Românii au fost mereu un popor de haiduci, motiv pentru care printre eroii noștri naționali se numără Pintea, Andri Popa, Baba Novac sau Toma Alimoș. De aici și mentalitatea că românul trebuie să fie un haiduc care să ia (fure) de la stat, sau acum, că statul e lefter, de la bogați. Mă enervează oamenii pe care îi încălzește că parlamentarul cutare nu-și mai ia nu știu ce indemnizație sau că de mâine circulă numai cu mașina personală. Oamenii ar trebui să se preocupe mai mult de ce pot face pentru ei, nu de câte case are Năstase. Pentru asta avem presă, instituții, bla bla, știți voi.

Este regretabil că s-a ajuns aici, și parțial vina este a noastră, pe de altă parte sunt factori internaționali pe care nimeni nu i-a putut evita. Dar esența e că noi am votat niște păduchi și acum așteptăm ca ei să ridice ocaua. Vorba aia, culegi ce ai semănat. Și aici mă refer la parlament, pentru că ce nu pricepe lumea, e că parlamentul face și ciuntește legile, iar apoi un guvern sau președinte trebuie să își asume legile scrise cu picioarele de oameni care dorm pentru bunăstarea noastră. Americanii au o vorbă pentru asta: shit in, shit out.

Revenind, cei care nu înțeleg ce se întâmplă și de ce trebuie tăiate cheltuielile bugetare sunt proști sau total în afară (mai sunt și cei care se fac că nu înțeleg, dar aceia iau bani pentru a nu înțelege). Pensionarii care au muncit sunt victimele colaterale, pentru că ei, spre deosebire de bugetari, nu se pot angaja în altă parte (cu toate că și la bugetari, alternativa asta e cam teoretică). Dar realitatea e că o mare parte din din pensionarii cu pensii mici (cei mai mulți) sunt impostorii, anume acei handicapați care lucrează în Spania, sau sate întregi de orbi și ciungi.

Ca în orice moment de criză, sunt afectați și oameni nevinovați (mulți de data asta). Totuși adevărul e că nu vrem să acceptăm că trebuie să plătim acum pentru modul nostru de viață haiducesc care a dus la faliment, alimentat mereu de populisme ieftine și de diversiuni, prin care atenția ni se muta în curtea vecinului și nu la focul din propria ogradă.

Nu știu cum să vă zic, cu ce să încep, dar eu m-am săturat de ce se întâmplă la noi ca de mere acre. Pentru unii e criză, iar pentru alții din alte sectoare e bine (nu zic care, că știți voi).

Ce bine de cei fără televizor, pentru că nu află anumite chestii care altfel i-ar enerva (mă gândesc că nu chiar toată lumea a devenit imună la nesimțire). Eu din când în când văd ce se mai discută la tv și într-o seară era vorba de bonusuri “nesimțite” (cuvântul ăsta e la modă). Cică există la bugetari undeva, spor de recuperare din concediu, spor de zâmbet, spor de ținută (ok, ăla e normal) plus spor de păstrare ținută decentă, spor de xerox și alte mizerii din astea. Jurnaliștii și analiștii lu’ pește din studio întorceau pe toate părțile problema, bucuroși că au mai găsit un căcat de pus pe masă și de analizat. Primarul cutare, la telefon, spunea că are dreptul să dea sporurile respective, citând prevederile unei legi imbecile promulgate de parlamentul nostru drag și cuminte.

Eu zic că jurnaliștii noștri sunt niște boi leneși pentru că mereu găsesc câte o situație din asta stupidă la care să se uite ca la poarta nouă cu invitații lor, spre stupefacția telespectatorilor. Ce vreau să zic, e că legea aia nesimțită nu a apărut în secret, ea s-a discutat în parlament, unde jurnaliștii ăștia se bagă în seamă toată ziua, dar se pare că ei n-au auzit nimic. Știți, ca la școală, ei au lipsit la legea aia. Pentru cei care nu-s pe fază, legile se publică în monitorul oficial… pe care probabil nu-l citește nimeni din redacția aia, de fapt nu ne surprinde nici asta. Până și eu am la firmă un soft cu toate legile, trebuie doar să-ți pese. Așa că e clasic să discuți după ce faptul e consumat, după ce bonusurile sunt date prin lege (deci sunt obligatorii) și banii noștri sunt tocați de malaxorul nesimțirii absolute a clasei politice, o adunătură de pungași care lucrează pentru bunăstarea birocrației și exploatarea fraierilor cu pensii mici sau salarii mizerabile.

