Îmi amintesc că acum 20 de ani, lumea era foarte pasionată de politică. Peste tot se discuta numai politică (și fotbal, pentru că atunci pe vremea asta era campionatul mondial de fotbal din Italia, cu Argentina, Italia și Germania mari favorite). Oamenii se certau la servici din cauza politicii, familiile nu mai aveau liniște și până și la școală, eu fiind elev în clasa a V-a, elevii făceau politică, iar diriginta noastră ni-l ridica în slăvi pe Iliescu.
Este interesant că atunci politica ținea de foame, ca să nu mai zic de greviștii foamei din piața Universității, pentru că în 1990 situația economică era cât se poate de tulbure, iar banii se devalorizau destul de repede. Îmi amintesc ce ciudată mi se părea prima bancnotă post-revoluție de 200 de lei, apoi cele de 500 cu Brâncuși șamd. Sunt foarte greu de comparat vremurile de atunci cu cele de azi, fiind foarte diferite contextele, dar în nici un caz atunci nu era cu mult mai bine decât acum, poate doar pentru speculanți și bișnițari care au dus-o mereu bine în România.

Privind înapoi la piața Universității de acum 20 de ani, îmi dau seama prin contrast că în România nu mai există practic viață politică, pentru că de la populație până la politicieni, nu mai există tabere ideologice, schimburi sau conflicte de idei, fie ele pe doctrine sau soluții concrete. Probabil acest vid ideologic — vroiam să-l numesc terci uniformizat, dar mai degrabă are valoarea unui spațiu vid — este una din cauzele problemelor noastre de azi, pentru că politicienii nu mai apără nici o idee de ochii alegătorului, nu mai au nici un crez și singura lor preocupare e interesul lor personal.

Este uriașă diferența între cei care și-au asumat pumni și bâte grele pentru ideile lor și cei de astăzi, care nu sunt dispuși să își asume nici măcar o mimare a solidarității cu eternul om de sacrificiu, personajul colectiv al poporului român de câteva decenii. Pentru mine este inexplicabilă solidaritatea oamenilor post-decembriști în numele unor idei, anti-comunismul, proclamația de la Timișoara, sau chiar solidaritatea cu FSN, pentru că tot aceeași oameni sunt atât de dezbinați și debusolați 20 de ani mai târziu, iar asta nu de ieri sau azi.

Dacă acum 20 de ani oamenii vorbeau mai mult de politică și doctrine decât despre bani, astăzi singura valoare pe toate planurile este banul sau pomana, zic “sau” pentru că de regulă cele două noțiuni se confundă pentru românul obișnuit. Sigur că banii sunt sângele unei economii capitaliste și contează foarte mult, dar totuși banii sunt un mijloc și nu un scop în sine, cum înțelege cocălarul generic de pe hi5 care se pozează acoperit de covoare cu bancnote într-o cameră amărâtă de la țară.

Recunosc, mie îmi plac oamenii mai idealiști și românii au potențial de idealiști, ca mai toate popoarele latine. Mai mult, cred că un lider politic trebuie să fie idealist, nu numai pragmatic, pentru că pragmaticii nu au viziune și nu aspiră la lucruri mari, sunt ca niște contabili. Noi avem nevoie de niște idealiști ca în 1990, deși atunci eram cu toții niște idealiști naivi care speram la multe pomeni, cerute prin pretinsul drept moral al austerităților “epocii de aur”. Se pare că indiferent ce am ales, partide istorice sau FSN, am ales prost masa, adică țara. Asta zic acum, pentru că după mult timp în care am răbdat, vreau să plec undeva unde se oferă și se așteaptă mai mult respect. Totuși mă gândesc că în 1989 ne simțeam cei mai bogați oameni din lume pentru că atunci câștigasem nu salarii anticipate, bonuri sau prime, ci o țară întreagă, o țară frumoasă și bogată doar că trebuia să mai și muncim în ea, și așa câștigul nostru s-a transformat din euforie într-un sacrificiu pe care nu a vrut nimeni să și-l asume.

Azi privind la imaginile mineriadei, deși le-am văzut atunci în direct, cred că văd doar un film artistic, pentru că mă întreb, tributar automatismelor de azi, ce căutau ăia în piață? Cum, nu cer bani? Ce libertate, (că am uitat cum era în dictatură), cine i-a plătit pe toți să se bată? Erau mai bogați atunci? Și acum revenind la real… oare noi mai avem idealuri, mai credem în idei, ne mai punem probleme, sau doar viața noastră se rezumă numai la bani?

