Sensul vietii (II)

Există cărți și scriitori pe care nu reușești să îi apreciezi decât după o anumită vârstă, după ce ajungi să îți pui anumite întrebări, într-un anumit fel.

Sisyphus - von Stuck

Sisyphus - von Stuck

Filozofia nu a fost niciodată punctul meu forte și nici nu m-a interesat prea mult, dar totuși mărturisesc că am păstrat o fascinație pentru marii gânditori și excentricitățile lor. Poate una dintre cele mai valoroase cărți pe care am primit-o vreodată, este un mic memorator de filozofie pentru liceu, în care sunt prezentați sub formă de sinteză o mulțime de filozofi. E genul de carte de buzunar, care se răsfoiește ușor între 2-3 stații de tramvai, dar care conține poate cele mai multe idei pe centimetru pătrat. Am să citez mai jos niște lucruri pe care eu le găsesc minunate, legate de opera lui Albert Camus, Mitul lui Sisif:

[..] A hotărî dacă viața merită sau nu a fi trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Deci problema care se analizează nu mai este “care este sensul vieții” ci “are viața vreun sens”?

Problema sensului vieții se află în interdependență cu sentimentul absurdului. Eroul absurd este cel care pe de o parte neagă existența lui Dumnezeu, iar pe de alta este incapabil să găsească un sens al vieții. Conștientizarea climatului absurdității care fundamentează existența are o serie de implicații asupra vieții individului: cunoașterea adevărată este imposibilă, semenii sunt inumani iar trecerea timpului implică oboseala și frica în fața morții.

Pentru a sublinia condiția existențială a omului, Camus realizează o paralelă între viața acestuia și cea a lui Sisif. Sisif este un personaj mitologic pedepsit de zei la o muncă nesfârșită și fără sorți de izbândă: el ridică neîncetat o stâncă spre vârful unui munte, de unde aceasta revine în vale, în locul de origine, rostogolindu-se din cauza propriei greutăți. Camus subliniază că acest mit este tragic întrucât eroul său estre conștient de munca inutilă. Așa cum, în cazul lui Sisif, sentimentul absurdului se naște prin raportare la o sarcină inutilă, tot astfel, în cazul omului, sentimentul absurdului se ivește în clipa în care el se raportează la lume.

Un conflict dureros se manifestă între nevoia firească a omului de a simți că viața sa are un sens, pe de o parte, și lipsa de sens a lumii, a existenței în genere, pe de altă parte: «sentimentul absurdului nu-i decât acest divorț dintre om și viața sa, dintre actor și decorul său». Absurdul pe care omul îl trăiește constituie rezultatul dezacordului dintre aspirația sa spre absolut, spre un sens al vieții și respectiv, lumea în care el se simte străin și fără țel.

Pornind de la aceste premise s-ar putea susține că sinuciderea este o soluție adecvată la absurdul vieții: «a te omorî înseamnă că viața nu merită să fie trăită». A te sinucide înseamnă a recunoaște caracterul derizoriu al existenței, absența oricărei rațiuni de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian și inutilitatea suferinței (Mitul lui Sisif).

Sinuciderea este însă o soluție aparentă. Într-o lume absurdă, în care nimic nu are sens, singura valoare o reprezintă luciditatea — adică tocmai conștientizarea și asumarea absurdului, a condamnării la eșec a oricărei aspirații. Eroismul de a trăi în deplină conștiință absurdul vieții îl transformă pe individ din om absurd în om revoltat. Revolta este acea experiență privilegiată care asigură omului un sens al existenței în cadrul unei lumi absurde.

Un pic de gândire critică despre muncă

Eu am copilărit în perioada comunistă și pe atunci munca era adesea glorificată într-un mod propagandistic, grandios și alegoric (adesea hilar), prin defilări, cuvântări, poezii, lozinci și cântări. Accentul era pus pe munca fizică a clasei proletare, oamenii din fabrici și uzine, cei de pe șantier, apoi țăranii, tractoriștii, etc. Toți munceau pentru depășirea planului, pentru victoria socialismului și alte împliniri mărețe, deci nu prea munceau pentru ei.

După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Suntem cuminti dar ne plac rebelii (I)

Desi majoritatea oamenilor isi duc viata respectand toate regulile pe care societatea si mediul in care traiesc le impune, inclusiv reguli si conventii pe care nu le inteleg, oamenii sunt fascinati de rebeli, nonconformisti si excentrici. Nonconformismul este asociat si cu nebunia, mai ales pentru ca nebunii spun tot felul de lucruri, inclusiv ce nu ar trebui, dar nebunia este si ea un fel de “scapare” in extremis din rigorile “impuse” de societate.

Jester by George Doutsiopoulos

Jester by George Doutsiopoulos

De asta, nebun este cel care spune adevarul, cel care rade si ironizeaza fara a tine partea, care traieste pe muchia de cutit intre a fi adulat sau a-si pierde capul pentru modul sau de viata. N-am descris un nebun ci un bufon, stramosul medieval, inteligent si fascinant al clownului tembel de astazi care nu incearca sa ne arate asa cum suntem, ci sa ne bucure ca noi nu suntem atat de prosti ca el, o caricatura ambulanta cu peruca in loc de minte. Teribile standarde mai avem…

Lasand clownul sa-si vada de dificila sa misie, mergem cu mai bine de 23 de secole in urma, in Grecia antica, perioada in care primii filozofi ai lumii analizau pentru prima data (si totodata defineau), cel putin pe spatiul European, virtutile, valorile, etica, logica si asa mai departe. Este o perioada fascinanta pentru simplul fapt ca influenta inteleptilor vremii va marca civilizatia in asa masura incat cultura occidentala, dominanta astazi, se bazeaza in mare parte pe valorile acestor filozofi antici.
(Continuarea pe data viitoare)

Piramida lui Maslow, de ce lipsește o jumătate?

