În final a ieșit Playzonus Rex, regele distracției în habitatul său, atelierul de creație și jungla neiertătoare a locului de joacă. Această specie unicat crează și azi confuzie în rândul oamenilor de știință, iar copii fiind întrebați l-au descris în fel și chip, galben, roz, verde, dar și albastru după ultimele cercetări.

Pentru mai multe detalii vizitează smartedu.ro.
Pentru mai multe desene vezi galeria, www.sirg.ro/gallery/playzone-color

Fiecare copil are personalitatea lui și felul în care își imaginează lucrurile diferă mult de la unul la altul. Nici un desen colorat nu seamănă cu altul, și am văzut teancuri de desene. Este fascinant
Din păcate creativitatea se oprește în copilărie, deoarece societatea de azi, deși spune că promovează individualitatea și creativitatea, o nivelează începând din școală și o inhibă total mai târziu, ca omul să devină creativ doar în limitele acceptate și să reitereze aceleași șabloane vizuale, muzicale, ideologice șamd cu care a fost prelucrat de școală, televizor, vecini, reviste și mainstream.

Copiii colorează dinozaurii cu roz, nu cu verde, și asta e grozav

www.sirg.ro/gallery

www.sirg.ro/gallery

Mă bucur că am găsit un modul web 2.0 suficient de puternic și versatil, ca Gallery 3, care e de fapt o platformă bună de foto-blog, cu facilități gen comentarii, RSS feeds și plugins.

Unul din proiectele mele preferate de la Google este Google Earth, o chestie care era de domeniul SF acum 15-20 de ani. Cu timpul Google Earth a evoluat, cuprinzând hărțile detaliate ale Lunii și planetei Marte dar și un planetariu virtual.

De la Google Earth la StreetView n-a fost “decât un pas”, iar odată pusă la punct tehnologia StreetView s-a trecut la Google Art Project, un fel de StreetView prin muzeele lumii.

Proiectul e relativ la început, dar pentru iubitorii de artă, șansa de a te plimba din tastatură, ca într-un joc 3D, prin marile muzee ale lumii, este de neratat.

Fiecare muzeu are pe lângă traseul 3D interactiv, un catalog al lucrărilor cu imagini de o rezoluție incredibilă și detalii despre lucrare și artist. Nu întotdeauna ai timpul necesar pentru a vizita un muzeu, sau adesea trebuie să îți limitezi vizita la câteva lucrări importante, dar cu Google Art Project poți revizita orice mare muzeu oricând dorești.

Îmi amintesc când am fost în Florența, n-am avut timp să vizitez muzeul Uffizi, deși trecusem pe lângă el și îmi părea rău pentru că tare îmi doream să văd capodoperele maeștrilor italieni la ei acasă. Acum, prin Google, pot da într-un fel timpul înapoi

Stefan Dimitrescu, portretul Eugeniei Stoian

Mi-a plăcut portretul acesta pentru că femeia are o expresie aparte și o mină burgheză care contrastează cu decorul țărănesc moldovean.

Deși expresia feței imi sugerează o femeie plină de griji, poziția brațelor surprinde un moment de relaxare, ca și cum doamna Stoian ar fi în compania unei bune prietene sau a cuiva drag. Ca privitor, acest tablou mă pune în această postură, ca și cum tocmai aș fi invitat această doamnă să stea un răgaz cu mine, la un pahar de vorbă.

Recent am dat peste acest minunat tablou, care mie imi place foarte mult, unul dintre motive fiind expresia personajului.

Cine e artistul si personajul?

Multă lume trăiește cu impresia că în orașele noastre, chiar și în cele mari, nu prea ai ce vedea sau vizita. Concepția asta este rezultatul ignoranței și a “lipsei” de informație. Desigur, informația există, dar nimeni nu o prezintă în mod interesant și atractiv. Wikipedia nu e de ajuns, așa cum voi detalia mai jos

Adevarul de seară din 7 august 2010

Organizare la superlativ

Nebuloasa, Cristina și Daniel au organizat nemțește evenimentul cu ajutorul unor sponsori generoși care au asigurat cazare, transport și mâncarea (Hotel Timișoara, Blue Air, Porsche Romania, KFC, ș.a.). Eu unul m-am simțit ca un veritabil turist vizitând Timișoara cu un grup organizat condus de un ghid profesionist, Dan Cărămidariu, față de care nu pot să zic decât “jos pălăria” pentru cunoștințele sale și modul de a le prezenta. Genul acesta de oameni te fac să devi interesat de istorie și să privești cu alți ochi locurile pe care le vezi.

Ghidul nostru, Dan, ne-a povestit amănunte interesante pe care nu le știam și mai ales a demontat o serie de “mituri urbane” (timișorene) despre locuri din oraș. De exemplu, mulți timișoreni știu în mod greșit că bastionul a fost construit de turci, deși el a fost construit de austrieci (tot timpul mi s-a părut ciudată atribuirea bastionului turcilor). A fost o reală placere să-l ascultăm și a demonstrat calitatea unui ghid bun, și anume că îți prezintă suficient, nici prea mult nici prea succint, încât să te face curios să știi mai multe și să-l pisezi cu întrebări.
Dan este genul de ghid care face redundantă Wikipedia, eu aș vrea un buton în toolbarul de la browser cu ask Dan.

Traseul pe care l-am făcut a fost foarte bine gândit – Catedrală / Operă (centru) – Piața Unirii – Piața Traian, unde ne aștepta o surpriză, un tramvai special închiriat pentru noi, care ne-a amintit de tramvaiele epocii Ceaușescu și că Timișoara e un oraș al tramvaielor, tramvai care ne-a dus prin centru în piața Bălcescu. Primăria ar trebui să introducă astfel de tramvaie de epocă măcar pe timpul weekendului. Turul s-a încheiat cu piața Maria și biserica reformată a lui Tokes, locul de unde a început revoluția din 1989. În piața Unirii am vizitat la Muzeul Baroc, colecția Corneliu Baba, unde am văzut “pe viu” niște lucrări deosebite pe care la liceu le studiasem de pe diapozitive.

Timișoara = diversitate, unitate, istorie

Dacă ar trebui să aleg doar câteva pentru a prezenta Timișoara, acelea ar fi diversitate, unitate și istorie. În primul rând Timișoara este un oraș cu o mare diversitate de etnii (români, maghiari, nemți, sârbi, etc) care, din totdeauna trăiesc în armonie, spre deosebire de alte orașe din Ardeal unde, mai ales după revoluție, au existat tensiuni interetnice alimentate și întreținute de partide iresponsabile din România. La Timișoara aceste tensiuni nu au existat niciodată și eu ca timișorean mă mândresc cu acest lucru. La revoluție, maghiarii ce făcuseră un cordon uman în jurul parohiei lui Tokes strigau “unitate” și “români veniți cu noi”.

Aici confluențele între etnii sunt atât de puternice încât astăzi nimeni din timișorenii cu bunici bănățeni nu mai este doar maghiar, neamț, sârb sau român. Eu însumi sunt maghiar, neamț, român și nu mai știu ce. De asta părinții și bunicii noștri vorbeau aproape la perfecție maghiara, germana șvăbească, româna și după caz, sârba. Probabil de asta suntem singurul oraș din România cu trei teatre – în română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea lui.

Istoria Timișoarei nu este doar banala istorie a unui oraș de provincie, ci are o sumedenie de momente importante de cuceriri și recuceriri, ale turcilor, maghiarilor și habsburgilor, culminând cu dezvoltarea fără precedent (zic eu) din perioada austro-ungară la cumpăna dintre secolele 19 și 20, când Temesvar era al doilea oraș ca importanță din partea maghiară a imperiului Austro-ungar (după Budapesta). Ar fi de menționat și faptul că în timpul regelui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIV-lea, cetatea Timișoarei a fost capitala imperiului Ungar pe timpul unei perioade de criză în care regele a avut reședința permanentă aici într-un castel, astăzi pe ruinele acelui castel se află castelul Huniazilor din Centru.