Realitatea e că odată ce ai trăit un pic prin occident, nu mai poţi fi minţit de demagogii din România. Nu mai poţi pune botu’ la propaganda şi manipularea jenantă pentru orice stat democratic făcută de trusturile de presă de la noi. Îţi pute pur şi simplu. Chestiile astea nu pot decât să îţi reamintească de ce ai plecat, pentru că cenzura şi manipularea nu pot ajuta la modernizarea nici unui stat. Aşa că normal că te duci şi dai un vot de blam celor care vor să ajungă la putere prin mijloace de tristă amintire.

Ar trebui să avem încredere în votul celor din diaspora, pentru că România se vede altfel de acolo şi întotdeauna cei care s-au întors din occident, au venit cu o mentalitate mai sănătoasă şi cu mai mult bun simţ.

Pe mine mă nelinişteşte înverşunarea şi adversitatea celor 2 tabere, mai ales decând am început să mă cert cu prieteni pentru opţiunile făcute la urnă. Ambele tabere spun despre ceilalţi că sunt agresivi şi că sunt spălaţi pe creier. Din păcate preşedintele este o falsă problemă, pentru că preşedintele nu dă jos guverne, nu blochează legi în parlament, nu negociază cu FMI, nu dă pensii, salarii, butelii sau şepci. Avem o clasă politică iresponsabilă în mare majoritate, care ia decizii ţinând seama de propriul lor interes. Sigur că toate partidele din lume îşi văd de interesul lor, dar sunt momente, şi nu puţine, în care trebuie să ţină cont de priorităţile unei naţiuni şi să acţioneze în consecinţă, fără demagogie. Asta nu se întâmplă la noi. Opoziţia nu are un rol constructiv ci se comportă ca o frână în aproape orice proces legislativ sau politic, lucru care se vede şi acum după alegeri. Politicienii noştri sunt prea orgolioşi, nu ştiu să piardă şi îi acuză pe adversari de ceea ce fac ei: dezbinare, scandal, haos, inconsecvenţă sau fraudă. Defapt esenţa unei democraţii e parlamentul. Dacă parlamentul e puternic şi responsabil, acea ţară se va dezvolta. Dacă nu, va fi ca România.

Următorul comentariu mi se pare esența a tot ce aș fi putut spune despre acest subiect:

Sincer, eu mă simt oribil că am putut fi atât de cretin încât am ieșit în 16 decembrie pe stradă … pentru că azi, după 20 de ani, să citesc că mulți nu au nici măcar curajul să-și asume o alegere. Chiar dacă am avut mereu de ales între 2 rele, ideea e sa alegi … să faci ceva și să-ți asumi răspunderea de a fi cetățean liber a unei țări libere, nu doar să urli după drepturi și să întinzi mâna. Prost am fost eu că mi-am riscat propria viață și viața familiei … pentru ca “intelighenția” din Romania să spună azi “eu nu mă murdaresc pe mâini, nu votez pentru că nici unul nu merită ‘efortul meu’ de a ștampila o hârtie”. Bine că efortul altora s-a meritat pentru voi (INTJ, comentator pe blogul Tomatei)

Și acum, hai la vot.

Băsescu e a avut un discurs de președinte care știe despre ce vorbește și cu niște idei bune, sănătoase, dar din păcate, în afară de niște realizări punctuale, el n-a făcut mai nimic în cinci ani decât să dea cu bâta în cuibul de viespi. Totuși, cauza tuturor relelor la noi este clasa politică oportunistă și iresponsabilă prezentă în parlament, refractară la reforme și dorințele populației, și cu o astfel de clasă politică nici cel mai competent candidat nu poate face mare lucru. Ideile lui Băsescu sunt pentru România din 2015-2020, deși ele trebuiau puse în practică acum 10 ani. Dar realitatea e alta. El nu înțelege că lumea nu vrea cu adevărat reforme și că treaba cu reformarea parlamentului a fost doar un mare “să moară capra vecinului”. Românii s-au bucurat să “le-o facă” parlamentarilor pentru că votau și reducerea parlamentarilor la câte un om pe partid dacă puteau. Realitatea e că lumea încă mai vrea locuri de muncă prost platite dar sigure și ușor de obținut, ca în comunism, într-o țară în care ideea că “las’ că merge și așa” a devenit un dat. Ideal e să dai la toată lumea câte o frunză de tăiat la câini, un pic de Elodia, să-i lași pe oameni să fure puțin și așa ai un popor mulțumit.

De asta pronosticul meu este Geoana 51%. Românii vor să vadă altceva pe scena politică pentru că s-au săturat să tot audă că o să le meargă prost. Așa că mai degrabă aleg niște minciuni frumos împachetate de discursul abil al lui Geoană&Co decât adevărul incomod din gura lui Băsescu.

