Category Archives: Reflecţii

In loc de Solitaire

Viitorul cărților

Posted on by

Blogul Tomatei mi-a lansat indirect o temă, și anume cărțile și lectura (pentru cei care nu știu, mai demult exista o ocupație ciudată numită cititul cărților). De regulă nu obișnuiesc să scriu despre ce am citit, ca să mă dau cult sau “trendy”, dar m-am gândit la niște chestii – declinul cărților și dispariția cititului ca ocupație în timpul liber.

Poate sună pesimist, declinul cărților, de vreme ce niciodată nu a fost o abundență mai mare de cărți ca în prezent, dar saturația este primul semn al declinului. Fenomenul se regăsește și în celelalte arte: muzică, artă plastică, teatru, etc. Realitatea e că oamenii citesc tot mai puțin, iar dacă o fac, citesc ziare cu mondenități și tot felul de trivialități și platitudini inutile. Pe de o parte nu mai avem timp pentru citit, pentru că au apărut atâtea alte surse de divertisment sau informare, mult mai facile – home cinema, calculator, internet, gadgeturi, console de jocuri și așa mai departe. Pe de altă parte, este atâta informație încât trebuie să sacrifici ceva pentru altceva pe care îl consideri mai important – un documentar despre ceva nou, sau carte de specializare, etc. O chestie pe care o detest totuși, este ecranizarea unor cărți celebre, precum Iliada (vezi Troia cu Brad Pitt), odată cu sacrificarea poveștii inițiale, printr-o adaptare “modernă” după un calapod al mainstream-ului occidental (happy-end, eroi arhetipali, lupte nerealiste, etc). Păcatul erei digitale este că mută totul spre simțurile primare, văz și auz, închizând ochiul minții cu care ne imaginăm eroii cărților pe care le citim.

“Televizorul este un lucru educativ. De fiecare dată când cineva îl pornește, mă duc în altă cameră să citesc o carte.”
Groucho Marx

Kindle II, noua platforma Amazon pentru e-booksCărțile nu vor muri, vor evolua. Cititul poate va fi selectiv, vei căuta un anumit pasaj, un anumit citat, un monolog sau o replică, dar esențialul se va perpetua. Anumite cărți vor deveni piese de colecție, precum cele vechi, îngălbenite de vreme, dar viitorul este ceva în genul lui Kindle (dreapta), de la amazon.com, gadget ce a prins teren precum iPod-ul. Kindle e o copertă electronică în care vei avea toate cărțile pe care le dorești, plus adnotările tale și alte comentarii pe subiect. Cartea din hârtie va trăi în paralel cu cele electronice, dar cu timpul va avea soarta penei sau chiar a stiloului, înlocuit tot mai frecvent de banalul pix.

Cand voi fi mare

Posted on by

Cu totii visam cand suntem copii, la ce vom fi cand vom fi “mari”. Adesea “vreau sa fiu mare” e un scop in sine si intr-o zi ne trezim “mari” doar ca sa realizam ca suntem mici copii intr-un club mai mare, al “oamenilor mari”, cu regulile sale complicate si de neinteles. Cand eram eu elev in clasele mici, ni se cerea sa facem compuneri despre ce vrem sa fim cand vom fi mari, in care sa justificam alegerea noastra. Nu stiu cum e acum, dar pe vremea mea era o inflatie de viitori cosmonauti, doctorite, soferi, otelari si macaragii. Eu nu mai stiu ce vroiam, pt ca imi amintesc ca eram cam nedumerit si pana la urma am zis ca pt ca oricum, in anul 2000 toata lumea va zbura in cosmos, va fi nevoie de cosmonauti, iar eu, fireste, vreau sa conduc o nava spatiala.

Defapt viata nu te intreaba niciodata ce vrei. Te arunca ca pe o bila de pinball si tu speri ca destinul, jucatorul, sa te arunce catre jackpot fara prea multe coborasuri si lovituri suplimentare. Continue reading →

Existențiale

Posted on by

Vremea asta plicticoasă mă face să analizez tot felul de lucruri. De exemplu – oare oamenii, oamenii pe care îi vedem pe stradă, noi, ceilalți, ăia, .. ei, ei mai cred în ceva sau pur și simplu nu cred în nimic? Marea majoritate sunt declarați ortodocși sau catolici și suntem un popor religios, cel puțin așa spun statisticile. Dar eu mă îndoiesc că lumea crede în D-zeu, cel puțin majoritatea, și zic asta pentru că dacă ar fi așa, lumea ar fi altfel.