Începutul secolului 20 a lăsat Timișoarei o mulțime de clădiri impresionante, în stil art nouveau de influență maghiară, care dau orașului o aură aparte prin dimensiunea lor impunătoare și bogăția ornamentelor, astăzi aflate într-o deplorabilă stare de degradare. Cred că acest stil face parte din identitatea orașului și este foarte trist că primăria nu poate găsi soluțiile și fondurile necesare pentru a restaura niște clădiri fabuloase, cum ar fi palatul Mercur din piața Traian (unul din preferatele mele, în imaginile de mai sus).

Este incredibil cât de mult și repede s-a putut construi la începutul secolului 20, în mare parte din fonduri ale orașului, când nu existau fonduri europene și tot felul de credite, dar mai mult entuziasm și interes pentru imaginea orașului. Starea de azi a clădirilor emblemă pentru oraș amintește de neputința aparent inexplicabilă a autorităților de azi în contrast cu posibilitățile mult mai reduse, logistic, economic și financiar, ale administrațiilor de acum mai bine de 100 de ani.

Petrecerea continuă…

Evenimentul nu s-a încheiat cu turul ci ne-am mutat cu tot grupul de 40 de oameni la o bere nefiltrată, după care petrecerea a continuat la vila de la Șag unde erau cazați oaspeții noștri. Petrecerea a continuat până dimineața cu muzică bună și cu un joc de mimă de câteva ore la care m-am amuzat copios văzând cum se mimează cuvinte precum “nomenclatură”, “clismă” și “aristă”.

A fost senzațional și aștept cu interes următoarele evenimente de acest gen!

P.S. Pe același subiect puteți citi mai multe + vedea fotografii la:

• Tomata cu scufița
• Adeline

Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Rockwell este genul de artist pus pe șotii, care aproape în toate ilustrațiile sale are o poantă sau ironizează ceva. Spre sfârșitul vieții, tematica lui Rockwell s-a diversificat și a început să abordeze teme mai serioase, cum ar fi problema rasismului și a segregaționismului în America. A fost un artist popular și influent în SUA, fiind imitat și copiat (cel puțin mai multe teme de ale lui).

Îmi vine greu să fac o selecție cu lucrări de ale lui, dar totuși, iată câteva:

Barfitorii

Marinarul

Rockwell apare discret în tabloul cu marinarul (în partea stângă, cel cu pipă).

Secretara

Coperta revista

Autoportret

Fata la oglinda

Am să mă opresc la lucrarea Cunoscătorul deoarece face legătura cu mai multe alte opere de artă și artiști, contemporani cu Rockwell:

N. Rockwell - Cunoscatorul - 1962

J. Pollock - Ritm de Toamna 1950

Rockwell amintește de celebrele ritmuri abstracte ale lui Jackson Pollock, iar mai jos, Mark Kostabi unește două lucrări într-una singură, Cunoscătorul și Nighthawks, dându-le un alt înțeles, paralele discutate pe blogul lui -X-.

M. Kostabi - Perceptions and Reality 1991

E. Hopper - Nighthawks 1942

Am o mică ghicitoare/problemă pentru -X- și cei pasionați de artă. În autoportretul lui Rockwell, sunt 4 miniaturi din care trei sunt ușor identificabile (Durer, Rembrandt și Van Gogh). Care e celălalt?

Felicitări!

Link Cristian Boldișteanu pe flickr.
P.S. Expoziția este deschisă timp de o lună.

O ghicitoare dintr-un manuscris din secolul al XIII-lea

Ghicitoarea de azi se referă la un personaj pe nume Marcolf, un fel de bufon care se pare că avea răspuns la orice, dar într-un fel destul de haios.
După ce l-a enervat pe regele Solomon, acesta i-a dat următoarea pedeapsă: Trebuie să vi nici călare nici pe jos, nici îmbrăcat nici dezbrăcat, nici încălţat nici desculţ aducând un dar care nu e dar.
Soluţia, în continuare…

Soluţia lui Marcolf

Mai multe pe gotmedieval