Sinking of the RMS Titanic : N.Y. American 16.04.1912

Pe National Geographic am vazut o noua teorie oarecum surprinzatoare al lui Tim Maltin, amintindu-mi de investigatiile lui Sherlock Holmes, teorie ce pune cauza dezastrului pe seama unui miraj si a unui complex de factori legati de conditiile meteo special cel putin pentru acea noapte, in zona curentului Labrador.

De cate ori nu m-am uitat vara fascinat la felul in care apar miraje pe sosea sau in lungul sinelor de tren, fara sa ma gandesc ca diferenta de temperatura intre straturile de aer produce acelasi efect si iarna sau in conditii de temperatura joasa. Titanicul a intrat cu viteza intr-o astfel de capcana optica pregatita de apele reci, ale curentului Labrador, marinarilor de veghe de pe vas. Acelasi efect i-a incurcat si pe cei de pe vasul Californian, aflat la minute distanta, care a pus pe seama mirajelor semnalele luminoase venite in disperare de pe Titanic.

Titanic Casualties breakdown

Episodul 1: “Nu esti in toate suruburile”

Acum vreo doua luni am cumparat un televizor de la ei. Evident am facut proba in magazin, totul a mers ca la carte, asa ca entuziasmat, acasa ma pun sa montez tv-ul. Totul parea foarte fain pana cand ajung intr-o faza a montajului in care ma uit ca prostul la cutie si la tot ce scosesem din ea, lovit de concluzia evidenta ca imi lipseau suruburile necesare. (Televizorul vine montat pe un picior de plastic). Rascolesc cutia, polistirenul, pungile, si precum locotenentul Colombo, incep sa ma bag pe sub mobila, sa privesc din unghi covorul, poate poate mi-au scapat suruburile, s-au dus undeva, io stiu in cautare de piulite, dar chiar nu am gasit decat o punga mica in care, dupa desenul sugestiv, se parea ca au fost suruburile.

Incepusem deja sa ma gandesc cum sa fac, sa improvizez ceva, sa pun tv-ul ca un tablou sau poate intr-un rastel, dar noroc ca identificasem ce suruburi imi trebuie – metric patru, pt cunoscatori – si inca alt tip de surub cu pas mare, probabil proprietar, pentru ca evident producatorul nu s-a putut abtine de la a nu fi creativ si in privinta suruburilor. Fiind prea tarziu ca sa mai ma intorc la magazin, cu injuraturile de rigoare, am cautat prin cutiile mele cu scule suruburi M4, dar bineinteles ca n-aveam decat lungi cat creioanele. N-am citit manualul de montare, dar precis ca nu scria “inainte de a monta piciorul, potriviti in menghina suruburile dvs si taiati-le dupa nevoie cu bomfaierul”. Restul, cele cu pas mare, le-am “procurat” din alte parti ale televizorului, cu speranta ca nu se va desface daca voi da volumul mai tare.

A doua zi, ma duc cu bonul si garantia la magazin, unde oamenii s-au uitat ciudat la mine. Cred ca am fost cam neconvingator cu toata povestea mea, de regula lumea vine dupa un cablu lipsa sau pentru pixeli morti. “Nu dom’le, imi lipsesc suruburile”. S-o fi gandit ca eram eu dus cu pluta sau ceva. Stai ca nu eram eu ieri, era cutare baiat… imi zice tipul din raion. Il suna pe baiatu’ de ieri, schimba niste amabilitati la telefon, dar concluzia e ca n-are cum sa imi dea alte suruburi pentru ca ieri s-a vandut si ultimul model (adica urma sa sacrifice un alt televizor, si beleaua sa pice pe ghinionistul, pardon clientul urmator). Ideea era ca suruburile s-au pierdut cumva cand au montat pentru expunere un tv, dar spre frustrarea mea, nu puteau gasi nici un tv cu suruburi la fel. La un moment dat imi recomanda sa ma duc la raionul auto — genial — poate acolo au suruburi de tv.

