Ceasuri astronomice

Decând mi-am luat câteva zile libere cu ocazia Crăciunului, m-am ocupat mai mult de ceasul cu pendul pe care m-am apucat să îl construiesc mai demult. Fiind prima încercare, m-am așteptat la tot felul de probleme, dar ieri, de Crăciun pot zice că moșul mi-a adus niște bătăi tic-toc ale pendulei mele care a mers 4 minute și s-a oprit 🙂 E fantastic când tot ansamblul acela aparent haotic de roți și axe prinde viață și începe să facă acel tic-toc caracteristic pendulelor mecanice. Work in progress!

Pentru că e Crăciun, urez tuturor cititorilor mei sărbători fericite și multe surprize plăcute din partea moșului și a celor dragi. Și ca un bonus, vă las cu niște poze frumoase de ceasuri astronomice, de pe diverse biserici sau primării din Europa. Sper să aveți parte numai de momente frumoase!

cathedrale-de-strasbourg-astronomical-clock clock-cathedral-st-jean-a-besancon cathedrale-saint-jean-lyon-astronomical
Continue reading

Cine este defapt Mona Lisa?

Vreau să vă recomand tuturor amatorilor de mistere gen Dan Brown, o analiza deosebită de interesantă făcută de o blogheriță pe care eu o apreciez foarte mult, despre capodopera lui Leonardo Da Vinci, Mona Lisa.

da-vinci-mona-lisaPictura a fost si e inconjurata de mister iar speculatiile facute pe marginea ei au umplut mii de pagini.
Oficial se spune ca Mona Lisa ar fi fost Lisa Gherardini, cea de a treia sotie a unui bogat negustor de matasuri : Francesco del Giocondo.
Tabloul a fost inceput in 1503 iar ultimele analize efectuate arata ca Leonardo l-a repictat de cel putin trei ori (caci au fost identificate trei straturi extrem de fine de culori), fara sa se mai puna la socoteala retusurile de tot felul.
Ultimele tuse au fost adaugate in 1519, deci cu putin timp inainte de moarte.

Deci tabloul a stat mult prea mult în posesia lui Leonardo, neobișnuit de mult pentru o un portret al unei simple femei florentine, Lisa Gherardini. Vă las să citiți mai departe o ipoteză cât se poate de interesantă și despre asemănarea dintre chipul Ioan Botezătorului și cel al Monei Lisa 🙂
LINK

Der Letzte Mann 1924 (The Last Laugh)

Era o vreme când filmele nu aveau sunet propriu, când se făceau filme mute, alb negru. Azi un film alb negru și mut poate părea în comparație cu filmele HD pline de efecte spectaculoase, ca un olog chior lângă un atlet de performanță. Dar nu e neapărat așa. Acolo unde e o lipsă, sau un handicap, alte lucruri se dezvoltă mai mult, în compensație, iar în cazul filmelor vechi, lipsa sunetului sau a culorii este înlocuită de mesaj, expresivitate și talent.

Mulțumită lui Cami, am fost ieri cu gașca de blogheri pregătiți de Halloween party, la un astfel de film, nu foarte potrivit totuși ca un aperitiv pentru petrecere. Der Letzte Mann din 1924 (The Last Laugh, sau Ultimul Râs) este un film care m-a impresionat destul de mult, începând de la personajul principal jucat de Emil Jannings, până la mesajul destul de complex, zic eu. Povestea e simplă: un bătrân portar al unui prestigios hotel este transferat la îngrijirea toaletelor hotelului, fiind considerat prea bătrân și ramolit pentru a mai reprezenta imaginea hotelului. El încearcă să ascundă această umilință de familie și prieteni, dar fără succes. Drama lui se accentuează pentru că prietenii și vecinii lui îl desconsideră și îl batjocoresc, iar bătrânul, odată respectat la el în cartier, ajunge să doarmă în toaleta hotelului în care lucra.

Filmul are multe scene deosebit de bine realizate, fiind unul dintre primele filme care au folosit camera mobilă (azi nu mai remarcăm lucrurile astea). Una din scenele mele favorite e când vine bătrânul la hotel de dimineață și se întâlnește în ușa rotitoare a hotelului cu noul portar.. unul intră și altul iese, dar nu se văd față în față. E ca în viață.. marile schimbări vin neanunțate. Fiind un film și despre ierahia în societate, sunt multe scene filmate prin ușă — contează pe ce ușă intri și pe ce ușă ieși așa cum haina te face respectat sau umil în fața celorlalți. Pelicula alb negru, cețoasă, m-a dus cu gândul la arta plastică, la compozițiile ciudat cadrate ale lui Degas sau la străzile lui Singer Sargent. Bătrânul portar mi-a amintit de poștașul Roulin al lui Van Gogh și de vibrația din tablourile sale.

Emil Jennings -- hotelportier Van Gogh - poștașul Roulin
Vecinele bătrânului Edgar Degas - Femei cu fierul de călcat

Scena care m-a impresionat cel mai mult este cea de mai jos, când bătrânul este dezbrăcat de haina lui impunătoare de portar, precum un general căzut în dizgrație și degradat, medalie cu medalie, grad cu grad, până la soldat. La fel, bătrânul coboară câte puțin pe scara socială cu fiecare nasture desfăcut, ca în final să rămână “gol”, într-un costum anonim sărăcăcios. Bătrânul e nimic fără haina lui impunătoare cu nasturi de alamă. E doar un moș ramolit și adus de spate pe care nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nu mai impune respect, nu mai are de ce să țină spatele drept, se simte un rebut și un proscris al lumii prin care nu demult umbla țanțos, ca un general în haine de gală.

Defapt omul e o sumă de astfel de învelișuri — un afiș ambulant sub care se ascunde un alter-ego vulnerabil și derutat. Din păcate oamenii au în ei răutatea înăscută de a lovi pe cei care se arată vulnerabili. Suntem împărțiți vrând-nevrând în sutane, uniforme, costume și salopete — niște caste neoficiale ale piramidei sociale. Haina e o formă de apartenență la o astfel de castă și care adesea se confundă cu persoana care o îmbracă, până într-o zi când vârsta te face să ieși printr-o ușă rotativă, în timp ce altcineva intră în locul tău, fără să îți ceară voie, fără să îți spună ceva. Rolul tău s-a terminat.

P.S. Pentru cine vrea să urmărească filmul întreg: se poate viziona de pe google videos – link.

Ilustrații – Gustave Doré

Întodeauna am avut o pasiune pentru grafică și ilustrațiile de carte. Primele ilustrații de care m-am îndrăgostit au fost cele din cărțile lui Jules Verne, făcute în stil victorian de o serie de mari ilustratori francezi după indicațiile precise ale scriitorului. Poate de aceea îmi place așa de mult grafica lui Gustave Doré, pentru că îmi amintește de primele cărți “serioase” citite în copilărie. Pentru mine, o carte fără ilustrații e impersonală și comună și asta fiindcă ilustrația de carte este un demers artistic care îmbogățește cartea și adesea ne arată felul în care autorul și-a imaginat personajele sau locurile din cartea sa.

The Inferno, Canto 5, lines 137-138: I through compassion fainting, seem’d not far/ From death, and like a corpse fell to the ground.Gustave Doré a fost un artist francez din secolul 19, care s-a remarcat în special prin ilustrațiile de carte făcute pentru cărți cu titluri mari, precum Divina Comedie a lui Dante, Biblia, Don Quixote de Cervantes și alți autori celebri — Milton, Rebelais, Balzac și Lordul Byron. Tehnica lui preferată era gravura, în lemn sau oțel, dar fiind un artist prolific (a început cu ilustrațiile de la 15 ani) a realizat și picturi sau sculpturi. Stilul său a influențat foarte mulți ilustratori și a creat anumite arhetipuri, de exemplu imaginea lui Don Quixote.

Don Quixote, ilustratie de Gustave DoreMie îmi place expresivitatea ilustrațiilor lui, felul în care personajele sunt surprinse, ca și cum ele făceau ceva în momentul în care ai întors pagina și atunci s-au oprit, involuntar, ca într-un stop cadru. Deasemenea, tehnica este de admirat, felul în care poate reda jocuri de lumină și umbre doar din alb și negru (în tehnica folosită nu există tonuri de gri, dar prin micșorare, imaginile pot da impresia de tonuri de gri).

Foarte multe din ilustrațiile lui Doré se găsesc pe internet, unele chiar la rezoluție foarte bună (de exemplu Divina Comedie) și fiind alb negru, ies foarte bine la imprimantă (mai ales laser). Eu mi-am scos la imprimantă A3 imaginea cu Don Quixote (8000×6000 pixeli) de mai sus ca să o pun într-o ramă. Pe Wikipedia, la pagina lui Doré, sunt câteva imagini de înaltă rezoluție. Vă recomand pagina de la ARC dedicată lui Doré, cu o mulțime de imagini de înaltă calitate.