Cunosc tot felul de oameni, români și străini. Cei din vest sunt mai deschiși în a recunoaște că nu sunt “religioși”, o formă de atei până la urmă, în timp ce cunoscuții mei din România spun că sunt ortodocși, dar e doar un fel de a spune, pentru că nici ei nu sunt religioși. Îmi amintesc că după revoluție, după o perioadă anti-religie, era de bun simț să fi creștin sau budist sau mai știu eu ce, chiar dacă cei în cauză fuseseră atei convinși înainte, și dacă erai ateu, erai comunist. Cred că și acum sunt niște prejudecăți legat de asta, dar în general nu-i mai pasă nimănui. Poți fi orice, și asta e bine, dar nimănui nu-i pasă ce ești, iar asta e un lucru rău. De ce? Continue reading →

Elevii de azi sau contingentul 1989

Posted on by

După agitația de dimineață din oraș, îmi dau seama că a reînceput anul școlar și că urmează imediat cel universitar. Bănuiesc că se duc la școală, de vreme ce s-au trezit așa de dimineață, deși după ținută și purtare aș zice că merg la o distracție cu gașca. Mai e ici colo câte un elev mai timid sau adormit, dar deja nu îi mai observ. Lucru cert, învățământul nostru e într-o mare criză, lipsindu-i perspectiva, calitatea și … respectul de sine, pentru că atât timp cât produci numai mediocrități pe bandă rulantă, mari pretenții nu mai poți avea.

Eu nu sunt atât de categoric ca Lili, care numește adolescenții “depravați”, pentru că ei sunt produsul generației de tineri care a luptat în Revoluția din 1989. O ciudată asociere care îți dă de gândit, nu-i așa? Poate fi un subiect de reflectat. Oare pentru asta s-a murit? Cine e de vina? Oare o mana de politicieni pot fi vinovati pentru deciziile si metehnele unui intreg popor? Hai sa nu stigmatizam ceea ce suntem, ci sa analizam ce eram inainte de 1989. Eram ce dorea Ceaușescu să fim, niște oameni între canoane, reguli și strictețe impusă cu frică. Fără el am devenit fiecare ce a dorit și a putut, în limitele orizontului pe care l-am avut.

Despre idealişti, idealuri şi principii

Posted on by

Există mai multe sensuri ale cuvântului idealist. Unul este “a fi lipsit de simţul realităţii, de spirit practic”, conform DEX. Oamenii fac adesea confuzia între idealist şi omul cu idealuri. A avea idealuri este un lucru bun. Idealurile îţi dau o continuitate în viaţă, o identitate proprie – lumea ştie ce vrei şi la ce să se aştepte de la tine. Aici includ şi familia, pentru că e bine ca părinţii să se împace de la un moment dat cu viitorul pe care ţi-l alegi. Cred că e o mare problemă dacă în liceu nu ştii deja ce vrei să faci în viaţă, dacă nu ai nici un ideal şi singura preocupare e ca să prinzi un job bine plătit, fără ca tu să ai vreo direcţie. Revin la ce scriam într-un post anterior — a face ceea ce îţi place pentru un profit trebuie să fie unul din idealurile în viaţă. În occident copiii sunt educaţi în sensul de a-şi descoperi talentele de cât mai devreme, după care îndrumaţi şi încurajaţi în direcţia respectivă.

La noi încă mai există mentalitatea conform căreia idealurile sunt ceva învechit sau demodat, că trebuie trăit numai în prezent, pentru profitul imediat şi că trebuie să ne adaptăm situaţiilor prin compromisuri, renunţînd la orice prejudecată (demodată) pentru a rămâne pe poziţie la firmă sau chiar şi la şcoală (de exemplu, dacă toţi fură copiază, eu de ce să nu fur copiez). Continue reading →