O doamnă de vârsta a treia explica indignată, gesticulând frenetic cu mâinile: eu am venit să-l huidui pe trădătorul de Ciuhandu, nu mă interesează ceilalți doi păcălici. Un alt revoluționar arăta spre locul unde stătea la revoluție și unde a semnat Proclamația. Eram aici la revoluție și din acest balcon s-a strigat jos comunismul… Nu le e rușine comuniștilor lui Iliescu să vină aici? Iar acest primar s-a descalificat total în fața mea, spunea profund dezamăgit veteranul. Pe mulți i-a prins nostalgia amintirilor de la revoluție și am surprins multe grupuri povestindu-și unde erau în piață în acele zile și eventual, pe cine pierduseră sau alte întâmplări tragice peste care se așterne uitarea.

Se strigă “jos comunismul“, “rușine, rușine, rușine să vă fie“. Sunt mulți care fac poze și filmează cu ce apucă. Un bătrân scandează “păcat, păcat, de sângele vărsat“. Am un flash-back. Parcă sunt la revoluție, când aveam 10 ani și mă plimbam cu părinții prin piața răvășită de evenimentele de atunci, îmbrățișându-ne euforici cu necunoscuți care strigau victorie și libertate. Unii sunt tot aceeași oameni și asta mă emoționează. Fiecare cameră de filmat a unei televiziuni este un fel de paratrăznet al nemulțumirii și scandările se intensifică de fiecare dată. Echipele Realitatea TV și Antena 3 sunt huiduite îndelung, dar lumea nu se oprește din a scanda:”Geoană nu uita, Timișoara nu te vrea” și în final se scandează la unison “azi în Timișoara, mâine în toată țara“. Oamenii nu mai pot fi prostiți. Un domn îi explică altuia la ce se uită: “la B1 dom’ne, și la OTv, atât mai avem, restul e o mizerie“.

Eu nu știu în ce oraș din România mai este o astfel de solidaritate și atitudine față de simbolurile orașului. Din ce am văzut la tv, sunt oameni care nu pot înțelege că există orașe cu simboluri și oameni care țin la orașul lor. Timișoara este un astfel de oraș. Timișorenii au făcut o legătură de sânge cu orașul lor după ce le-au murit prieteni, familie sau copii pentru libertate, și după ce au cucerit libertatea într-o perioadă în care în România încă nu mișca nimeni. De asta nu e nevoie nici de bani, nici de invitații speciale pentru ca oamenii să iasă din casă și să-și apere simbolurile orașului lor. Piața Operei nu e orice simbol, e un loc sfințit cu sânge la revoluție, asta nu înțeleg cei care încearcă să denigreze Timișoara la televizor pentru campania lor electorală mizerabilă.

Ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost momentul în care s-a scandat “azi în Timișoara, mâine în toată țara“. Atunci am știut că din acel moment lucrurile nu se vor opri în Piața Operei. Sunt convins că înainte de a mă duce în piață mulți m-ar fi catalogat drept idealist, naiv, manipulat sau mai știu eu ce, dar defapt tocmai manipularea conform căreia timișorenii sunt niște huligani m-a scos din casă. M-a revoltat pur și simplu. Dovada că nu m-am dus degeaba, și că românii nu s-au blazat de tot, e că manifestarea spontană de la Timișoara a creat un val de manifestări similare și în restul țării. De asta sunt mândru că sunt timișorean. Că Timișoara are calitatea de a fi un reper atunci când trebuie și că cetățenii ei încă mai au ceva sfânt, spre deosebire de alții care s-au vândut demult.

Și așa, într-o seară, chemați de Roș Împărat la palatul lui Motan Încâlțat, s-au întâlnit trei voinici fără pereche: Marionică Gură de Aur, Prâslea cu săgeata otrăvită și Santa Klaus cel făgăduit. Se sfătuiră ei trei zile și trei nopți, și Roș Împărat hotărî ca unul să o ia la soare răsare, unul la soare apune, iar cel mic să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în liberal. Întretimp, la voia lui Roș Împărat, Faurul Pământului făcu o vrajă, și ca prin minune, începu să se așterne o liniște peste țară de numai antenele muștelor se mai auzeau. Degeaba scuipa foc și pară zmeul de aramă că nimeni nu-l mai auzea și vedea, în afară de nașu-su și oglinda fermecată.