La noi primăvara trebuie să aducă mai mult decât un pic de soare și căldură. Trebuie să aducă speranță și un pic de zâmbet pentru că m-am săturat de toată încrâncenarea asta. Unii se luptă să trăiască, alții se luptă pentru bonusuri. E bine că unii se mai luptă pentru ceva, ce e trist e că mulți nu mai luptă pentru nimic și s-au blazat sau sunt scufundați într-o depresie apăsătoare. N-am mai văzut așa mutre triste pe stradă decând a ratat Răducioiu penaltiul calificator în sferturile de la mondialul din 1994. Așa că hai primăvară hai,

te aștept cu drag, al tău
Sirg.

Raționamentul miniștrilor are logica sa, nu contest, pentru că un copil de bani gata cheltuie alocația aia într-o zi, iar altul sărac o dă părinților care au venituri și așa mici, pentru a ajuta la cheltuielile familiei. Și aici ajungem de fapt la problemă, la faptul că într-o familie săracă, pe care ministrul Șeitan vrea să o ajute, alocația nu ajunge aproape niciodată la copil. Câți părinți săraci nu au făcut, în mod iresponsabil, o mulțime de copii pe care nu-i pot întreține și cărora le limitează astfel orice șansă de viitor? România e plină de familii sărace, adesea de țigani, care fac copii mulți și trăiesc numai din alocație și ajutoare sociale, dar copiii lor rămân analfabeți și neinstruiți, o viitoare povară socială pe care noi sau copiii noștri o vor suporta. De multe ori în situații din astea alocația se duce pe băutură și țigări, prea rar pe rechizite, cărți sau hăinuțe pentru copii.

Așa că mă întreb, pe cine ajută de fapt măsura asta? În nici un caz pe părintele cu un salar decent, care dorește ce-i mai bun pentru copilul său. Lui i se va mai tăia un pic din venituri. Și cum ziceam, e discutabil dacă va ajuta familiile sărace. Impresia mea e că guvernele noastre nu fac decât să încurajeze lumea la sărăcie și ajutoare sociale ineficiente dar facile, în timp ce descurajează dezvoltarea clasei de mijloc, a oamenilor cu inițiativă, cu studii și cu dorință de bunăstare.

Și mie îmi plac mult diverse chestii la care îmi e greu să renunț, dar asta nu înseamnă că o să renunț la mâncare sau am sa merg pe jos ca să îmi pot satisface poftele ca un copil mic. O senzație care îmi place foarte mult e primul pahar de cola dintr-o sticlă proaspăt deschisă, atunci când deschid sticla de cola și beau acel prim pahar “înțepător pentru nas”. Dar dacă lăsăm senzația la o parte, Cola e o mizerie de băutură, practic mult zahăr cu colorant și sifon. O gură de cola nu omoară pe nimeni, dar până la urmă pot să mă lipsesc de cola și să aleg în loc un suc bun de mere, și el ajutat de chimia alimentară, dar mai puțin artificial și toxic.

Cel puțin pe mine criza financiară m-a făcut să reevaluez tot ce mânânc și beau. Multe chestii s-au scumpit, iar altele par tot mai neaccesibile pentru portofelul tot mai subțire. De fapt nu am nevoie de o mulțime de mizerii pe care le cumpăram doar ca să ronțăi ceva sau ca să nu beau apă. Cât timp pot cumpăra 3 kiwi cu 1 leu și 3 portocale cu 2 lei, de ce să cumpăr un suc aproape 100% artificial cu 5 lei? Decât să iei o cola mai bine cumperi o bere, este mai bună și mai sănătoasă… exemplele sunt multe, dar totul e degeaba dacă ești comod.

Găsesc gestul acesta revoltător și de un cabotinism fără margini, din partea unui om care n-a reușit niciodată, cel puțin pe mine, să mă convingă de o treabă sau măcar să-mi transmită o trăire. Dr. Andrei a făcut mereu mai mult show decât consiliere la televizor, cu acei oameni confuzi și disperați care au acceptat pentru bani să-și spele rufele în public și să se lase loviți cu ouă și roșii stricate de “înțeleptul” popor român, atât de profund în sms-urile sale.

