Într-o vreme nu eram în stare să-mi ung niște gem pe o pâine treaz, și acum mă mir cum pot să fac atât de multe în somn, inclusiv să aprind chibrite și să folosesc aragazul. E o performanță. La fel reușesc să mă spăl pe dinți și nu pe nas sau bărbie. Noroc că îmi pun hainele în ordine înainte să mă culc, altfel nu știu cum m-aș îmbrăca. De regulă nu țin minte cum ies din casă, pentru că mă trezesc pe drum, când mă claxonează cineva pe zebră sau când constat că tramvaiul tocmai a plecat. Era bine când aveam abonament, îmi găseam repede un scaun și dormeam, dar acum trebuie să mă înghesui pentru a marca biletul și trebuie să dorm în picioare precum caii.

Eu niciodată n-am înțeles de ce oamenii încep lucrul sau școala așa devreme de dimineață, pentru că randamentul e foarte scăzut și de regulă sunt ore pierdute, care îmi amintesc de orele de dirigenție. Țin minte că trebuia să venim de la 7, iar dirigintele ne citea toată ora din autorul său preferat, Camus, pasaje întregi pe care picoteam, bucuros că mă așezasem în spatele colegei cu părul lung ca o perdea. Important era să fim prezenți, indiferent dacă îți plăcea somnul sau Albert Camus…

În piața Operei, era un dezastru total. Toate magazinele erau arse, iar negreala fumului se întindea până la etajele superioare. Spațiul verde era distrus și era plin de urme de tanc și roți mari. Mai toate clădirile erau ciuruite de gloanțe și peste tot erau tancuri și TAB-uri, acum de partea noastră. Toți pereții erau plini de lozinci care mai de care, de la “Libertate”, “Vrem alegeri libere”, pînă la “Vrem să mîncăm”. În ciuda peisajului dezolant, atmosfera era de bucurie. O chestie care nu o uit este că la mitingurile din piață au participat și femei gravide care au născut acolo, iar copii au fost botezați pe loc Victor sau Victoria. Erau primii români care se nășteau în libertate, după decenii negre de comunism.

Îmi amintesc că la statuia cu lupoaica oamenii își ardeau carnetele de partid și am fost cu mama care a stat până când carnetul ei s-a făcut cenușă. Erau zeci, poate sute de coperți roșii care ardeau în flăcări la baza coloanei, ca la un altar. Peste tot erau aprinse lumânări, dar durerea oamenilor fusese depășită în acea zi de euforia de nedescris provocată de fuga lui Ceaușescu. Apoi, tata a zis că ar fi bine să plecăm că poate se va trage, și a avut dreptate, că mai târziu iar s-a tras.

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

22 decembrie 1989, vineri.

