Sisyphus - von Stuck

[..] A hotărî dacă viața merită sau nu a fi trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Deci problema care se analizează nu mai este “care este sensul vieții” ci “are viața vreun sens”?

Problema sensului vieții se află în interdependență cu sentimentul absurdului. Eroul absurd este cel care pe de o parte neagă existența lui Dumnezeu, iar pe de alta este incapabil să găsească un sens al vieții. Conștientizarea climatului absurdității care fundamentează existența are o serie de implicații asupra vieții individului: cunoașterea adevărată este imposibilă, semenii sunt inumani iar trecerea timpului implică oboseala și frica în fața morții.

Pentru a sublinia condiția existențială a omului, Camus realizează o paralelă între viața acestuia și cea a lui Sisif. Sisif este un personaj mitologic pedepsit de zei la o muncă nesfârșită și fără sorți de izbândă: el ridică neîncetat o stâncă spre vârful unui munte, de unde aceasta revine în vale, în locul de origine, rostogolindu-se din cauza propriei greutăți. Camus subliniază că acest mit este tragic întrucât eroul său estre conștient de munca inutilă. Așa cum, în cazul lui Sisif, sentimentul absurdului se naște prin raportare la o sarcină inutilă, tot astfel, în cazul omului, sentimentul absurdului se ivește în clipa în care el se raportează la lume.

Un conflict dureros se manifestă între nevoia firească a omului de a simți că viața sa are un sens, pe de o parte, și lipsa de sens a lumii, a existenței în genere, pe de altă parte: «sentimentul absurdului nu-i decât acest divorț dintre om și viața sa, dintre actor și decorul său». Absurdul pe care omul îl trăiește constituie rezultatul dezacordului dintre aspirația sa spre absolut, spre un sens al vieții și respectiv, lumea în care el se simte străin și fără țel.

Pornind de la aceste premise s-ar putea susține că sinuciderea este o soluție adecvată la absurdul vieții: «a te omorî înseamnă că viața nu merită să fie trăită». A te sinucide înseamnă a recunoaște caracterul derizoriu al existenței, absența oricărei rațiuni de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian și inutilitatea suferinței (Mitul lui Sisif).

Sinuciderea este însă o soluție aparentă. Într-o lume absurdă, în care nimic nu are sens, singura valoare o reprezintă luciditatea — adică tocmai conștientizarea și asumarea absurdului, a condamnării la eșec a oricărei aspirații. Eroismul de a trăi în deplină conștiință absurdul vieții îl transformă pe individ din om absurd în om revoltat. Revolta este acea experiență privilegiată care asigură omului un sens al existenței în cadrul unei lumi absurde.

După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Jester by George Doutsiopoulos

Lasand clownul sa-si vada de dificila sa misie, mergem cu mai bine de 23 de secole in urma, in Grecia antica, perioada in care primii filozofi ai lumii analizau pentru prima data (si totodata defineau), cel putin pe spatiul European, virtutile, valorile, etica, logica si asa mai departe. Este o perioada fascinanta pentru simplul fapt ca influenta inteleptilor vremii va marca civilizatia in asa masura incat cultura occidentala, dominanta astazi, se bazeaza in mare parte pe valorile acestor filozofi antici.
(Continuarea pe data viitoare)

Piramida lui Maslow

Eu aș da vina pe trecutul nostru comunist, perioadă care nu s-a orientat spre indivizi ci spre mase și clase sociale. Desigur, piramida concepută de un american este destul de nepotrivită pentru a descrie o societate comunistă, dar astăzi ar trebui să ne identificăm destul de mult cu această ierarhie.

România este totuși un copăcel albastru cu steluțe aurii, dar cu rădăcini roșii, așa că nu trebuie să ne mirăm când mai iese câte un lăstar roșu, comunist, și ne trădează. Mă refer la faptul că aici identitatea individului este mai puțin importantă și primează apartenența la grup și acceptarea în grup (și din partea grupului), o chestie mai degraba comunistă decât occidentală (mă rog, după mine și corporatismul e o formă de comunism, dar asta e un subiect pentru un alt post).

În cultura occidentală este minunat să fi diferit și chiar excentric, în schimb la noi ideea de a fi diferit (vezi vârful piramidei) înseamnă a fi o anomalie de circ, mulțumită curentului tabloid din presa noastră care insistă numai pe grotesc.

Bineînțeles că într-o astfel de societate primează conformismul în tandem cu autoritatea. Societățile tip patul lui Procust au mereu un organism corector foarte activ, de regulă atât de activ încât execută și nu discută, de unde și minerescul “noi muncim, noi nu gândim”. Dacă pe timpul comunismului acest organism era Partidul, după revoluție rolul a fost preluat chiar de societate, prin reflecția sa, și anume modelele pe care le promovează și genul de televiziune pe care îl consumă.

