ” i s-a construit un personaj mai complex la care şi actorul are un aport consistent. Rush e cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ, nu ca alţii care au picat în cap în primul episod. Îmi place de el pentru că nu e şablonul savantului distrat şi excentric, e un tip cu personalitate care ştie mai mult decât toţi la un loc, iar asta e o povară. Un alt personaj reuşit e sgt. Greer, care pare un tip dur şi rudimentar, dar e loial şi corect. Până la urmă oamenii caută modele şi repere în personajele din seriale, iar Stargate Universe reuşeste să ofere câteva (puţine, e adevărat). Legat de asta, nu-mi place că scenariştii au încercat parcă să creeze un personaj pentru fiecare, ca într-o şedinţă de marketing în care se decide lărgirea la maxim a targetului. Unul din serialele cele mai de succes, de care lumea a cam uitat, Star Trek The Original Series (anii 60), avea 3 personaje principale: Kirk, Spock şi dr. McCoy, ale căror replici făceau tot show-ul indiferent ce planetă vizitau. Stargate a plecat pe acelaşi principiu de succes, dar a deviat mult către genul de serial cu prieteni şi poveşti de viaţă decare eu sunt plictisit. Povestea serialului mi se pare foarte bună, dar potenţialul imens al ideii este prea puţin valorificat, cel puţin până la episodul 9 pe care l-am văzut. Odată ce mi-ai stârnit curiozitatea cu nava aia imensă şi antică, nu mă plictisi cu ezitările romantice ale lui Eli.

De la început m-a atras Stargate pentru că era un fel de Indiana Jones S.F: Xenoarheologie, tehnologii necunoscute, rase enigmatice, războinici interstelari, “evil lords”, secrete planetare şi evadări spectaculoase — asta este reţeta pentru care m-am înscris la locurile din faţă. Cât timp scenariul se abate de la ingredientele astea, orice Stargate va fi sub aşteptări. Sunt curios ce va urma.

Dacă nu mă înşel, este interpretarea marelui actor Ion Talianu.

Panda Phooey Bong

Panda-berarul ninja e un companion simpatic, ce îmi amintește de Hong Kong Phooey, și costă 10 euro în magazinul online Blizzard. Din păcate e doar virtual, altfel ar fi un prieten de nădejde la festivalul berii. Pandarenii sunt o rasă de urși umanoizi imaginată de Blizzard, un fel de “furbolg” panda, numai că nu au putut fi folosiți în joc din cauză statutului sacru pe care ursul panda îl are în China, unde Blizzard are milioane de jucători. Aparent guvernul chinez nu permite jocuri în care să apară panda morți. Bine că nu au nimic împotriva jocurilor în care sunt uciși oameni

Clubul de joc, ediția I și campionatul de SUS-JOS

Seara m-am alăturat blogherilor chemați în Funky la o rundă de jocuri, o idee minunată a Tomatei care a reînviat jocuri demult uitate decând eram copii. S-a jucat: yahtzee, remi, monopoly, domino, scrabble, șeptic, cruce, sudoku, table, sus-jos și treasure island versiunea 0.8 beta (creație proprie, anul 1992). Eu am jucat Sus-Jos, un joc de masă decând eram mic, șeptic, domino (cu piese de cca 100 de ani) și treasure island. Bătrânul “sus jos” a avut succes în echipa Sirg, Ily, Richie, George și Horia, cărora li s-au alăturat și alții în limita pionilor disponibili (înainte ca să vin a trebuit să răscolesc cutia veche cu jucării după o mână de pioni). Mai târziu am refăcut niște reguli pentru “treasure island” căruia îi uitasem regulile, și am făcut “beta testing” cu Richie și Horia. Am depistat următorul bug: situația în care jucătorul 1 (roșu) trebuie să stea o tură la pirat, în timp ce jucătorul 2 (albastru) s-a rătătcit în pădure fiind nevoit să stea 2 ture la nr. 15. Partea haioasă e când de la 15 dă cu zarul 2 și iese din joc la 17, după ce a petrecut 2 ture prin pădure

Jocurile de societate, astea cu zaruri, cărți, pioni și piese, au un farmec al lor și mi-am dat seama cât de mult ne-a schimbat calculatorul viața în ultimii 10-15 ani. Pentru că am trecut treptat de la “Nu te supăra frate” la Counterstrike, de la Șeptic la Solitaire și de la Monopoly la Farmville sau Mafia Wars (facebook). Jocurile online tip WoW sunt un alt capitol, ele înlocuiesc aproape toate jocurile astea “de tip vechi”. Dar nostalgia pentru vremurile acelea nu dispare cu una cu două și întotdeauna întâlnirile cu prietenii vor fi mai reușite decât cele virtuale. Pe data viitoare am promis să pregătesc o versiune 2.0 pentru “treasure island” și voi căuta prin cutia cu amintiri jocuri vechi de demult.