Ajunși dimineața la servici, ne alăturăm fără șovăire coloanei noastre din fața fabricii. Nu ne mai păsa de nimic, dar frică mai era în suflet. Speram ca la București să se întâmple o minune. Amenințările erau mai dure. Oamenii din fața fabricii cer să vină conducerea. Apare inginerul șef și cheamă lumea la lucru, amenințînd că plicurile (cu salarul, n.a) vor fi mai subțiri. Este huiduit. Pe o bancă se urcă și președintele sindicatului care oferă premii de 3000 de lei pe loc celor care vor rămîne la lucru. Este și el huiduit. Mulțimea cere steaguri. Se întîmplă ceva nou — nu mai este nevoie ca oamenii să ia prin obligație cîte un steag ca înainte — oamenii se grăbesc să ia cît mai multe steaguri. Stema este ruptă imediat sau decupată cu ce se găsește. Coloana se pune în mișcare și pornim pe lîngă Bega către centru. Dintr-o clădire se aruncă portretele celor doi. Sunt călcate în picioare și li se dă foc. Mulțimea scandează “pentru sîngele vărsat, Ceaușescu judecat, aici în Banat”. La intersecții ni se alătură alte coloane. Ajunși în fața catedralei, vedem sute și sute de lumînări, pe trepte, în parc, peste tot. Coloana se oprește. Bărbații își dau jos căciulile și ne așezăm în genunchi. Lumînările pe treptele catedralei erau puse în memoria unor copii care s-au dus să pună lumînări pe treptele catedralei și au fost răpuși de gloanțe. Preoții catedralei s-au acoperit de cea mai mare rușine — le-a fost frică și au încuiat ușile pe dinăuntru ca să nu se refugieze oamenii și răniții înăuntru. Toată lumea era copleșită de emoție și fiecare plîngea. Parcă eram în stare de a înfrunta moartea. De fiul meu uitasem. Eram complet absorbit de acea stare de sprit, de acea realitate. Apoi ne-am ridicat și în drum spre Operă, coloana noastră a fost absorbită în marea de oameni pe partea restaurantelor, goale, cu ferestrele sparte. Soția a fost în așa măsură cuprinsă de acea trăire, încît a uitat de mine. S-a dus tot mai în față pînă ce ne-am pierdut unul de altul. [..]
M-am întors singur acasă. Cred că era după ora 12. Venisem greu pe jos contra unui curent de oameni care ca un fluviu curgeau spre zonele centrale din oraș.
Ajuns acasă, fiul meu mă întreabă: “și mama?”. I-am spus adevărul, fiindcă i-am promis că dacă mai trăiesc, să nu-l mai mint. Nu demult îi ziceam: “tu auzi ce vorbim noi, dar tu esti băiat mare, tu ascultă de tovarășa (învățătoare)”. Îl învățam să nu mintă, dar îi ceream să o facă. Auzind ce se întîmplase, i-au dat lacrimile, se aștepta la ce era mai rău pentru mama lui. În sfîrșit apare și ea. Timpul scurs mi s-a părut o veșnicie, dar la noi liniștea se reinstalau.

La televizor revoluția în direct — Bucureștiul era liber. Era salvarea țării, salvarea Timișoarei care în alte condiții ar fi fost azi, după cum spun unii, pămînt arabil. Simțim că nu mai putem sta în casă. Euforia generală ne împinge spre centru. Pentru prima dată îl luăm cu noi și pe fiul nostru. E prima zi din vacanță în care iese din casă. Pe străzi entuziasmul e fără margini. Oamenii se sărută, își zîmbesc, ridică mîinile, flutură steaguri, toate mașinile sunt pline. În plină zi circulă cu farurile aprinse, cu steaguri fluturînd. Oamenii de la sate vin cu pîine în autobuze, în camioane și în remorci trase de tractoare. Ajungem în centru. Bucuria este fără margini. E o sărbătoare adevărată, gustată din plin de cei care într-un fel sau altul au contribuit la marea victorie. [..]

va urma cu fragmente din perioada 23-31 decembrie

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 21 decembrie 1989
• Remember – prima zi de libertate – 20 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

21 decembrie 1989, joi.

Sosesc la fabrică și constat că oamenii erau în stradă. Îmi exprim profundul respect față de muncitorii din fabrica noastră, a tineretului și în mod special a femeilor. Ele erau mai curajoase, mai hotărîte. Se scanda să vină directorul. N-a ieșit, i-a fost frică. S-a strigat apoi: “Să vină și TESA”. Unii oameni se temeau. Apăruse un alt decret că se va trage pentru a distruge bandele de huligani.
Atunci i-am zis soției: tu ai de crescut un copil, du-te acasă, iar eu rămîn în fabrică, nu mă duc nici unde. Am fost cuprins de frică și lașitate. M-am frămîntat mult și pe la zece am plecat și eu. Atîta lume ieșise în stradă încît nu am mai ajuns în centru. De la Maria, podul peste Bega, parcul, spatele catedralei, erau toate pline de oameni. Se vorbea de la balconul Operei. Se insista “fără violență”, “armata e cu noi”. Timișoara era a noastră.
Într-un sfîrșit, plec acasă. Pe drum m-a surprins alarma anti-aeriană. Toate sirenele orașului sunau ca la război. Era sinistru. Cerul era brăzdat de avioane cu reacție. Se spunea că în zona căii Aradului s-ar fi parașutat teroriști.

