Candela

dedicată ei

CandelaErai grabită şi te-ai stins,
Prea repede şi nu te-am prins,
Ai fost un licurici din ceară,
Ce n-a trăit decât o seară.

Unde eşti să-mi desenezi,
Pe umbre zâmbete şi să dansezi,
Ca flacăra în calea unei şoapte
Rostită doar pe jumătate.

Am aprins o altă flacără şi sper
Că va ajunge la tine-n cer,
Poate iţi e rece câteodată,
Nu ştiu, n-am fost acolo niciodată…



Entry for August 09, 2006

Knight of SwordsUn singur zgomot tulbura culoarea roşie dar inertă a amurgului. Era el, cavalerul ce gonea de zile şi nopţi către ultima-i bătălie. Anticipa o luptă crâncenă – trăia, se concentra, îşi pregătea loviturile. Dar totul era o iluzie, singura luptă era în gândurile sale. Deja mult prea încercat, nu simţea teamă – acum era gata de orice, lupta asta era totul.
Dar odată ajuns, nu găsi o luptă, ci un câmp gol ca o arenă. Doar cerul era pătat de sânge. Ajunsese prea târziu.. sau măcar de ar fi fost aşa. Defapt nu era nimic acolo – nu era o luptă de caştigat, un demon de biruit, ci doar el, singur cu o dorinţă imensă de a învinge.

Fusese mereu un luptător, dar acum lupta îi părea fără sens, perfidă. Degeaba tăia cu sabia aerul în deznădejde şi durere, provocându-şi demonii imaginari să ia formă. Armele sale, furia, puterea, nu aveau rost. La ce bun curajul, la ce bun valoarea.. la ce bun tot ce îl adusese până aici?

Şi totuşi, îl aştepta ceva.. zări singur “adversar” – un copil nevinovat ce îi zâmbea senin.
Atunci, privi în jur cu ură, la toţi demonii aceia din mintea sa, tovarăşii lui de drum, care acum râdeau. Îl încercuiseră şi îi strigau: “ucide-l şi nu vei mai simţi nimic, ucide-l şi vei uita!”

Îi privi în ochi, pentru a-şi face curaj, dar nu se simţi decât prizonierul acelor priviri de măşti cu glasuri obsedante, de ecou. Era de neînţeles – după ce biruise monştri, demoni şi fiare… de ce acest copil? Nu avea ieşire din cercul măştilor sinistre ce îl strângeau acum într-un ring nedrept.
Degeaba îi zâmbea copilul… cavalerul scoase sabia doar ca să afle preţul plătit – zâmbetul era sufletul lui!

Şi iată-l biruitor, de azi Sir de Tinichea.

The dream is gone

The TowerSe numeşte destin. Nu e o carte scrisă, ci una care se scrie mai repede decât poţi citi, şi rămâi în urmă. E ca la film, când protagoniştii vorbesc prea repede iar subtitrarea curge cu nepăsare. Se zice că pierzi firul. Revenind, şi cu alte cuvinte, nu înţelegi de ce ţi se întamplă ţie.

Bineînţeles că nu te aştepţi să fi păpuşa sorţii, şi urăşti să ţi se zică “n-ai ce face” sau mai cosmopolit – “shit happens”. Nu. Urăsc lupta cu morile de vânt, sforile “maestrului Gepetto”, şi apoi, replicile terapeute.

Când totul e perfect, ca apoi să se prăbuşească inevitabil, defapt totul părea perfect, iar lucrurile stăteau să se prăbuşească din start. De ce ne păcălim construind din speranţe turnuri Babel către lucruri sublime, dar imposibile? Nu ştiu, dar cred că am aflat de ce se prăbuşesc fără avertisment. Pentru că, în citadela viselor în care ne învârtim din când în când, îţi trebuie “aprobare” ca să clădeşti. Autorizaţie pentru a visa.

Mi-au demolat turnul Babel. Era prea aproape de imposibil. Sau n-am dat şpagă.

Şi mâine va fi o zi

VIII of CupsDin când în când trebuie să îţi iei bagajele şi să pleci. Dar se întâmplă să pleci şi fără bagaje… să pleci şi să laşi totul în urmă, pentru că pe drumul ce ai să îl faci nu mai ai nevoie de acele bagaje. E un drum nou, întunecat, necunoscut, despre care credeai că nici nu există. Şi ai plecat, lăsând în urmă cuiva chiar şi ultimul cuvânt, fără adio, ci poate un la revedere utopic pentru care nici stelele nu strălucesc.

Nu e o despărţire ci o extracţie cu recul în stomac, ceva “sănătos” de care te-ai lipsi oricând. Uneori ai vrea ca totul să se termine brusc şi convenabil, să fi scutit de toate astea “care mi se întâmplă numai mie”. Degeaba… întodeauna există un nou început, oricât de mare ar fi sfârşitul, şi uneori ajugi să urăşti chestia asta, pentru că şi după moarte, se crede, începe o altă viaţă al cărui sens nu îl înţelegi.

Şi iată, piatră a lui Sisif, ajungi sus doar pentru a avea de unde să te răstogoleşti înapoi, loc din care măcar ştii că nu mai ai unde să cazi.

Risc

Caderea lui Icar

Ce atrage mai mult în legenda lui Icar – faptul că a zburat, sau că mai mult, a zburat prea sus şi s-a prăbuşit? Dedal a zburat şi astfel a evadat din Labirint… dar totuşi reuşita sa nu ne spune mai nimic – de ce?

Este atât de fascinant ca să mergi dincolo de ce ai crezut că vei putea atinge şi să cazi de acolo, mai fascinant decât a îţi îndeplini visul?

… Icar a zburat acolo unde nici un muritor nu a cutezat până la el… şi-a sfidat condiţia, a refuzat-o, a riscat un salt în gol, în acel gol de nepriceput pentru cei ce paşesc pământul, şi a fost pentru o clipă – clipa lui – zeu, soare, briză. De acolo, de ce să mai revii… pentru că de acolo nu există mai sus, dar nici plafon la care să te reîntorci şi să-l atingi din nou, există doar în jos, o linie dreaptă şi scurtă, cât să nu ai timp de regrete.