In final s-a rezolvat, mi-au adus un picior de la un tv defect si am scos toate suruburile din el ca vanatorii de comori, dar tot nu erau la numar, asa ca si acum tv-ul e putin cam schiop

Episodul 2: Bradul de Craciun

Patania asta e mai recenta, anul acesta (2011) optand pentru un brad din plastic pentru o lista de motive pe care nu o deschid aici. Dar faza are ceva in comun cu intamplarea anterioara. Fiindca nu tin la suparare, m-am dus la Auchan sa imi cumpar brad, si dupa multe ezitari, am luat unul foarte frumos din plastic, dupa cum ziceam. Cutia sigilata, parca a adus-o Mosul. Dupa ce ajung acasa, zic .. mai ce ar fi sa montam bradul. Mama: lasa-l, e prea devreme, suntem in 19. Da, zic eu, dar e de la Auchan! Ok, argument decisiv, asa ca ma apuc si montez. Bradul de plastic e ca un puzzle 3D, asa ca entuziasmat de noua jucarie construiesc creanga cu crenguta pana la varf, cand… stai.. care varf?! Socat de propria-mi profetie devenita realitate, prima reactie a fost sa neg. Bineinteles. Apoi, din nou, caut pe sub mobila, din unghi covorul… dar de data asta lipsea un varf de brad cat o tuie, nu niste suruburi pitice. Nu sunt superstitios, dar am impresia ca cineva m-a blestemat in magazinul ala. Ok, deja eram degajat, radeam. Sun la magazin, si raspunsul a fost foarte prompt, “veniti cu bonul si va dam varful”. Noroc ca il asamblasem, daca ma puneam sa il fac in seara de Craciun, sunt curios de unde imi mai dadeau un varf!
Ma duc din nou la magazin si intr-un sfarsit primesc varful, care arata foarte frumos, ca un brad de birou, si care se ratacise printre cutii. Ma gandesc ca acolo in depozit varfurile de brad sunt lasate sa se plimbe in voie, dar de vreme ce cutiile sunt aranjate in chip de labirint, se mai ratacesc.

Bonus — de Craciun am cumparat cadou — tot de la Auchan — un puzzle cu 2×1000 de piese. Acasa citesc mai atent pe cutie: “din motive tehnice un puzzle are 999 de piese in loc de 1000″.

Eu n-am o “rezolutie” pentru 2012… cel putin nu una publica (am vazut ca se poarta). Vreau sa urmaresc sfarsitul lumii in intimitate, si in rest sa fim sanatosi.

Sisyphus - von Stuck

[..] A hotărî dacă viața merită sau nu a fi trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Deci problema care se analizează nu mai este “care este sensul vieții” ci “are viața vreun sens”?

Problema sensului vieții se află în interdependență cu sentimentul absurdului. Eroul absurd este cel care pe de o parte neagă existența lui Dumnezeu, iar pe de alta este incapabil să găsească un sens al vieții. Conștientizarea climatului absurdității care fundamentează existența are o serie de implicații asupra vieții individului: cunoașterea adevărată este imposibilă, semenii sunt inumani iar trecerea timpului implică oboseala și frica în fața morții.

Pentru a sublinia condiția existențială a omului, Camus realizează o paralelă între viața acestuia și cea a lui Sisif. Sisif este un personaj mitologic pedepsit de zei la o muncă nesfârșită și fără sorți de izbândă: el ridică neîncetat o stâncă spre vârful unui munte, de unde aceasta revine în vale, în locul de origine, rostogolindu-se din cauza propriei greutăți. Camus subliniază că acest mit este tragic întrucât eroul său estre conștient de munca inutilă. Așa cum, în cazul lui Sisif, sentimentul absurdului se naște prin raportare la o sarcină inutilă, tot astfel, în cazul omului, sentimentul absurdului se ivește în clipa în care el se raportează la lume.

Un conflict dureros se manifestă între nevoia firească a omului de a simți că viața sa are un sens, pe de o parte, și lipsa de sens a lumii, a existenței în genere, pe de altă parte: «sentimentul absurdului nu-i decât acest divorț dintre om și viața sa, dintre actor și decorul său». Absurdul pe care omul îl trăiește constituie rezultatul dezacordului dintre aspirația sa spre absolut, spre un sens al vieții și respectiv, lumea în care el se simte străin și fără țel.