Ajuns acasă, deschid televizorul. Ceaușescu comandase o mare adunare. Atunci i-am zis soției, care nu mai vroia să-l vadă, “haide că-l vezi pentru ultima dată”. Profeția mea urma să se adeverească. În fața ochilor noștri, adunarea comandată de Ceaușescu se întoarce împotriva lui și transmisiunea TVR e cuprinsă de haos. Mulțimea de pancarte și poze ale dictatorilor dispăruse, iar Ceaușescu era huiduit. Promite disperat 200 de lei și încearcă să calmeze mulțimea, strigînd zadarnic “alo, alo, tovarăși”, după care dispare.

După asta m-am dus în centru. În oraș sosiseră oameni din țară, din Ardeal cu mîncare, cu ce au avut. Era impresionant și am plîns. Au mai sosit două trenuri cu olteni, dar aceștia veniseră cu cozi de topor și lopeți ca să-i bată pe unguri, la îndemnurile autorităților locale. Oamenii au fost șocați cînd au văzut realitatea. În Timișoara ungurii strigaseră “români veniți cu noi” și “deșteaptă-te române”. În piață au sosit camioane cu alimente care aruncau pîine și salam demonstranților. Oltenii au lăsat bîtele și s-au alăturat mulțimii strigînd la rîndul lor “jos călăul”, “jos tiranul”, “libertate”.

Eu îmi amintesc foarte clar momentul discursului lui Ceaușescu. Știam că dacă nu se va întâmpla ceva repede în București, Timișoara va fi aspru pedepsită, circulau zvonuri atunci că Ceaușescu ar urma să bombardeze Timișoara cu rachete. Ceaușescu arăta destul de ramolit și părea pierdut acolo la tribună. Mama se săturase de el și nu mai vroia să-l vadă. Țin minte că a scuipat pe televizor și a plecat din cameră. Dar tata a chemat-o zicându-i profetic, hai că-l vezi pentru ultima oară. Când am văzut că pancartele dispăruseră și că Ceaușescu era tot mai nesigur, ne-am bucurat și ne-am temut pentru că nu știam ce va urma. Apoi s-a auzit o rumoare, urmată de promisiunea cu cei 200 de lei ai lui Ceaușescu. Se pare că niște timișoreni organizaseră o diversiune în mulțime, pocnind un tub de spray. Transmisiunea TVR-ului devenise haotică, pentru că nu mai puteau arăta mulțimea care huiduia. Probabil cei din TVR erau panicați atunci. Din momentul acela am simțit că Ceaușescu se clatină și că scânteia de la Timișoara ajunsese la butoiul cu pulbere din București.
Urmau primele victime la București, călcați de TAB-urile armatei și apoi morții de la baricada INTER. Din acel moment nu mai era cale de întoarcere.

va urma

Citește și:

• Remember – prima zi de libertate – 20 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

20 decembrie 1989, miercuri.

Timișoara era izolată. Nimeni nu intră și nu poate ieși din oraș. “Europa Liberă”, era singurul post de radio care mai avea ceva informații despre ce se întîmplă la noi. Restul țării era sub o liniște mormîntală. Aici în schimb, lumea era disperată, îndoliată, iar numărul morților îl credeam de ordinul miilor. Mulți erau dispăruți și nimeni nu știa nimic de ei. Teroarea te pîndea peste tot. Nu știai de la ce fereastră, sau de pe ce acoperiș se va trage.

Fiind la servici, aud că întreaga platformă industrială din Calea Buziașului, cica 15000 de oameni, Uzinele Mecanice Timișoara (UMT), Electromotor-ul și altele se mobilizează, sar gardurile intreprinderilor păzite de forțele de ordine, se grupează în coloane și pornesc spre sediul CJP și centru. În primele rînduri au fost femeile. N-a fost nici o manifestare de tip șovinist, și toate neamurile s-au unit pentru un singur țel – libertate. Tensiunea era la apogeu. Miile de oameni înconjoară clădirea CJP, unde veniseră primul ministru Dăscălescu și alții de la București. Li se prezintă dorințele poporului — eliberarea revoluționarilor arestați, demisia lui Ceaușescu și a tuturor, alegeri libere. Afară se strigă din mii de piepturi: “fără violență”, “libertate”, “vrem alegeri libere, “noi suntem poporul, jos cu dictatorul”. Se strigă “Armata e cu noi!”. Timișoara era primul oraș liber.