Dar zmeul cel rău îi aștepta sub un pod și îi prinse pe doi dintre voinicii împăratului la drum de seară. Se luptară ei ce se luptară, mai întâi cu săgeți, apoi cu sulițe, cu șuturi și blesteme, dar până la urmă zmeul îi birui și-i băgă în pământ până la brâu. Degeaba se dădu din nou peste cap Prâslea cu săgeata otrăvită, că zmeul îl băgă în pământ până la gât, de se dădu bătut și fugi cu săgeata între picioare la Roș Împărat. Noroc că de la soare apune venea cătrănit Santa Klaus cel făgăduit, cu o mână în buzunar și cu cealaltă scărpinându-se în barbă. Roș Împărat nu se lăsă și ceru din nou ajutor de la Faurul Pământului, care plin de trucuri, le făcu o caleașcă din fier roșu cu trei locuri și trei trandafiri, trasă de cai verzi de pe pereți. Slăbit de vraja împăratului Roș, zmeul le pierdu urma celor trei, care plecară spre soare apune, către mândra cetate cu bastion a lui Barbă Sură, zmeul cel mic, care când roșu vedea, spume făcea de se umplea țara de viituri și lacuri. Dar nici nu se văzu bine mândra cetate de la soare apune, că Prâslea ochi și îl nimeri pe zmeul Barbă Sură cu săgeata otrăvită a Faurului Pământului. Otrava își făcu repede efectul. Realitatea deveni irealitate și degeaba se încruntă zmeul cel mic cu barbă sură, că se prăbuși imediat la stânga și cum de se ridica, se înclina cum bătea vântu’. Și vântul bătea, când din dreapta când din stânga, dar mai ales din stânga, de vedea cum veneau medicamentele cu poșta și se-ntorceau oamenii de peste țări și mări cu pungi mari de galbeni de nu le mai puteau duce. Vocile oamenilor nu se mai auzeau și se făcu așa o liniște încât de dragul ei oamenii se temeau să mai deschidă gura, gurile rele deveniseră bune și închiseră gura până și gurile de canal. Adormiții dormeau liniștiți pentru că bătea vântul pentru ei, iar voincii puteau în sfârșit să împartă țara zmeului în liniște…

Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa, am încălecat pe-o roată dar nu v-am spus povestea toată. Pentru că am călcat pe un bici, povestea nu se-ncheie aici — se încheie pe 6 decembrie. Voi hotărâți cum.

La Mulți Ani România.

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

M. Eminescu — Scrisoarea a III-a

Azi am văzut pe saitul realitatea o nouă versiune a celebrului clip, chipurile din alt unghi, în care se vede clar cum Băsescu “îl lovește” pe copil. Am fost foarte mirat de rapiditatea cu care Realitatea a făcut rost de o altă filmare, dar mirarea mea s-a transformat în șoc când am realizat că ce priveam eu era defapt același film, redat cu încetinitorul, dar în oglindă, pentru că de data asta Băsescu lovește cu mâna stângă, nu cu dreapta. Chiar ne cred idioți? Măcar pe varianta asta se vede și mai bine reacția copilului, un zâmbet ștrengăresc, al unui puști care scăpat de pedeapsă și scoate limba. Este ireal că s-a ajuns la prelucrarea prelucrării și la perpetuarea acestei diversiuni de domeniul anilor 1990.

Ajung la concluzia că România e demult o țară confiscată, în care singura libertate garantată e aceea de a fi sărac, cu capul plecat și cu mâna întinsă. Românul a plecat capul și s-a resemnat cu viața lui săracă și fără perspective, acceptând că România e a “băieților deștepți”, cu bani făcuți din speculații dubioase, și nu a celor mulți. Românul după ce a plecat capul, a închis și gura, acceptând că aici există un singur punct de vedere, așa ca pe vremuri, “că tot era mai bine”. “Pentru o sticlă de ulei și o pătură, votez șefule pe cine vrei”. Dacă lucrurile astea se pot petrece în 2009, atunci democrația noastră este o caricatură cu instituții de carton, scena pentru viața regizată pe care unii vor să o trăim. Eu am așteptat destul 20 de ani și simt că nu aș mai putea accepta încă 5 ani de stagnare sau regres, în care se vor da uitării toate lucrurile potențial bune începute acum pe final de mandat.

Dacă această campanie se va câștiga cu un montaj cu pumni a la Jackie Chang, atunci mă tem că pe viitor orice mi se poate întâmpla dacă supăr pe cine nu trebuie. Voi muri cu dreptatea în mână, cum defapt se întâmplă demult pe la noi. Mă tem că de dragul unei palme date unui copil voi trăi într-o țară condusă de marionete prezentabile dirijate de oameni fără scrupule, interesați doar de cash și putere, țară în care nu mă va asculta nimeni și în care îmi va fi frică să mai scriu pe blog ceva incomod.