Noi si animalele

monkey-saves-dog-in-chinaEra o vreme, demult, când pentru mine animalele erau un fel de dat de la natură pentru a face omului viața mai ușoară — animalele domestice — și un fel de ciudățenii care sfidează supremația omului “atotputernic” — marii prădători, puși la respect de pușca vânătorilor curajoși. Totuși, de mic am fost fascinat de tot ce e viu, pentru simplul motiv că lucrurile vii sunt fragile și efemere. Apoi, mai e ceva fascinant: faptul că fiecare lucru viu este unic și irepetabil, deoarece combinațiile mamei natură sunt nenumărate, iar noi prea preocupați cu alte lucruri ca să ne gândim la asta.

Foarte multă lume spune că animalele sunt inferioare nouă pentru că nu au sentimente, deși nu e clar ce sunt sentimentele și din cauza asta ar trebui să fie dificil ca să folosești ca criteriu un concept ambigu. Totuși, animalele ne surprind adesea prin tot felul de gesturi și reacții pe care le atribuim numai nouă, cum ar fi iubire, compasiune, curaj, altruism sau suferință. (poza de mai sus n-are nevoie de comentarii, este o maimuță care salvează un câine în China)

Una din maximele care îmi plac este “homo homini lupus” (omul e lup pentru om), vorba scriitorului roman Plautus. Pentru contrast aș putea pune și un video cu personalul medical de la maternitatea care a luat foc în București, oameni care stăteau pe coridor așteptând parcă indiferenți, în timp ce la câțiva metri de ei, niște bebeluși ardeau de vii. Pe mine scena respectivă m-a marcat într-un fel, pentru că n-am crezut că noi ca societate am putea coborî atât de jos, dar ăsta este un alt subiect.

Recent, am stat și am reflectat un pic la vorba aceea, “ca în junglă”, ce vrea să amintească de un mediu brutal și nemilos, unde cel mai puternic câștigă. De multe ori se spune că viața e ca o junglă, dar dacă mă gândesc bine, animalele au regulile lor nescrise, clare și simple. Animalele nu sunt capabile de răutate, ele fie se apără, fie vânează pentru a supraviețui. Oamenii în schimb au o mulțime de reguli, inclusiv legi și religii, pe care nu le respectă și mai au o serie de defecte pe care animalele nu le au: lăcomia, lașitatea și minciuna. De asta nu cred că suntem mai presus decât animalele, pentru că n-am reușit ca specie să devenim ființe superioare, eventual doar prin indivizi al căror exemplu fie l-am uitat, fie îl urmăm prea rar. Iar din când în când putem învăța de la colegii noștri de planetă, animalele.

Etichete:
 

Dacă te uiți la televizor, la filme sau te joci pe calculator, un lucru este evident, și anume că violența, adesea dusă la extrem, este tolerată, pe când sexul este ceva tabu și nociv care este ascuns. Sigur, nu am zis că ar fi bine ca în loc de știrile de la ora 5 să se dea filme porno, dar totuși, de ce acceptam violența atât de ușor? Jocurile pentru copii sunt pline de violență, aproape în orice joc trebuie să omori ceva, sau prietenii să se omoare între ei. Când eram copil, mă jucam Pac-Pac, un fel de Counterstrike de maidan, cu pistoale și puști de jucărie cu gloanțe imaginare. Parcă era mai interesant, un fel de scunsa cu mai mult țipat, dar nu era explicit precum vezi în jocuri sau filme.

Până la urmă, sexul este ceva firesc, parte din viața omului, fără de care omul nu poate exista, în schimb de violență ne putem lipsi de cele mai multe ori. De asta mi se pare ciudat că un film în care apare o femeie dezbrăcată e interzis minorilor, dar unul de acțiune în care sare sânge în toate părțile e OK. La fel și jocurile, unde totul e mai ridicol, pentru că nu ai voie să arăți nuditate, dar ai voie să torturezi sau să ucizi 1000 de creaturi pentru ceva. Poate de asta copiii când văd o broască sau o șopârlă țipă imediat hai să o omorâm cu pietre sau aruncă pisici de la etaj, dar când văd o fată topless râd și roșesc. E anapoda.

Totul pornește de la educație, iar filonul comun al civlizației dominante, cea occidentală, este cel creștin. În biblie este firesc să ucizi necredincioși, dar e un păcat de moarte ca să faci sex înainte de căsătorie, v. deuteronom 13:9, 20:21. Pe de altă parte, religia transformă sexul într-un tabu, până și corpul omului este un obiect rușinos care trebuie ascuns. Societatea de azi a moștenit unele din lucrurile astea, pe altele le-a mai corectat, dar poate și pe acelea in extremis.

Etichete:
 

Discuțiile recente dintr-un post mai vechi, de tipul credință versus rațiune, m-au făcut să revin și să reformulez niște lucruri.

Multă lume vede viața, ca fenomen, ca pe ceva miraculos, probabil datorată unei creații divine. Totuși, dacă stăm să ne gândim un pic că această bilă albastră numită planeta Pământ, este un punct infinitezimal într-un univers de o complexitate și dimensiuni pe care nu le putem imagina, viața poate părea un miracol.

Dar la scară cosmică, pentru că planeta noastră este în cosmos, lucrurile se petrec deosebit de încet. O stea trăiește milioane sau miliarde de ani, o planetă se formează în sute de milioane de ani, galaxiile în miliarde de ani, și tot așa. Ce înseamnă câteva zeci de ani cât trăiește un animal sau un om raportat la toate aceste evenimente?