Cel ce se pedepseste singur – vernisaj si prezentare catalog

Expozitie  -Cel ce se pedepseste singur- muzeul Baroc TimisoaraIeri seara am fost prezent la vernisajul expozitiei “Cel ce se pedepseste singur” la muzeul Baroc. Expozitia prezinta lucrarile unor artisti romani, artisti ce au refuzat sa colaboreze cu regimul comunist si astfel sau autocondamnat la un fel de exil artistic, prezentat in opera lor, de unde titlul expozitiei. Este vorba de Stefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu si lucrarile lor din perioada anilor 1980-1990. Expozitia e deschisa timp de o luna.

Catalog -Cel ce se pedepseste singur-Prezenta mea la acest vernisaj s-a datorat colaborarii cu Carola Chisiu de la ICR (Institutul Cultural Roman) pentru catalogul expozitiei, la care am contribuit cu cateva poze din colectia mea de “amintiri” puse si pe saitul latrecut al lui igu. Ii multumesc pentru catalog si pentru caldura cu care mi-a prezentat expozitia. Catalogul este o lucrare impresionanta despre cei trei artisti, foarte bogata in informatie, ilustratii si poze privind perioada “de trista amintire”. Mi-a placut modul in care a fost conceput grafic, in stilul auster al anilor pe care ii descrie. Se vede ca realizatorii au fost atenti la detalii ce te trimit inapoi in timp. Mie mi-au placut ultimele pagini, in chip de caiet dictando, lasate goale ca pentru o eventuala tema de casa.

Dupa discutiile cu dna Carola Chisiu si dl Erwin Kessler, editorii catalogului, am inteles ca defapt este vorba de o expozitie despre urat, si nu despre frumos, cum se asteapta lumea in general. Si asta pentru ca se refera la o perioada trista si la oameni marginalizati de propriile lor idei si convingeri, incompatibile cu doctrina regimului.

Catalog -Cel ce se pedepseste singur- poza cu robotul meu

Expozitie -Cel ce se pedepseste singur- muzeul Baroc TimisoaraIn nici un domeniu cenzura nu doare mai tare decat in arta, pentru ca libertatea de expresie este ce are artistul mai de pret. Analizand lucrarile, am ajuns la concluzia ca arta nu este un demers despre frumos, ci unul despre adevar. Iar daca adevarul doare sau repugna, asa va fi si arta care il descrie. Adevarul artistului este unul subiectiv si relativ, de asta uneori nu avem empatie fata de o anumita lucrare, dar e cert ca un mare artist nu poate minti prin arta sa.

Florin Mitroi - lucrarePrivind la securile lui Mitroi am facut involuntar o paralela cu ce invatasem in liceu despre curentul “dada”. Acest curent radical aparuse ca o reactie de protest si dezamagire a artistilor fata de conditia umana in contextul ororilor primului razboi mondial. Atunci s-a renuntat la idealizarea frumosului prin arta, practic la idealizarea minciunii, si s-a trecut in extrema cealalta, a grotescului si a demitizarii omului ca simbol al perfectiunii si al virtutilor. Arta acestor trei artisti este o astfel de fronda si marea mea bucurie e ca nu am simtit cenzura si exilul ideologic, deoarece copil fiind, eram naiv si bucuros ca afara e soare.

Nostalgie?

Multi m-au intrebat de ce sunt preocupat de perioada comunista si pentru ce strang materiale din acele vremuri. Unii au spus ca sunt nostalgic si asa mai departe. Nu e nici pe de parte nostalgie, e mai degraba un interes pentru adevar, pentru ca amintirile noastre din acea perioada sunt cat se poate de subiective. Atunci aveam cutare, si era mai bine, dar totodata ne lipseau altele si de asta era rau. Este inevitabil ca timpul trece, societatea evolueaza, si primul lucru care se uita sunt trairile. Arta este o suma de trairi si un raport intre audienta si artist sau mesajul acestuia. Arta sensibilizeaza si creaza trairi sau trezeste amintiri uitate. Acesta este meritul “expozitiei despre urat”, cum o numea Erwin. Un muzeu sau o expozitie a perioadei comuniste nu este indeajuns pentru ca in timp, obiectele isi pierd semnificatia si se banalizeaza. De asta unele muzee arata ca un talcioc de vechituri. In schimb o suma de povestiri, amintiri si obiecte puse intr-un context bine gandit isi vor pastra autenticul peste ani si ani.