Acum dr. Andrei revine cu un gest teatral și total neconvingător, revoltător pe de-asupra, pentru a sublinia că “valorile umane adevărate” trebuie să fie mai presus decât banii. Că vrem să acceptăm sau nu, banii sunt benzina mașinăriei uriașe care formează societatea umană. Fără ei, totul s-ar opri și am ajunge înapoi în epoca primitivă. Putem vedea foarte ușor prin efectele crizei ce înseamnă mai puțini bani și o circulație mai lentă a banilor în acest “motor”.

E ușor să dai vina pe bani, și sigur, la banii dr-ului Andrei, este ușor să faci astfel de gesturi. Mă întreb dacă el ar mai fi făcut această demonstrație în situația în care era în urmă cu rata sau acei 50 de euro erau ultimii lui bani și mai avea o saptămână două până la salar sau pensie, ca mulți dintre cei cărora se adresa. De asta gestul său e neverosimil și nu e nimic altceva decât un truc nefericit de rating. Sunt nenumărate situațiile în care acei bani ar fi fost infinit mai utili decât pentru susținerea unui truism la tv. De câte ori aud câte un anunț umanitar, de oameni sau copii care mor cu zile pentru că le lipsesc bani, mă gândesc la oamenii cu adevărat bogați — ce fac ei? Nimic, își văd de viețile lor, adesea goale de valorile de care vorbea psihologul, fără a le păsa. Dar frecvent tocmai acești oameni cu bani vin și ne dau lecții despre “valorile cu adevărat umane”. Bonus, Cristian Andrei rupe 50 de euro. Hai sictir.

Întotdeauna când mă simt copleșit de problemele mele tipic românești, gen vecini, manele, nesimțire, birocrație, indiferență și incompetență, mă uit pe hartă și îmi amintesc de călătoriile mele prin străinătate. Cu alte cuvinte, încerc să nu uit că lumea nu se sfârșește pe strada mea, la mine în cartier, sau la granița țării. Sunt un milion de lucruri minunate și care sunt acolo, nu într-un film de fantezie. Îmi e dor de normalitatea pe care am simțit-o de fiecare dată când am călătorit în Vest, de lucrurile “incredibile” pe care mi le povestesc prietenii mei din alte țări legat de organizare și ordine, de lucrul frumos, bine făcut cu cap, nu la întâmplare.

A te naște sau a trăi în România e deja un preț prea mare pentru a fi într-o țară europeană. Efortul pe care îl facem noi pentru normalitate este cel puțin egal cu efortul pe care îl fac alte popoare pentru prosperitate la care noi încă nici nu putem visa. Am observat că cel puțin în sfera în care trăiesc eu, dreptatea e de partea celui care urlă mai tare, are mai mulți bani sau mai mult tupeu. Nu urli? Nu ai tupeu? Nu ai bani? Atunci ești un preș în România.

De exemplu, o firmă de IT şi servicii angajează tehnician IT (anunţ pe net). Se cer o groază de chestii, studii, cunoştinţe, experienţă măcar 6 ani (!), disponibilitate la program prelungit şi deplasări (că doar nu-ţi cere carnet de şofer doar ca să parchezi maşina şefului), etc contra… 200 de euro salar fix plus “bonusuri”, care mai mult ca sigur înseamnă bonuri de masă. De ce a ajuns tehnicianul IT să fie plătit ca un muncitor necalificat sau femeie de serviciu? Ce înseamnă 850 de lei în ziua de azi? Poate un om să trăiască pe cont propriu din 850 de lei pe lună? Sub 800 de lei vorbim deja de un caz social, dar bineînţeles că pe angajator îl doare la bască, el nu consideră că ar avea o responsabilitate. Ce viitor poţi avea cu 200 de euro pe lună? Dar cu 300? În cât timp îţi poţi lua o maşină 2nd hand cu banii ăia?
Eu zic mersi că am avut un pic mai mult noroc, dar cunosc o serie de astfel de oameni care au fost sau sunt umiliţi în felul ăsta.  Dacă ăştia sunt banii, atunci nu te poţi aştepta ca omul acela să dea randament, să îi pese de ceea ce face, să se implice în firma ta şi să îţi aducă plus valoare. Da, unii zic că stai, prima dată să văd că te implici şi după aia te recompensez… păi nu, stai tu şefule, prima dată nu mă umili, dă-mi ceva ca să nu mă duc ruşinat acasă în ziua de salar, şi apoi mai vedem dacă mă implic. E vorba şi de domeniul de activitate, totuşi, doar lucrezi cu calculatoare, cu clienţi, nu cu fier vechi sau porci.

Sunt convins că aceeaşi situaţie e în nenumărate domenii de activitate din fascinanta noastră ţară. Din păcate, omul cu studii şi carte este primul umilit — se pare că la el ţine — pentru că pe muncitor nu îl poţi fraieri. Pe un muncitor îl doare fix în sculă, el ştie doar că are de dat acolo cu ciocanul, unde i-a zis maistrul, iar la ora de plecare pune sculele la loc şi merge acasă cu mintea odihnită. În schimb, un inginer sau un economist are răspundere, el şi după ce pleacă acasă se mai gândeşte la probleme de servici, cum să rezolve aia, ce o să facă mâine şi alte lucruri stressante. Nu trebuie decât o cotă greşită ca să pice toată construcţia, sau un zero în plus ca să se îngroape firma. Totuşi, se oferă 200 de euro pe lună = frecţie la picior de lemn în anul de criză 2009. Ce înseamnă 200 de euro? 200 de euro este diurna unui europarlamentar român la Bruxelless, adică 200 de euro pe zi pentru figuraţie, plimbat cu şoferul personal, gâdilat şi masat fundul pe fotoliul albastru de la Parlament.

Nu-i de mirare că peste tot unde te duci, lumea te tratează ca pe un duşman sau cu falsitate: trebuie să dai şpagă la doctori şi asistente ca să nu te lase să mori — partea sinistră, de Auschwitz, e că chiar te-ar lasa să mori — trebuie să dai bani la profesori ca să înveţi ceva inutil, la funcţionari şi lista poate continua până la dezgustul final când îţi dai seama cât de mizerabili am ajuns, niste animale mai chinuite decât în 1989. Nouă ni se aplică atât de bine maxima mea favorită — homo homini lupus — sau “omul e lup pentru om” (Plautus) şi asta pentru că problemele economice dezumanizează omul, mai ales în situaţii în care există contraste. În 1989, contrastele nu prea existau, 99% erau uniform de săraci şi astfel la revoluţie, lumea a avut cu cine să fie solidară. Dar acuma, e fiecare pentru el, care pe care.

În România, pentru fiecare om cu valoare există 10 nulităţi cu bâte care să îi dea imediat în cap. Dacă vrei să fi ceva în România, într-un domeniu serios, nu mă refer la cocălari vedetă, trebuie prima dată să te afirmi în străinătate, să fi apreciat “dincolo”, pentru că aici nu te lasă nimeni să te afirmi. Normal, nici nu ai cum să te afirmi cu 200 de euro pe lună.

În poză o vedem pe Michelle Obama făcând voluntariat (un concept străin politicienilor noştri) servind supă săracilor fără job şi casă. Totuşi, acest “sărac” are un telefon Blackberry de 500$ pentru a imortaliza-o pe soţia preşedintelui SUA.

Aşadar, nu numai românii au sărăntoci cu limuzine înghesuite între blocuri şi amărăşteni cu iPhone fără cenţi de bip. Vorba aia… sărac, dar mă respect!

Sursa

Unde sunt istetii intreprinzatori care zic ca nu ai nevoie de studii ca sa ai un job bun sau o afacere prospera? Iti trebuie doar experienta si determinare, putere de munca, alea alea…. Atunci de ce se inghesuie atatia oameni la diplome false, adesea oameni care nu au terminat nici liceul? Pai cum ramane cu experienta si talentul?

Citeam pe un forum de joburi dezamagirea unei doamne cu prea multa carte si studii care nu isi gaseste de lucru. Unii au prea multe studii, doctorat plus 2 facultati, si stau acasa, iar altii n-au nimic si totusi vor studii… pentru ce? Ce faci cu diploma daca nu stii sa faci nimic, iar potentialii tai colegi vor realiza imediat ce deschizi gura ca esti o nulitate dpvd profesional, dar probabil si ca om, de vreme ce ai furat o diploma? Romanii sunt in curs de indobitocire, dar inca nu au orbit de tot. Inca ii putem identifica foarte usor pe ‘telectualii de carton prin testul cocalarului sau al pitipoancei.

Cei mai multi miliardari sunt in SUA. Si totusi, acolo lumea nu epateaza cu studii, nici cu bani… ci cu prosperitatea modului lor de viata. Bani are toata lumea in statele dezvoltate. Milionarii in dolari sunt foarte multi. Singura diferenta intre cel care a castigat la loterie si cel care averea din afaceri e cati bani produce, nu cat cheltuie. Cu cat faci mai multe milioane de dolari pe luna/saptamana sau zi, esti mai tare, si asta pentru ca nu e deloc usor. Unii dintre cei mai bogati au liceul si nimic mai mult, dar ei pot demonstra ca sunt oameni de succes, pe cand altii nu pot.

Din pacate romanii se lauda numai cu cat cheltuie, si cu ce au, masini, case sau “diplome”, si nu cu cat produc, pentru ca asta nu le convine. Nu mai esti un om de succes daca s-ar afla ca banii ti-i da tata, diploma e cumparata, si tu defapt esti un zero barat. Deasemenea, un om de afaceri care fura statul nu mai poate poza in om de succes

Totusi peste 15000 de persoane au avut 3500 de euro pentru o diploma falsa, in Romania marcata de criza si de cresterea somajului. Este un paradox, si stau sa ma intreb cine le cumpara. Probabil tot cei care nu au nevoie de un job.

Sunt femei carora le dau de placere martisor, dar altora le dau doar asa pentru ca “nu se face” sa nu dai. Macar ziua de Valentin e ceva mai sincera decat 1 si 8 martie. Nu stiu de ce imi bat capul, probabil asa e felul meu, dar eu tot timpul iau martisoare diferite, daca dau la 10 femei, atunci am 10 martisoare diferite. Chestia asta inseamna sa ma plimb mult mai mult prin multimea care cumpara martisoare, prilej cu care vad totusi multe chestii simpatice, curiozitate pastrata de dragul vremurilor mai vechi.

Subsemnatul, producator de martisoare

Nu stiu daca am scris pe undeva, dar cand eram student, faceam martisoare si le vindeam in piata Operei cu niste prieteni. Nu castigam cine stie ce, dar era placut sentimentul acela de a vinde ceva facut de tine. Imi amintesc ca munceam mult la martisoare, toate facute manual si bibilite ca de un chinez batran. Aveam autorizatie si plateam impozit pe ce castigam (bani de o lada de bere). Specialitatea mea erau ursuletii, care erau chiar draguti si aveau succes la 5000 de lei (50 de bani de azi). Viata de vanzator de martisoare nu e usoara deloc. Trebuie sa te scoli la 6 dimineata ca la 7 sa fi in piata sa iti ocupi locul. Bineinteles ca nici cei din schimbul de noapte nu cumpara la ora 7 martisoare, si pana la ora 10 trebuie sa induri un frig cumplit, ca eschimosii rataciti. Dar era fain, pentru ca sorbeam ceai sau cafea din termos si glumeam cu ceilalti colegi de suferinta. Pentru vanzatorul de martisoare, D-zeu este Soarele. Daca ploua sau e urat, adio vanzari, ramai cu marfa in punga. Eu am prins vreme buna, in afara gerului matinal Dupa ora 10 incepe sa vina lumea, si cam 90% numai se uita. Dar cu prilejul asta vezi o multime de lume si e posibil sa iti vezi cam toti prietenii si colegii daca stai 4 zile in piata. Multi erau amuzati de postura mea, dar de regula cumparau si ei macar un ursulet, vorba aia, prieten prieten, dar ursul e pe bani!

Revenind la ce ziceam la inceput, cel mai mult imi placeau cei care cumparau pentru cineva drag, sau pentru iubita lor. Chestia asta se vede imediat, altfel se uita omul, altfel alege si daca ii place, nu se uita la pret. In schimb, cei care iau din obligatie, cumpara 10-15 odata, si te lasa pe tine sa le alegi marfa.

Anul asta am vazut ca e un trend cu buburuze, iar la cineva am vazut origami, foarte ingenioase si reusite.

Urez tuturor sa primeasca martisoare oferite cu drag sau sa le ofere sincer si nu din obligatie (acolo unde se poate)
mai jos este un ursulet de al meu din 2003