Eu îmi amintesc că pe atunci nu realizam, noi toți, nu numai eu, care eram un copil, ce se întâmplă. Adică ne era încă frică pentru că eram singuri împotriva tuturor. Armata era cu noi, dar erau tot aceia care trăseseră noi cu zile în urmă. Încă se mai auzeau împușcături, sunau sirenele (nu acelea de ambulanță, ci antiaerienele care azi nu știu dacă mai există) și se vorbea tot mai mult de teroriști care împușcă oamenii prin fereastră. Va urma un Crăciun pe care nu-l voi uita niciodată.

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

19 decembrie 1989, marți.

Din nou la serviciu. Sîntem îngroziți. Ascultăm zgomotul blindatelor care se îndreptau spre piața 1 Mai (azi p-ța Iosefin, n.a.). Motivul — intreprinderea “Elba” cu circa 6000 de oameni era în grevă. Un camion de lîngă autogară și un tractor cu remorcă, încărcate cu pneuri au fost incendiate. Fumul negru și înțepător acoperea văzduhul. Blindatele au încercuit “Elba” și au îndreptat armele spre fabrică. Oamenii din “Elba” își cereau morții. Autoritățile au venit cu ofițeri înarmați și au somat oamenii să înceteze protestele. Dar muncitorii nu au cedat. Ei au refuzat să părăsească fabrica și după încetarea programului de lucru.
Vrînd să mergem acasă (la capătul celălalt al orașului fiul meu era singur) ni s-a spus: “vă descurcați cum puteți, peste tot se trage”. M-am dus cu soția spre Iosefin. Femei îngrozite fugeau spre noi. Două femei au fost răpuse lîngă Piața 1 Mai. Un grup mare de oameni strigau: “Porcilor, asasinilor!”. Un pluton de soldați aveau armele îndreptate spre ei. Ni s-a părut o veșnicie pînă a venit un tramvai, “1 roșu”. Ne-am urcat. Tramvaiul avea geamurile sparte, iar unde stăteam noi, geamul lipsea complet. Am trecut printre cordoane de soldați înarmați cu armele îndreptate spre noi. Deodată, în paralel cu noi mergea un camion plin cu soldați, în formație “arici”, cu armele îndreptate spre noi și cu degetele pe trăgaci. Erau la nici doi metri de noi și ne fixau cu privirea, gata să tragă. Mi-e greu să-mi amintesc ce am simțit atunci. Din fericire, camionul a cotit la Piața Sinaia spre dreapta. Am scăpat. La Maria, aceași camioane pline cu soldați în alertă de război. Ajuns acasă am constatat că rezervele de mîncare, și așa puține, erau pe sfîrșite, dar ne-am temut să ne întoarcem pentru cumpărături. Oricum magazinele din zonă erau devastate sau arse. [..]

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

18 decembrie 1989, luni.

Cu frică mergem la serviciu. Peste tot armată. În fața bisericii lui Tokes de la Maria erau doar două autobuze și peste tot pe străzi, blindate. Pînă în Iosefin nu mai era nici o vitrină întreagă, totul era devastat, iar librăriile — scrum.

La fabrică, ședință în “sala mare”. Ni se citește un comunicat în care se spune că bande de huligani și șovini, dușmani ai poporului s-au dedat la acte de vandalism și că a fost nevoie să se intervină. [..] Lumea tăcea îngrozită, dar deja știau adevărul. Este declarată stare de necesitate, de război — dacă vor fi găsiți oameni în grupuri mai mari de trei persoane, se va trage fără somație.

