Devotament…

Alături de stăpân

Alături de stăpân

Pe mine m-a impresionat poza asta – “câinele Leao veghează pentru a doua zi consecutiv lângă mormântul stăpânei sale”.

În urma catastrofalelor alunecări de teren din Brazilia, au murit aproximativ 1000 de oameni și peste 14000 rămân fără adăpost. În grabă, escavatorul a săpat dintr-o cupă gropi în pământul flămând. Din păcate nici oamenii nu mai au timp să îi plângă cum se cuvine pe cei morți, în urmă, rămâne cine poate…

Sursa pozei – thebigpicture

Noi si animalele

monkey-saves-dog-in-chinaEra o vreme, demult, când pentru mine animalele erau un fel de dat de la natură pentru a face omului viața mai ușoară — animalele domestice — și un fel de ciudățenii care sfidează supremația omului “atotputernic” — marii prădători, puși la respect de pușca vânătorilor curajoși. Totuși, de mic am fost fascinat de tot ce e viu, pentru simplul motiv că lucrurile vii sunt fragile și efemere. Apoi, mai e ceva fascinant: faptul că fiecare lucru viu este unic și irepetabil, deoarece combinațiile mamei natură sunt nenumărate, iar noi prea preocupați cu alte lucruri ca să ne gândim la asta.

Foarte multă lume spune că animalele sunt inferioare nouă pentru că nu au sentimente, deși nu e clar ce sunt sentimentele și din cauza asta ar trebui să fie dificil ca să folosești ca criteriu un concept ambigu. Totuși, animalele ne surprind adesea prin tot felul de gesturi și reacții pe care le atribuim numai nouă, cum ar fi iubire, compasiune, curaj, altruism sau suferință. (poza de mai sus n-are nevoie de comentarii, este o maimuță care salvează un câine în China)

Una din maximele care îmi plac este “homo homini lupus” (omul e lup pentru om), vorba scriitorului roman Plautus. Pentru contrast aș putea pune și un video cu personalul medical de la maternitatea care a luat foc în București, oameni care stăteau pe coridor așteptând parcă indiferenți, în timp ce la câțiva metri de ei, niște bebeluși ardeau de vii. Pe mine scena respectivă m-a marcat într-un fel, pentru că n-am crezut că noi ca societate am putea coborî atât de jos, dar ăsta este un alt subiect.

Recent, am stat și am reflectat un pic la vorba aceea, “ca în junglă”, ce vrea să amintească de un mediu brutal și nemilos, unde cel mai puternic câștigă. De multe ori se spune că viața e ca o junglă, dar dacă mă gândesc bine, animalele au regulile lor nescrise, clare și simple. Animalele nu sunt capabile de răutate, ele fie se apără, fie vânează pentru a supraviețui. Oamenii în schimb au o mulțime de reguli, inclusiv legi și religii, pe care nu le respectă și mai au o serie de defecte pe care animalele nu le au: lăcomia, lașitatea și minciuna. De asta nu cred că suntem mai presus decât animalele, pentru că n-am reușit ca specie să devenim ființe superioare, eventual doar prin indivizi al căror exemplu fie l-am uitat, fie îl urmăm prea rar. Iar din când în când putem învăța de la colegii noștri de planetă, animalele.

Arici pitici :)

Vă plac aricii? — acele animăluţe ţepoase şi morocănoase care îşi fac treabă prin grădini? Mie îmi sunt simpatici aricii în general, iar pe deasupra aricii sunt animale utile şi nu dăunatoare, aşa că dacă aveţi grădină şi vedeţi un arici, nu vă temeţi pentru că ei trăiesc pe seama diverşilor dăunători de prin grădină, în special insecte. Deasemenea, ariciul nu trăieşte sub pământ, cum mulţi cred şi confundă aricii cu cârtiţele, ci are un fel de cuib–vizuină într-un loc ferit, făcut din frunze şi crengi, unde îşi creşte puii şi de regulă hibernează.

Acum, după această mică paranteză cu aricii… iată un filmuleţ cu nişte arici pitici egipteni, care mie mi-a făcut dimineaţa de luni mai frumoasă :) (click pe poză)

Arici pitic egiptean

** sursa BBC

Trei pisoi

trei pisoi intr-un cosViața de cartier poate fi când frumoasă, când tristă. Pentru familia Pisică totul a fost bine și călduț în al lor obscur subsol de bloc, până când cei trei pisoiași au deschis ochii și nu le-a plăcut tavanul cenușiu al boxei prăfuite în care locuiau. Nu vroiau la bloc, vroiau și ei afară, la casă cu curte! Într-o zi, o văd pe doamna Pisică ducându-și pisoii unul câte unul, ca pe un sac, la o nouă reședință, la “casa de curent” din în spatele blocului, recent abandonată de ultimul boschetar. Treptat, toată lumea a aflat de noii vecini, jucăuși și prostuți. Dar din păcate, într-o zi, doamna Pisică nu a mai venit, iar cei trei pisoi au rămas orfani…
Noroc cu vecinii care i-au “adoptat” și le-au amenajat un coș într-un pom unde pisoii dorm și de unde coboară numai ca să mânânce și să se joace. Îmi place să-i privesc cum se joacă, de parcă am propriul meu Animal Planet la fereastră, și într-un fel sper ca să nu îi despartă cineva, pentru că sunt așa de simpatici împreună!