Desi se pot aduce diverse critici piramidei lui Maslow, ce atrage la ea este simplitatea. De fapt orice sinteza va avea niste neajunsuri datorită simplificarii. Cu vreo 7 decenii în urmă psihologul Abraham Maslow prezenta într-o lucrare ce va deveni celebră, piramida nevoilor omului, sau cum o știm astăzi, pidamida lui Maslow. (n-am să insist prea mult pentru că subiectul e foarte cunoscut)

Piramida lui Maslow

Piramida lui Maslow

În primul rând aș zice că în România, piramida lui Maslow (dreapta) nu are jumătatea superioară. Din păcate, pentru unii dacă trece de piciorul broaștei, și asta e adevărat. De ce la noi nu sunt importante moralitatea, creativitatea, lipsa prejudecăților, respectul în general, sau competența?

Eu aș da vina pe trecutul nostru comunist, perioadă care nu s-a orientat spre indivizi ci spre mase și clase sociale. Desigur, piramida concepută de un american este destul de nepotrivită pentru a descrie o societate comunistă, dar astăzi ar trebui să ne identificăm destul de mult cu această ierarhie.

România este totuși un copăcel albastru cu steluțe aurii, dar cu rădăcini roșii, așa că nu trebuie să ne mirăm când mai iese câte un lăstar roșu, comunist, și ne trădează. Mă refer la faptul că aici identitatea individului este mai puțin importantă și primează apartenența la grup și acceptarea în grup (și din partea grupului), o chestie mai degraba comunistă decât occidentală (mă rog, după mine și corporatismul e o formă de comunism, dar asta e un subiect pentru un alt post).

În cultura occidentală este minunat să fi diferit și chiar excentric, în schimb la noi ideea de a fi diferit (vezi vârful piramidei) înseamnă a fi o anomalie de circ, mulțumită curentului tabloid din presa noastră care insistă numai pe grotesc.

Bineînțeles că într-o astfel de societate primează conformismul în tandem cu autoritatea. Societățile tip patul lui Procust au mereu un organism corector foarte activ, de regulă atât de activ încât execută și nu discută, de unde și minerescul “noi muncim, noi nu gândim”. Dacă pe timpul comunismului acest organism era Partidul, după revoluție rolul a fost preluat chiar de societate, prin reflecția sa, și anume modelele pe care le promovează și genul de televiziune pe care îl consumă.

În România vedem tot mai mult cum se propagă conformismul, mulajul pe trend, tinzând uneori către tribalism (noi vs ei, deci huo): avem conformism religios, conformism superstițios, conformism consumerist, social, tradiționalist, mediatic, etc. Ideea e că trebuie să aparții la ceva, în loc să fi ceva, cineva, TU, nu altul, o copie.

Oamenii nu muncesc pentru bani ci pentru statut

Motivul pentru care oamenii nu pot avea niciodată destui bani, indiferent câți ar avea, este că mereu se uită în curtea vecinului. Citatul de mai jos explică minunat acest aparent paradox:

O casă poate fi mare sau mică; atâta timp cât casele din vecinătate sunt deasemenea mici, ea satisface toate pretențiile sociale legate de o locuință. Când însă alături de casa cea mică se ridică un palat, căsuța devine o colibă. Căsuța dovedește că posesorul ei nu poate fi pretențios, sau că nu poate avea decât pretenții foarte mici. Și oricât s-ar înălța căsuța în defavoarea civilizației, dacă palatul vecin se va înălța în aceeași măsură, sau în măsură și mai mare, locuitorul casei relativ mici se va simți între cei patru pereți ai ei tot mai rău, mai nemulțumit și mai apăsat.

O sporire sensibilă a salariului presupune o creștere rapidă a capitalului productiv. Creșterea rapidă a capitalului productiv provoacă creșterea la fel de rapidă a bogăției, a luxului, a trebuințelor sociale și a plăcerilor sociale. Deaceea, cu toate că plăcerile muncitorului au crescut, satisfacția socială pe care ele o provoacă a scăzut în comparație cu plăcerile crescute ale capitalistului, inaccesibile muncitorului, și în general în comparație cu gradul de dezvoltare a societății. Trebuințele și plăcerile noastre izvorăsc din societate: de aceea le măsurăm după societate; nu le măsurăm după obiectele care servesc la satisfacerea lor. Fiind de natură sociala, ele sunt relative.

Autorul este Karl Marx, al cărui scrieri sunt mereu actuale :)

Azi o bună parte din români în regretă pe Ceaușescu și comunismul, dar lumea uită că o duceam mai rău în comunism. Atunci statutul social era cam același și ambițiile oamenilor proporționale cu posibilitățile, adică modeste. Vecinul nu o ducea mai bine, ci la fel de prost, deci era bine. Oamenii nu regretă cu adevărat ce aveam atunci, azi nu ar da televizorul HD pe vechiul Diamant alb-negru cu lămpi, sau SUV-ul pe Dacia 1300. Dar ar fi bine dacă și ceilalți ar duce-o la fel de prost.