Cu greu ajungem acasă. În oraș mulțimea nu se lasă. Din nou străzile sunt pline. Se strigă “criminalilor”, “jos tiranul” și așa mai departe. Seara văd cum lumea sfidează totul și în special tinerii se îndreaptă spre Calea Girocului fără nici o frică. Nu-i înțelegeam. Eram sigur că se duc la moarte. Încă nu mă cuprinsese acea stare de lipsă totală a fricii. Pe Calea Girocului a urmat un adevărat măcel. S-a tras în plin. Pînă la ultima suflare, răpuși de gloanțe scandau “jos Ceaușescu”. Puținii oameni care s-au desprins și au fugit au fost aproape vînați ca iepurii la vînătoare. Auzeam țipete și împușcături. Unii oameni au fost împușcați în casă prin fereastră. S-a spus că cei care au tras erau dotați cu arme sofisticate și bine instruiți pentru că mulți oameni au fost împușcați în cap pe timp de noapte. Praful de pușcă cu un miros înțepător și greu de inspirat a ajuns pînă pe balcon, iar din cînd în cînd bezna nopții era întreruptă de trasoare care cădeau pe solar, în grădină. Câteva gloanțe ricoșează foarte aproape și stăm în beznă mai mult pe burtă ca să nu fim nimeriți. Focurile de arme automate s-au auzit în tot orașul.

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

17 decembrie 1989, duminică.
La ora 12 și jumătate eram în fața blocului. Era o zi ca de primăvară: un cer senin și un soare puternic inunda totul într-o lumină albă. O vecină îmi spune că vine de la gară și că tramvaiul nu oprește de la gară numai în stația Bălcescu (sărind peste 4 stații, inclusiv piața Maria, n.a.) Mi-a mai spus că la Maria pe străzile lăturalnice sînt tancuri. Tot ea mi-a mai spus că se distribuie pui la rație la măcelăria de lângă intersecția Cluj. Am discutat cu soția și m-am dus ca să cumpăr pui. Am fost surprins de mulțimea de oameni care mergeau pe jos, unii în oraș, alții spre centru. Nu mai circula nici un mijloc de transport în comun. Pe trotuarele pline de oameni am observat și două femei în vîrstă, una cu cîrjă, ce veneau pe jos chinuindu-se și înjurîndu-l în gura mare pe Ceaușescu. Am ajuns acasă fără pui, fiindcă s-au terminat cu cîteva persoane în fața mea.

Fiind duminică și timp frumos, mulți au ieșit la plimbare cu familia și copiii. Mulți au fost curioși și s-au dus la Maria și în centru. Ei nu bănuiau că vor intra în istorie și că unii dintre ei nu se vor mai întoarce acasă. Mai târziu a început măcelul. S-a tras cu arme automate din blindate, din mașini, de la etajele blocurilor și de pe acoperișuri.
În haosul generat s-au spart vitrinele magazinelor și s-a incendiat totul în centru și pe străzi. [..] Magazinele de confecții și blănuri sunt scrum. Cinematograful cel nou a ars și el. N-a rămas nici o vitrină întreagă. În centru, focul a ajuns pînă la etajul 3. [..]

Seara focurile de arme automate nu conteneau. Deasupra zburau elicoptere ca să vadă mișcarea mulțimilor și a trupelor. Cerul era brăzdat de trasoare și rachete luminoase de diferite culori, dar nu știam semnificația lor. Dinspre Buziaș, pe lângă spitalul județean, se îndreptau coloane nesfîrșite de motorizate, blindate și camioane grele. Era suficient zgomotul lor pentru a te simți strivit într-un adevărat infern.

Cobor din casă. Mă duc către birtul “Cățeaua leșinată” (azi OMV/Profi, n.a) ca să văd mai bine ce se întîmplă, dar mi-am dat seama nu-mi luasem buletinul cu mine, așa că m-am întors. În fața casei mă întîlnesc cu un tînăr. Am intrat în vorbă cu el. Era student în anul I. După vorbă, mi-am dat seama că era ardelean. Mi-a spus că-și aștepta doi colegi și că va fi o mare demonstrație pe Calea Girocului, de la Casa Tineretului în jos, și pe urmă în zona soarelui. Mi-a spus că au venit grupuri de oameni la căminele studențești și au strigat “Studenți veniți cu noi”. Din scara blocului au coborît doi tineri, un băiat și o fată, care au folosit telefonul cuiva pentru a mai chema și pe alții. S-au dus toți pe calea Girocului. Deja era întuneric. Se auzea de peste tot “Jos Ceaușescu” din mii de glasuri. Deodată a început să se audă zgomotul armelor, automate, inclusiv arme de calibru greu. Începuse un alt măcel. Am mai auzit strigîndu-se: “Noi suntem poporul!” și “Nu trageți fraților”. [..] Am văzut din balcon cum niște indivizi spărgeau toate vitrinele magazinelor de lîngă spitalul județean, dar nimeni nu a tras în ei. Apoi parbrizele mașinilor parcate în zonă au fost sparte cu ranga. Focul armelor a continuat în oraș toată noaptea.
N-am putut închide un ochi…