Dacă viața este un miracol divin, atunci de ce existența noastră în acest univers este atât de scurtă? Sau mai degrabă viața nu are nimic divin și este doar o altă formă de organizare a materiei, cea mai superioară, prin faptul că acumulează și transmite informație? Nu este oare datorită unui “accident” prin care a apărut viața, faptul că nici un organism viu nu este perfect și că toate vietățile sunt pline de hibe sau anomalii de tot felul, consecință a modului prin care ele au evoluat prin milioane de generații succesive?

Probabil viața în sine nici nu a apărut pe Pământ inițial… în curând sonde spațiale vor găsi microorganisme pe Marte sau pe cine știe ce comete hoinare și atunci ideologiile noastre construite pe wishful thinking și legende se vor zdruncina, provocându-ne la o nouă căutare a identității dar și a definiției vieții.

Etichete:
 

Poveste: Săgeata otrăvită

Într-o țară departe, cu ape frumos curgătoare și câmpii nesemănate, trăia un zmeu fioros care scuipa foc pe gură și fum pe urechi, de ardea pe mai toată lumea și uite așa era plină țara de pârliți. Învins la trântă cu ani în urmă, Roș Împărat vroia răzbunare și chemase toți vitejii, cu mic cu mare, ca să-l răpună pe sceleratul zmeu, care când cu pumnul dădea, țara se zvârcolea.

Și așa, într-o seară, chemați de Roș Împărat la palatul lui Motan Încâlțat, s-au întâlnit trei voinici fără pereche: Marionică Gură de Aur, Prâslea cu săgeata otrăvită și Santa Klaus cel făgăduit. Se sfătuiră ei trei zile și trei nopți, și Roș Împărat hotărî ca unul să o ia la soare răsare, unul la soare apune, iar cel mic să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în liberal. Întretimp, la voia lui Roș Împărat, Faurul Pământului făcu o vrajă, și ca prin minune, începu să se așterne o liniște peste țară de numai antenele muștelor se mai auzeau. Degeaba scuipa foc și pară zmeul de aramă că nimeni nu-l mai auzea și vedea, în afară de nașu-su și oglinda fermecată.

Dar zmeul cel rău îi aștepta sub un pod și îi prinse pe doi dintre voinicii împăratului la drum de seară. Se luptară ei ce se luptară, mai întâi cu săgeți, apoi cu sulițe, cu șuturi și blesteme, dar până la urmă zmeul îi birui și-i băgă în pământ până la brâu. Degeaba se dădu din nou peste cap Prâslea cu săgeata otrăvită, că zmeul îl băgă în pământ până la gât, de se dădu bătut și fugi cu săgeata între picioare la Roș Împărat. Noroc că de la soare apune venea cătrănit Santa Klaus cel făgăduit, cu o mână în buzunar și cu cealaltă scărpinându-se în barbă. Roș Împărat nu se lăsă și ceru din nou ajutor de la Faurul Pământului, care plin de trucuri, le făcu o caleașcă din fier roșu cu trei locuri și trei trandafiri, trasă de cai verzi de pe pereți. Slăbit de vraja împăratului Roș, zmeul le pierdu urma celor trei, care plecară spre soare apune, către mândra cetate cu bastion a lui Barbă Sură, zmeul cel mic, care când roșu vedea, spume făcea de se umplea țara de viituri și lacuri. Dar nici nu se văzu bine mândra cetate de la soare apune, că Prâslea ochi și îl nimeri pe zmeul Barbă Sură cu săgeata otrăvită a Faurului Pământului.Opera TM Ciuhandu cu Geoana Otrava își făcu repede efectul. Realitatea deveni irealitate și degeaba se încruntă zmeul cel mic cu barbă sură, că se prăbuși imediat la stânga și cum de se ridica, se înclina cum bătea vântu’. Și vântul bătea, când din dreapta când din stânga, dar mai ales din stânga, de vedea cum veneau medicamentele cu poșta și se-ntorceau oamenii de peste țări și mări cu pungi mari de galbeni de nu le mai puteau duce. Vocile oamenilor nu se mai auzeau și se făcu așa o liniște încât de dragul ei oamenii se temeau să mai deschidă gura, gurile rele deveniseră bune și închiseră gura până și gurile de canal. Adormiții dormeau liniștiți pentru că bătea vântul pentru ei, iar voincii puteau în sfârșit să împartă țara zmeului în liniște…

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa, am încălecat pe-o roată dar nu v-am spus povestea toată. Pentru că am călcat pe un bici, povestea nu se-ncheie aici — se încheie pe 6 decembrie. Voi hotărâți cum.

La Mulți Ani România.

Etichete:
 

Reason is the greatest enemy that faith has (quote)
(trad. “Rațiunea este cel mai mare dușman al credinței”)

Cred că nimic nu poate fi mai adevărat legat de religie. Ori crezi, ori gândești. Uneori nu ajunge doar să gândești, pentru că nu ai destule repere și atunci trebuie să faci un pic de școală ca să afli mai multe răspunsuri. Dar dacă vrei să crezi, cu cât citești mai puțin cu atât mai bine.

Din păcate, religia însemnă vinovăție indusă. Nimeni nu e perfect, deci automat ești vinovat de ceva, iar religia îți spune cum te poți “vindeca” de vina ta. Dar e un cerc vicios, pentru că nu poți scăpa niciodată. E normal să ai îndoieli și să te simți singur sau vulnerabil în viață. De asta religia a inventat “ceva” care să te apere dar care necesită obediență — adică un zeu, de regulă bun și iubitor dar în mod inexplicabil, indiferent la suferințele multora.

Etichete: