Ieri seara am fost prezent la vernisajul expozitiei “Cel ce se pedepseste singur” la muzeul Baroc. Expozitia prezinta lucrarile unor artisti romani, artisti ce au refuzat sa colaboreze cu regimul comunist si astfel sau autocondamnat la un fel de exil artistic, prezentat in opera lor, de unde titlul expozitiei. Este vorba de Stefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu si lucrarile lor din perioada anilor 1980-1990. Expozitia e deschisa timp de o luna.

Prezenta mea la acest vernisaj s-a datorat colaborarii cu Carola Chisiu de la ICR (Institutul Cultural Roman) pentru catalogul expozitiei, la care am contribuit cu cateva poze din colectia mea de “amintiri” puse si pe saitul latrecut al lui igu. Ii multumesc pentru catalog si pentru caldura cu care mi-a prezentat expozitia. Catalogul este o lucrare impresionanta despre cei trei artisti, foarte bogata in informatie, ilustratii si poze privind perioada “de trista amintire”. Mi-a placut modul in care a fost conceput grafic, in stilul auster al anilor pe care ii descrie. Se vede ca realizatorii au fost atenti la detalii ce te trimit inapoi in timp. Mie mi-au placut ultimele pagini, in chip de caiet dictando, lasate goale ca pentru o eventuala tema de casa.

Dupa discutiile cu dna Carola Chisiu si dl Erwin Kessler, editorii catalogului, am inteles ca defapt este vorba de o expozitie despre urat, si nu despre frumos, cum se asteapta lumea in general. Si asta pentru ca se refera la o perioada trista si la oameni marginalizati de propriile lor idei si convingeri, incompatibile cu doctrina regimului.

In nici un domeniu cenzura nu doare mai tare decat in arta, pentru ca libertatea de expresie este ce are artistul mai de pret. Analizand lucrarile, am ajuns la concluzia ca arta nu este un demers despre frumos, ci unul despre adevar. Iar daca adevarul doare sau repugna, asa va fi si arta care il descrie. Adevarul artistului este unul subiectiv si relativ, de asta uneori nu avem empatie fata de o anumita lucrare, dar e cert ca un mare artist nu poate minti prin arta sa.

Privind la securile lui Mitroi am facut involuntar o paralela cu ce invatasem in liceu despre curentul “dada”. Acest curent radical aparuse ca o reactie de protest si dezamagire a artistilor fata de conditia umana in contextul ororilor primului razboi mondial. Atunci s-a renuntat la idealizarea frumosului prin arta, practic la idealizarea minciunii, si s-a trecut in extrema cealalta, a grotescului si a demitizarii omului ca simbol al perfectiunii si al virtutilor. Arta acestor trei artisti este o astfel de fronda si marea mea bucurie e ca nu am simtit cenzura si exilul ideologic, deoarece copil fiind, eram naiv si bucuros ca afara e soare.

Nostalgie?

Multi m-au intrebat de ce sunt preocupat de perioada comunista si pentru ce strang materiale din acele vremuri. Unii au spus ca sunt nostalgic si asa mai departe. Nu e nici pe de parte nostalgie, e mai degraba un interes pentru adevar, pentru ca amintirile noastre din acea perioada sunt cat se poate de subiective. Atunci aveam cutare, si era mai bine, dar totodata ne lipseau altele si de asta era rau. Este inevitabil ca timpul trece, societatea evolueaza, si primul lucru care se uita sunt trairile. Arta este o suma de trairi si un raport intre audienta si artist sau mesajul acestuia. Arta sensibilizeaza si creaza trairi sau trezeste amintiri uitate. Acesta este meritul “expozitiei despre urat”, cum o numea Erwin. Un muzeu sau o expozitie a perioadei comuniste nu este indeajuns pentru ca in timp, obiectele isi pierd semnificatia si se banalizeaza. De asta unele muzee arata ca un talcioc de vechituri. In schimb o suma de povestiri, amintiri si obiecte puse intr-un context bine gandit isi vor pastra autenticul peste ani si ani.