Pornind de la aceste premise s-ar putea susține că sinuciderea este o soluție adecvată la absurdul vieții: «a te omorî înseamnă că viața nu merită să fie trăită». A te sinucide înseamnă a recunoaște caracterul derizoriu al existenței, absența oricărei rațiuni de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian și inutilitatea suferinței (Mitul lui Sisif).

Sinuciderea este însă o soluție aparentă. Într-o lume absurdă, în care nimic nu are sens, singura valoare o reprezintă luciditatea — adică tocmai conștientizarea și asumarea absurdului, a condamnării la eșec a oricărei aspirații. Eroismul de a trăi în deplină conștiință absurdul vieții îl transformă pe individ din om absurd în om revoltat. Revolta este acea experiență privilegiată care asigură omului un sens al existenței în cadrul unei lumi absurde.

good bye Acer

Noroc cu vechiul meu calculator din 2003, pe care l-am reinvestit miraculos in forma sa originala, si iata ca, cu greu, incet dar sigur, mai pot naviga pe internet sau juca un joc de acum 10 ani. Se pare ca nu se mai fac calculatoare ca pe vremuri, pentru ca acest batran Celeron a functionat vreo doua mandate fara probleme si fara sa fie nevoie de remanieri de Windows! Daca pica si Celeronul, mai am un 486 undeva… ma intorc in feudalism.

Lessons learned:

1. folositi un laptop cooler vara, nu unul ieftin, din plastic, ca mine
2. faceti backup lunar pe un disk extern sau stick
3. se putea si mai rau, acum 8 ani mi s-a ars harddisk-ul si am pierdut tot ce aveam pe el

Pentru mulți, un dinte de dinozaur este doar un dinte sau o piatră oarecare și totuși este mult mai mult, este un fragment din istoria vieții pe Pământ, ajuns la noi printr-o întâmplare. Este greu de imaginat un milion de ani, pentru ca istoria civilizației de abea are câteva mii, iar aceste fosile sunt vechi de zeci de milioane, unele sute. Cu cât sunt mai vechi cu atât se aproie mai mult de începuturile vieții, când Pământul nostru era Pangeea primordială înconjurată de un ocean gigantic plin de creaturi ce azi par extraterestre, precum trilobitul de mai jos.

De curiozitate, “dintele” de megalodon de mai sus este doar vârful, un dinte întreg putând ajunge până la 18 centimetri. Acest mega-rechin a dezvoltat cei mai mari dinți dintre toate animalele și era atât de mare încât putea înghiți un automobil.

Dintele de mosasaurus, un fel de crocodil marin mai mare, îmi provoacă fiori gândindu-mă doar la faptul că acest dinte a mușcat din alți dinozauri acum zeci de milioane de ani.

Trilobitul este preferatul meu, pentru că este o vietate atât de străveche — înaintea dinozaurilor, acum 450 de milioane de ani, în apele mărilor prosperau aceste mici creaturi, asemănătoare unui fel de homar fără clești. Din păcate, antenele și picioarele nu s-au păstrat în această fosilă, dar este și așa remarcabilă — este ca o fotografie în piatră a unei epoci peste care au trecut deja două exctincții în masă.

Pentru cei interesați, există multe surse de unde se pot cumpăra fosile, iar eu am dat peste un site cu o ofertă destul de variată, aici.

Fosilele astea mă fac să realizez, din nou, dacă mai era cazul, cât de relativă poate fi percepția omului asupra lumii în care trăiește și asupra vieții ca fenomen. Existența noastră este extrem de scurtă și totuși avem șansa minunată de a privi atât de departe în trecut și un pic în viitor.