În România vedem tot mai mult cum se propagă conformismul, mulajul pe trend, tinzând uneori către tribalism (noi vs ei, deci huo): avem conformism religios, conformism superstițios, conformism consumerist, social, tradiționalist, mediatic, etc. Ideea e că trebuie să aparții la ceva, în loc să fi ceva, cineva, TU, nu altul, o copie.

O casă poate fi mare sau mică; atâta timp cât casele din vecinătate sunt deasemenea mici, ea satisface toate pretențiile sociale legate de o locuință. Când însă alături de casa cea mică se ridică un palat, căsuța devine o colibă. Căsuța dovedește că posesorul ei nu poate fi pretențios, sau că nu poate avea decât pretenții foarte mici. Și oricât s-ar înălța căsuța în defavoarea civilizației, dacă palatul vecin se va înălța în aceeași măsură, sau în măsură și mai mare, locuitorul casei relativ mici se va simți între cei patru pereți ai ei tot mai rău, mai nemulțumit și mai apăsat.

O sporire sensibilă a salariului presupune o creștere rapidă a capitalului productiv. Creșterea rapidă a capitalului productiv provoacă creșterea la fel de rapidă a bogăției, a luxului, a trebuințelor sociale și a plăcerilor sociale. Deaceea, cu toate că plăcerile muncitorului au crescut, satisfacția socială pe care ele o provoacă a scăzut în comparație cu plăcerile crescute ale capitalistului, inaccesibile muncitorului, și în general în comparație cu gradul de dezvoltare a societății. Trebuințele și plăcerile noastre izvorăsc din societate: de aceea le măsurăm după societate; nu le măsurăm după obiectele care servesc la satisfacerea lor. Fiind de natură sociala, ele sunt relative.

Autorul este Karl Marx, al cărui scrieri sunt mereu actuale

Azi o bună parte din români în regretă pe Ceaușescu și comunismul, dar lumea uită că o duceam mai rău în comunism. Atunci statutul social era cam același și ambițiile oamenilor proporționale cu posibilitățile, adică modeste. Vecinul nu o ducea mai bine, ci la fel de prost, deci era bine. Oamenii nu regretă cu adevărat ce aveam atunci, azi nu ar da televizorul HD pe vechiul Diamant alb-negru cu lămpi, sau SUV-ul pe Dacia 1300. Dar ar fi bine dacă și ceilalți ar duce-o la fel de prost.

N-am uitat că în România sunt foarte mulți cu salarii mizerabile, așa că exemplul meu e puțin optimist. Să zicem că un om muncește 35 de ani într-o viață (până la pensie, deși cu legea nouă a pensiilor am mai putea aduna câțiva) și câștigă 400 de euro pe lună. 400 € x 12 luni = 4800 € / an, care în 35 de ani sunt 168 mii de €, adică un pic peste 700 de mii de lei. Chiar și după mulți ani de pensie cu greu te apropii de 1 milion de lei, într-o viaţă!. A, și să nu uităm că o bună parte din acești bani îi plătești statului și nu numai pe diverse impozite, taxe, iar cea mai importantă parte… îi mânânci! Deci dacă aș scădea taxele și haleala aș rămâne cu mai puțin de jumătate. 300-400 de mii de lei?

Sincer, mie suma asta mi se pare foarte mică pentru o viață de om. Dacă n-ai nimic de la părinți, rude sau nu te căsătorești cu cineva mai cu stare, într-adevăr toată viața vei fi sărac, cel puțin în România, unde puțini au șansa de a câștiga peste 1000 de euro pe lună.

Bineînțeles că după un astfel de calcul îți poți pune o serie de întrebări…

Foarte multă lume spune că animalele sunt inferioare nouă pentru că nu au sentimente, deși nu e clar ce sunt sentimentele și din cauza asta ar trebui să fie dificil ca să folosești ca criteriu un concept ambigu. Totuși, animalele ne surprind adesea prin tot felul de gesturi și reacții pe care le atribuim numai nouă, cum ar fi iubire, compasiune, curaj, altruism sau suferință. (poza de mai sus n-are nevoie de comentarii, este o maimuță care salvează un câine în China)

Una din maximele care îmi plac este “homo homini lupus” (omul e lup pentru om), vorba scriitorului roman Plautus. Pentru contrast aș putea pune și un video cu personalul medical de la maternitatea care a luat foc în București, oameni care stăteau pe coridor așteptând parcă indiferenți, în timp ce la câțiva metri de ei, niște bebeluși ardeau de vii. Pe mine scena respectivă m-a marcat într-un fel, pentru că n-am crezut că noi ca societate am putea coborî atât de jos, dar ăsta este un alt subiect.

