Fumatul pe timp de criză și alte plăceri

La cât de scumpe au devenit țigările, sincer mă întreb, în cazul oamenilor cu venituri obișnuite pentru țara asta, de ce dracu mai fumează. Totuși se fumează în prostie, toate barurile sunt blurate de fumul țigărilor. E clar pentru mine că sunt dependenți, pentru că altfel s-ar lăsa, sau dacă fumează de placere, ar fuma puțin, una două țigări pe seară, dar eu vad cum fumează jumate de pachet în două ore. Asta înseamnă câte un pachet în fiecare zi, adică în jur de 9-10 lei, cam 300 de lei pe lună. Cunosc oameni care dau și 500 de lei pe lună pe țigări, cu toate că au venituri modeste. De regulă la banii ăștia se mai adaugă și băutura, probabil încă pe atât.

Și mie îmi plac mult diverse chestii la care îmi e greu să renunț, dar asta nu înseamnă că o să renunț la mâncare sau am sa merg pe jos ca să îmi pot satisface poftele ca un copil mic. O senzație care îmi place foarte mult e primul pahar de cola dintr-o sticlă proaspăt deschisă, atunci când deschid sticla de cola și beau acel prim pahar “înțepător pentru nas”. Dar dacă lăsăm senzația la o parte, Cola e o mizerie de băutură, practic mult zahăr cu colorant și sifon. O gură de cola nu omoară pe nimeni, dar până la urmă pot să mă lipsesc de cola și să aleg în loc un suc bun de mere, și el ajutat de chimia alimentară, dar mai puțin artificial și toxic.

Cel puțin pe mine criza financiară m-a făcut să reevaluez tot ce mânânc și beau. Multe chestii s-au scumpit, iar altele par tot mai neaccesibile pentru portofelul tot mai subțire. De fapt nu am nevoie de o mulțime de mizerii pe care le cumpăram doar ca să ronțăi ceva sau ca să nu beau apă. Cât timp pot cumpăra 3 kiwi cu 1 leu și 3 portocale cu 2 lei, de ce să cumpăr un suc aproape 100% artificial cu 5 lei? Decât să iei o cola mai bine cumperi o bere, este mai bună și mai sănătoasă… exemplele sunt multe, dar totul e degeaba dacă ești comod.

Psihologul cabotin

Ieri am rămas stupefiat când în direct la Realitatea TV dr. Cristian Andrei a rupt sec o bancnotă de 50 de euro, motivând gestul prin faptul că oamenii ar trebui să pună mai mult preț pe valori umane decât pe bani — “Este important să aveţi valori umane adevărate cu dumneavoastră şi nu astfel de hârtii“, zise dr. Andrei, întărindu-și gestul.

Găsesc gestul acesta revoltător și de un cabotinism fără margini, din partea unui om care n-a reușit niciodată, cel puțin pe mine, să mă convingă de o treabă sau măcar să-mi transmită o trăire. Dr. Andrei a făcut mereu mai mult show decât consiliere la televizor, cu acei oameni confuzi și disperați care au acceptat pentru bani să-și spele rufele în public și să se lase loviți cu ouă și roșii stricate de “înțeleptul” popor român, atât de profund în sms-urile sale.

Acum dr. Andrei revine cu un gest teatral și total neconvingător, revoltător pe de-asupra, pentru a sublinia că “valorile umane adevărate” trebuie să fie mai presus decât banii. Că vrem să acceptăm sau nu, banii sunt benzina mașinăriei uriașe care formează societatea umană. Fără ei, totul s-ar opri și am ajunge înapoi în epoca primitivă. Putem vedea foarte ușor prin efectele crizei ce înseamnă mai puțini bani și o circulație mai lentă a banilor în acest “motor”.

E ușor să dai vina pe bani, și sigur, la banii dr-ului Andrei, este ușor să faci astfel de gesturi. Mă întreb dacă el ar mai fi făcut această demonstrație în situația în care era în urmă cu rata sau acei 50 de euro erau ultimii lui bani și mai avea o saptămână două până la salar sau pensie, ca mulți dintre cei cărora se adresa. De asta gestul său e neverosimil și nu e nimic altceva decât un truc nefericit de rating. Sunt nenumărate situațiile în care acei bani ar fi fost infinit mai utili decât pentru susținerea unui truism la tv. De câte ori aud câte un anunț umanitar, de oameni sau copii care mor cu zile pentru că le lipsesc bani, mă gândesc la oamenii cu adevărat bogați — ce fac ei? Nimic, își văd de viețile lor, adesea goale de valorile de care vorbea psihologul, fără a le păsa. Dar frecvent tocmai acești oameni cu bani vin și ne dau lecții despre “valorile cu adevărat umane”. Bonus, Cristian Andrei rupe 50 de euro. Hai sictir.

Obosit de românism

Vă învidiez dragi blogherași că aveți timp dar mai ales chef să scrieți pe blogurile voastre, mai ales despre subiecte interesante sau haioase, pentru că mie, în ultima vreme, nu prea mi-a ars de blogosferă.
Am un vecin care mă tracasează cu plata pentru o reparație la acoperiș făcută pe cont propriu, fără aprobare, și mai mult, mă amenință cu judecata. La noi legea se aplică doar atunci când îți convine, iar când nu, faci cum vrei și dacă îți dă mâna, le spui celor nemulțumiți sau nedreptățiți să te dea în judecată, asta pentru că știi că oamenilor le e frică de tribunal și nu au bani de procese. M-am dus pe la avocați și știu că în principiu, el nu are dreptate, dar și la avocați e ca la medic, unii îți zic să stai liniștit pentru că n-ai nimic, iar alții îți fac trimitere la spital. Așa că, numai stressul că te poate paște un proces stupid e suficient ca să îți taie elanul de la orice.