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

16 Decembrie 1989, sîmbătă.

În intersecția de la piața Maria se adunaseră o adevărată mulțime, iar circulația este stînjenită. Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. Mulțimea se pune în mișcare și ca un mare fluviu care-și adună apele din rîuri se alătură din blocuri și străzi mii și mii de oameni. Se scandează LIBERTATE. Mulțimea ajunge în centru și pînă la Clădirea Consiliului Popular Județean (lîngă Poșta Mare). Autoritățile refuză să apară în fața mulțimii pentru un dialog așa că apar primele blindate și mașini ale pompierilor. Oamenii sunt împroșcați cu jeturi de apă și amenințați că se va trage.

Mulțimea pune stăpînire pe mașinile pompierilor și chiar pe unele blindate. Sînt sparte geamurile clădirii și se petrece ceva asemănător cu cele petrecute cu ani în urmă la Brașov. Mulțimea intră în clădire și sînt aruncate prin ferestre portretele celor doi. Sînt călcate în picioare, li se dă foc. Se aud primele focuri de armă*. Mulțimea mai îndîrjită nu cedează. Se trage în plin. Panică. Mulți cad. Sînt călcați în picioare copii, tineri, bărbați și femei. Se scandează: JOS CEAUȘESCU, JOS TIRANIA, LIBERTATE. În scurt timp sediile importante ale regimului Ceaușescu sunt înconjurate de tancuri.

* aici e o confuzie, deoarece nu s-a tras în ziua de 16, dar s-au făcut foarte multe arestări.

va urma

P.S. Nu pot să nu remarc paragraful cu: Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. No comment.

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989
• bancuri comuniste

Am fost șoim al patriei, am fost pionier, am crescut cu Ceaușescu și n-am apucat nici să îl ador dar nici să îl detest. Știu doar că îmi era frică de ei pentru că dacă scriam greșit numele lor, luam nota patru. Dar eram suficient de matur să înțeleg că datorită lor trăiam într-o sărăcie decadentă și că pe bună dreptate bancurile cu “el și ea” se spuneau în șoaptă. Până și tatăl meu care era educat în spiritul comunismului începuse de mai mulți ani să îi disprețuiască pe soții Ceaușescu și să dorească sfârșitul regimului lor. Eu ciuleam urechile și vedeam că la televizor se mințea cu nerușinare, pentru că știam că în satul natal al tatei se recoltaseră numai 3000 de tone la hectar iar la televizor arătau 8400. Era un regim care te învăța să minți și să crezi într-o minciună — comunismul — dar cel mai rău era că te obliga să minți, adică dacă nu-ți plăcea de Ceaușescu, trebuia să spui că îl iubești sau erai aspru persecutat. Cu alte cuvinte, nu erai liber, iar asta e unul din lucrurile care nu doare pe loc, ci cu timpul începe să te doară tot mai tare.

Părinții mei au participat la Revoluție ca majoritatea timișorenilor, inclusiv tata, căruia ideologia comunistă îi spunea una, iar sufletul altceva. Din fericire, nici unul nu a pățit ceva, deși multe zile am umblat “în patru labe” prin casă, ca să nu fim împușcați prin geam de teroriști sau gloanțe rătăcite. Tata a ținut un jurnal cu evenimentele, așa cum le-a văzut el atunci, pe care ulterior le-a inclus în memoriile sale și hârtiile lui îngălbenite din ianuarie 1990 vor fi tema următoarelor mele posturi dedicate revoluției. Le-am citat aici pentru că după 20 de ani fiecare ne amintim altfel și poate subiectiv anumite lucruri. În schimb mărturiile la cald de atunci au un caracter aparte, de document.