Recent, am stat și am reflectat un pic la vorba aceea, “ca în junglă”, ce vrea să amintească de un mediu brutal și nemilos, unde cel mai puternic câștigă. De multe ori se spune că viața e ca o junglă, dar dacă mă gândesc bine, animalele au regulile lor nescrise, clare și simple. Animalele nu sunt capabile de răutate, ele fie se apără, fie vânează pentru a supraviețui. Oamenii în schimb au o mulțime de reguli, inclusiv legi și religii, pe care nu le respectă și mai au o serie de defecte pe care animalele nu le au: lăcomia, lașitatea și minciuna. De asta nu cred că suntem mai presus decât animalele, pentru că n-am reușit ca specie să devenim ființe superioare, eventual doar prin indivizi al căror exemplu fie l-am uitat, fie îl urmăm prea rar. Iar din când în când putem învăța de la colegii noștri de planetă, animalele.

Până la urmă, sexul este ceva firesc, parte din viața omului, fără de care omul nu poate exista, în schimb de violență ne putem lipsi de cele mai multe ori. De asta mi se pare ciudat că un film în care apare o femeie dezbrăcată e interzis minorilor, dar unul de acțiune în care sare sânge în toate părțile e OK. La fel și jocurile, unde totul e mai ridicol, pentru că nu ai voie să arăți nuditate, dar ai voie să torturezi sau să ucizi 1000 de creaturi pentru ceva. Poate de asta copiii când văd o broască sau o șopârlă țipă imediat hai să o omorâm cu pietre sau aruncă pisici de la etaj, dar când văd o fată topless râd și roșesc. E anapoda.

Totul pornește de la educație, iar filonul comun al civlizației dominante, cea occidentală, este cel creștin. În biblie este firesc să ucizi necredincioși, dar e un păcat de moarte ca să faci sex înainte de căsătorie, v. deuteronom 13:9, 20:21. Pe de altă parte, religia transformă sexul într-un tabu, până și corpul omului este un obiect rușinos care trebuie ascuns. Societatea de azi a moștenit unele din lucrurile astea, pe altele le-a mai corectat, dar poate și pe acelea in extremis.

Multă lume vede viața, ca fenomen, ca pe ceva miraculos, probabil datorată unei creații divine. Totuși, dacă stăm să ne gândim un pic că această bilă albastră numită planeta Pământ, este un punct infinitezimal într-un univers de o complexitate și dimensiuni pe care nu le putem imagina, viața poate părea un miracol.

Dar la scară cosmică, pentru că planeta noastră este în cosmos, lucrurile se petrec deosebit de încet. O stea trăiește milioane sau miliarde de ani, o planetă se formează în sute de milioane de ani, galaxiile în miliarde de ani, și tot așa. Ce înseamnă câteva zeci de ani cât trăiește un animal sau un om raportat la toate aceste evenimente?

Dacă viața este un miracol divin, atunci de ce existența noastră în acest univers este atât de scurtă? Sau mai degrabă viața nu are nimic divin și este doar o altă formă de organizare a materiei, cea mai superioară, prin faptul că acumulează și transmite informație? Nu este oare datorită unui “accident” prin care a apărut viața, faptul că nici un organism viu nu este perfect și că toate vietățile sunt pline de hibe sau anomalii de tot felul, consecință a modului prin care ele au evoluat prin milioane de generații succesive?

Probabil viața în sine nici nu a apărut pe Pământ inițial… în curând sonde spațiale vor găsi microorganisme pe Marte sau pe cine știe ce comete hoinare și atunci ideologiile noastre construite pe wishful thinking și legende se vor zdruncina, provocându-ne la o nouă căutare a identității dar și a definiției vieții.

Cred că nimic nu poate fi mai adevărat legat de religie. Ori crezi, ori gândești. Uneori nu ajunge doar să gândești, pentru că nu ai destule repere și atunci trebuie să faci un pic de școală ca să afli mai multe răspunsuri. Dar dacă vrei să crezi, cu cât citești mai puțin cu atât mai bine.

Din păcate, religia însemnă vinovăție indusă. Nimeni nu e perfect, deci automat ești vinovat de ceva, iar religia îți spune cum te poți “vindeca” de vina ta. Dar e un cerc vicios, pentru că nu poți scăpa niciodată. E normal să ai îndoieli și să te simți singur sau vulnerabil în viață. De asta religia a inventat “ceva” care să te apere dar care necesită obediență — adică un zeu, de regulă bun și iubitor dar în mod inexplicabil, indiferent la suferințele multora.