Mulțumită lui Cami, am fost ieri cu gașca de blogheri pregătiți de Halloween party, la un astfel de film, nu foarte potrivit totuși ca un aperitiv pentru petrecere. Der Letzte Mann din 1924 (The Last Laugh, sau Ultimul Râs) este un film care m-a impresionat destul de mult, începând de la personajul principal jucat de Emil Jannings, până la mesajul destul de complex, zic eu. Povestea e simplă: un bătrân portar al unui prestigios hotel este transferat la îngrijirea toaletelor hotelului, fiind considerat prea bătrân și ramolit pentru a mai reprezenta imaginea hotelului. El încearcă să ascundă această umilință de familie și prieteni, dar fără succes. Drama lui se accentuează pentru că prietenii și vecinii lui îl desconsideră și îl batjocoresc, iar bătrânul, odată respectat la el în cartier, ajunge să doarmă în toaleta hotelului în care lucra.

Filmul are multe scene deosebit de bine realizate, fiind unul dintre primele filme care au folosit camera mobilă (azi nu mai remarcăm lucrurile astea). Una din scenele mele favorite e când vine bătrânul la hotel de dimineață și se întâlnește în ușa rotitoare a hotelului cu noul portar.. unul intră și altul iese, dar nu se văd față în față. E ca în viață.. marile schimbări vin neanunțate. Fiind un film și despre ierahia în societate, sunt multe scene filmate prin ușă — contează pe ce ușă intri și pe ce ușă ieși așa cum haina te face respectat sau umil în fața celorlalți. Pelicula alb negru, cețoasă, m-a dus cu gândul la arta plastică, la compozițiile ciudat cadrate ale lui Degas sau la străzile lui Singer Sargent. Bătrânul portar mi-a amintit de poștașul Roulin al lui Van Gogh și de vibrația din tablourile sale.

Scena care m-a impresionat cel mai mult este cea de mai jos, când bătrânul este dezbrăcat de haina lui impunătoare de portar, precum un general căzut în dizgrație și degradat, medalie cu medalie, grad cu grad, până la soldat. La fel, bătrânul coboară câte puțin pe scara socială cu fiecare nasture desfăcut, ca în final să rămână “gol”, într-un costum anonim sărăcăcios. Bătrânul e nimic fără haina lui impunătoare cu nasturi de alamă. E doar un moș ramolit și adus de spate pe care nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nu mai impune respect, nu mai are de ce să țină spatele drept, se simte un rebut și un proscris al lumii prin care nu demult umbla țanțos, ca un general în haine de gală.

Defapt omul e o sumă de astfel de învelișuri — un afiș ambulant sub care se ascunde un alter-ego vulnerabil și derutat. Din păcate oamenii au în ei răutatea înăscută de a lovi pe cei care se arată vulnerabili. Suntem împărțiți vrând-nevrând în sutane, uniforme, costume și salopete — niște caste neoficiale ale piramidei sociale. Haina e o formă de apartenență la o astfel de castă și care adesea se confundă cu persoana care o îmbracă, până într-o zi când vârsta te face să ieși printr-o ușă rotativă, în timp ce altcineva intră în locul tău, fără să îți ceară voie, fără să îți spună ceva. Rolul tău s-a terminat.

P.S. Pentru cine vrea să urmărească filmul întreg: se poate viziona de pe google videos – link.

Mă întreb, de ce le place oamenilor să vadă scenarii apocaliptice și cum totul e distrus la scară planetară?

Mie îmi place seria de reclame la Romtelecom cu “infractorul” ratat. Nici nu ştiu care îmi place mai mult, de exemplu cea cu bătrânul cu fiul bodyguard e foarte reuşită şi populară, dar şi aceea cu bătrânica care îi zice: “săracul de tine, te simţi singur de intri în casele oamenilor aşa”. Totuşi, dacă ar fi să aleg, aş alege-o pe cea cu foxy85: (mă amuză cum ajunge să fugă de ea)

O altă reclamă scurtă şi amuzantă e cea la Cosmote, cu actorii care repetă Scrisoarea a III-a: “Tu eşti Mircea? … Nu” Sec. )

Vouă ce reclame vă plac?