8 Ianuarie 1990
Timișoara a devenit Oraș Martir, Oraș Erou. Aici norii nemulțumirii în toate planurile au produs un asemenea trăznet, încît cu toate că orașul era închis și izolat de lume, într-o țară cu granițele închise, acel trăznet a fost auzit în toată țara, în toată lumea, iar fulgerul cu pleazna lui a lovit atît de puternic, fiindu-i fatală însuși lui Ceaușescu.

[..] în Timișoara activa preotul reformat Lazlo Tokes cunoscut și prin televiziunea maghiară. Nu s-a rugat ca alți preoți pentru conducătorul statului și n-a fost pe placul securității. A fost bătut în repetate rînduri și i s-a spart locuința. Fiind ferm pe poziție, superiorii lui i-au oferit posibilitatea de a emigra. El a refuzat totul, spunînd că aici e locul lui și că aici va lupta pînă la capăt. Astfel a ajuns să fie cunoscut în străinatate și să fie protejat de opinia publică mondială.

[..] totuși, teroarea în jurul acestui om a luat asemenea proporții, încât n-a mai putut sta acasă, chiar protejat de unii din enoriașii săi și a fost nevoit să se închidă în biserică. Modesta sa biserica se află într-o clădire din piața Maria, vis-a-vis de alimentara de peste linia tramvaiului. [..]

15 Decembrie 1989, vineri. Soția, venind de la serviciu îmi spune că biserica de la Maria este înconjurată de oameni. Erau credincioșii preotului Lazlo Tokes, care făcuseră un zid uman în jurul bisericii pentru a-l proteja de Securitate. Soția venea dinspre piața Iosefin cu un brad, însoțită de o colegă de servici. Văzând că lumea era agitată și se vorbea de evacuarea lui Tokes, au plecat repede de frica Securității.

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989

1) Am fost la ediția a II-a a “Clubului de joc”, ocazie cu care blogherii dau în mintea copiilor. Am jucat Yahzee conduși de Tomata, Uno, Scrabble, Sus-Jos, propriul Treasure Island și am încheiat seara jucând execrabil șah cu Anda (cealaltă). Totul ar fi minunat la clubul ăsta dacă lumea nu ar (a)fuma ca un furnal. După fiecare seară din asta îmi miros hainele ca o scrumieră.

2) Am trecut la faza de asamblare a ceasului meu mecanic cu pendulă, pe care l-am început cu ceva timp în urmă. În sfârșit am finalizat toate piesele și mă pot apuca de montaj. Pentru mine e mai puțin important dacă va arăta corect ora. Contează să funcționeze pentru că va fi ceva făcut de mine și nu un kit prefabricat. Adevărul e că va fi un pic mai mare decât îmi imaginam

3) Lucrez la o temă nouă pentru blog, pentru că asta s-a cam prăfuit…

4) Pentru că se apropie comemorările cu ocazia a 20 de ani de la revoluție (pare neverosimil că au trecut atâția ani) pregătesc niște materiale originale și inedite din jurnalul și memoriile tatălui meu, cu trăirile lui de atunci. Este foarte interesant cum vedeam atunci lucrurile… privind acum în urmă peste foile îngălbenite încep să mă întreb dacă cineva și-ar fi putut imagina atunci ce va fi peste 20 de ani. Pagini altădată banale dintr-un caiet s-au transformat în istorie și de abea acum, după ce apele odată tulburi s-au limpezit, putem înțelege ce s-a întâmplat. Voi reveni.

Am înțeles că anul acesta vor fi niște manifestări mai deosebite, prin prezența unor personalități — de exemplu vor veni președintele Băsescu, Leh Walesa, Lazlo Tokes și alții. Sper că nu se va degenera în huiduieli și alte mizerii. Am citit undeva că se vor reconstitui evenimentele de la parohia pastorului (acum europarlamentarului) Tokes și că va circula un tramvai din 1989 (din acela sinistru, galben cu scaune din plastic roșu, cu uși care nu se închideau niciodată bine). Sună interesant și de aceea sunt foarte curios de ce se va organiza, așa că intenționez să particip.