Există multe cazuri de artiști care s-au sinucis cu pilule sau aducându-se într-o stare de sănătate atât de precară încât organismul lor a cedat. Din păcate e și cazul Mădălinei Manole, care îmi amintește cumva de Marilyn Monroe, pentru că toată lumea o adora și o vedea frumoasă dar realitatea e că omul (artistul) nu e tot una cu poza de pe coperțile revistelor.
Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.
Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.
Edvard Munch - Strigătul
În România depresia este neînțeleasă sau mai rău, asociată cu nebunia. Aici oamenii nu se duc la psiholog pentru că “nu sunt nebuni”. De regulă calea aleasă este alcoolul, dar și violența în familie sau infidelitatea. Dacă viața ta e în impas și simți că nu mai ai nici o direcție, primul lucru pe care vrei să îl faci într-o astfel de societate, e să ascunzi problema de prieteni, cunoscuți și de colegii de la servici sau șef, pentru că riști să fi considerat “nebun”, iar lumea fie să te compătimească într-un mod total nepotrivit, fie să te evite, lucru cât se poate de dureros. Important e să păstrezi aparențele omului de succes, puternic, de preferință plin de bani. În condițiile astea, pentru o persoană publică consecințele sunt greu de imaginat, deoarece bucuria cea mai mare a românului amator de senzațional ieftin e când moare capra cuiva.
Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.
Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!
Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.
Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.
În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.
Azi Google ne amintește de artistul american Norman Rockwell (1894-1978, foarte apreciat mai ales în SUA pentru ilustrațiile și picturile sale care au creat un stil aparte specific lui Rockwell. Norman Rockwell s-a remarcat în special prin cariera de ilustrator, lucrând pentru revista Saturday Evening Post aproape 40 de ani, dar și realizând o mulțime de ilustrații pentru cărți și diverse publicații. Este unul din artiștii mei preferați în materie de ilustrație, în special pentru felul deosebit de expresiv în care desenează chipurile oamenilor, plasându-i în tot felul de ipostaze dinamice și haioase.