După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Dino

În momentul de față mă consider un om norocos, pentru că fac ce îmi place — nu la servici, desigur, ci prin colaborări. Îmi place că pot să fac ce îmi place mie mai mult, și anume să fiu creativ. Din cauza asta nu prea mai am timp liber, adică acel timp pe care în mod normal l-aș petrece privind un film, jucând WoW, sau ieșind în oraș. Momentan creativitatea mea se materializează prin desene pentru copii, și uneori prin alte chestii gen origami, care a început ca o tehnică anti stress, dar din păcate nu pot să fac origami la servici decât la budă, iar hârtia respectivă nu se îndoaie bine.

De când nu mai joc WoW, citesc mai mult. Să explic. De ceva vreme mi-am luat un gadget, unul cu touch screen. Eu mereu îmi cumpăr ultimul lucrurile trendy, așa am făcut și cu telefonul mobil pe care l-am luat prin 2003 pentru că păream pentru prietenii mei un paranoic care se ascunde de sistem, mai ceva ca în Matrix. Acum e la modă să ai ceva cu touch screen. Nu conteaza ce e, telefon, frigider, prăjitor de pâine, cu touch screen să fie. Decăzusem la stadiul de cioban medieval cu al meu telefon fără (!) touch screen de când toți din jurul meu au o cutiuță magică care se ghidilă la atingeri fine ca în comediile alb negru. Dar eu nu-mi schimb telefonul arhaic cu butoane pe un telșmecher cât o ciocolată, așa că mi-am luat un alt fel de tabletă cât un caiet A5 (nu placă iPad). Nu zic firma, că poate vă luați și voi, iar apoi nu o să mai fiu unicat. In fine, ce ador la “tabget”-ul meu sunt e-cărțile, pentru că nu mai trebuie să îmi îngrop noptiera cu volume și că sunt surprinzător de comod de citit. Mai demult respingeam ideea de ebook. Acum o văd ca pe o alternativă minunată, dar totuși nu ca ceva care să înlocuiască definitiv cartea clasică.

Mi se pare SF să îl citesc pe touchscreen epopeea lui Ghigameș, scrisă pe tăblițe de lut (clay-screen) cu milenii în urmă. Star Trek noua generație este azi. Recent, am citit că teleportarea la nivel cuantic (de informație) a fost reușită de oamenii de știință, deschizând calea unei noi ere informatice a biților cuantici (qbits) și implicații pe care nu le putem cuprinde astăzi… Probabil că peste 10 ani calculatoarele de azi vor fi niște abacuri amuzante pe lângă computerele cuantice și ce alte SF-uri ce se vor mai concretiza.

Totul ar fi bine dacă s-ar termina cu bine, dar mâine e luni. Ar fi perfect dacă ar fi liber, dar nu e. Acest ciclu al agoniei și reînvierii săptămânale mă solicită tot mai mult și concediul pare un pod prea îndepărtat către relaxare. Dar să îi dăm lui Ouroboros să muște din ziua de luni și să zâmbim azi pentru că mâine va fi mai rău

În final a ieșit Playzonus Rex, regele distracției în habitatul său, atelierul de creație și jungla neiertătoare a locului de joacă. Această specie unicat crează și azi confuzie în rândul oamenilor de știință, iar copii fiind întrebați l-au descris în fel și chip, galben, roz, verde, dar și albastru după ultimele cercetări.

Pentru mai multe detalii vizitează smartedu.ro.
Pentru mai multe desene vezi galeria, www.sirg.ro/gallery/playzone-color

Fiecare copil are personalitatea lui și felul în care își imaginează lucrurile diferă mult de la unul la altul. Nici un desen colorat nu seamănă cu altul, și am văzut teancuri de desene. Este fascinant
Din păcate creativitatea se oprește în copilărie, deoarece societatea de azi, deși spune că promovează individualitatea și creativitatea, o nivelează începând din școală și o inhibă total mai târziu, ca omul să devină creativ doar în limitele acceptate și să reitereze aceleași șabloane vizuale, muzicale, ideologice șamd cu care a fost prelucrat de școală, televizor, vecini, reviste și mainstream.

Copiii colorează dinozaurii cu roz, nu cu verde, și asta e grozav