Întotdeauna când mă simt copleșit de problemele mele tipic românești, gen vecini, manele, nesimțire, birocrație, indiferență și incompetență, mă uit pe hartă și îmi amintesc de călătoriile mele prin străinătate. Cu alte cuvinte, încerc să nu uit că lumea nu se sfârșește pe strada mea, la mine în cartier, sau la granița țării. Sunt un milion de lucruri minunate și care sunt acolo, nu într-un film de fantezie. Îmi e dor de normalitatea pe care am simțit-o de fiecare dată când am călătorit în Vest, de lucrurile “incredibile” pe care mi le povestesc prietenii mei din alte țări legat de organizare și ordine, de lucrul frumos, bine făcut cu cap, nu la întâmplare.

A te naște sau a trăi în România e deja un preț prea mare pentru a fi într-o țară europeană. Efortul pe care îl facem noi pentru normalitate este cel puțin egal cu efortul pe care îl fac alte popoare pentru prosperitate la care noi încă nici nu putem visa. Am observat că cel puțin în sfera în care trăiesc eu, dreptatea e de partea celui care urlă mai tare, are mai mulți bani sau mai mult tupeu. Nu urli? Nu ai tupeu? Nu ai bani? Atunci ești un preș în România.

Tehnician IT sau muncitor necalificat

Sunt multe lucruri care mă supără în ţara asta, dar poate cel mai mult detest munca neplătită şi subaprecierea omului pe piaţa muncii. Când eram mic, în comunism, se zicea că “munca e brăţară de aur” şi orice meserie era bine privită, mai ales cea de muncitor. Dar eu am avut de mic alte înclinaţii, de exemplu, spre desen şi ulterior pentru calculatoare. Aşa că am făcut o facultate de profil, am studiat şi m-am dezvoltat într-o altă direcţie, pentru care aveam mai multe abilităţi. Dar în România, angajatorii se aşteaptă ca oamenii să lucreze pentru ei pe nimica, în timp ce ei duc acasă mii de euro, ca şi cum angajaţii ar face figuraţie.

De exemplu, o firmă de IT şi servicii angajează tehnician IT (anunţ pe net). Se cer o groază de chestii, studii, cunoştinţe, experienţă măcar 6 ani (!), disponibilitate la program prelungit şi deplasări (că doar nu-ţi cere carnet de şofer doar ca să parchezi maşina şefului), etc contra… 200 de euro salar fix plus “bonusuri”, care mai mult ca sigur înseamnă bonuri de masă. De ce a ajuns tehnicianul IT să fie plătit ca un muncitor necalificat sau femeie de serviciu? Ce înseamnă 850 de lei în ziua de azi? Poate un om să trăiască pe cont propriu din 850 de lei pe lună? Sub 800 de lei vorbim deja de un caz social, dar bineînţeles că pe angajator îl doare la bască, el nu consideră că ar avea o responsabilitate. Ce viitor poţi avea cu 200 de euro pe lună? Dar cu 300? În cât timp îţi poţi lua o maşină 2nd hand cu banii ăia?
Eu zic mersi că am avut un pic mai mult noroc, dar cunosc o serie de astfel de oameni care au fost sau sunt umiliţi în felul ăsta.  Dacă ăştia sunt banii, atunci nu te poţi aştepta ca omul acela să dea randament, să îi pese de ceea ce face, să se implice în firma ta şi să îţi aducă plus valoare. Da, unii zic că stai, prima dată să văd că te implici şi după aia te recompensez… păi nu, stai tu şefule, prima dată nu mă umili, dă-mi ceva ca să nu mă duc ruşinat acasă în ziua de salar, şi apoi mai vedem dacă mă implic. E vorba şi de domeniul de activitate, totuşi, doar lucrezi cu calculatoare, cu clienţi, nu cu fier vechi sau porci.

Sunt convins că aceeaşi situaţie e în nenumărate domenii de activitate din fascinanta noastră ţară. Din păcate, omul cu studii şi carte este primul umilit — se pare că la el ţine — pentru că pe muncitor nu îl poţi fraieri. Pe un muncitor îl doare fix în sculă, el ştie doar că are de dat acolo cu ciocanul, unde i-a zis maistrul, iar la ora de plecare pune sculele la loc şi merge acasă cu mintea odihnită. În schimb, un inginer sau un economist are răspundere, el şi după ce pleacă acasă se mai gândeşte la probleme de servici, cum să rezolve aia, ce o să facă mâine şi alte lucruri stressante. Nu trebuie decât o cotă greşită ca să pice toată construcţia, sau un zero în plus ca să se îngroape firma. Totuşi, se oferă 200 de euro pe lună = frecţie la picior de lemn în anul de criză 2009. Ce înseamnă 200 de euro? 200 de euro este diurna unui europarlamentar român la Bruxelless, adică 200 de euro pe zi pentru figuraţie, plimbat cu şoferul personal, gâdilat şi masat fundul pe fotoliul albastru de la Parlament.

Nu-i de mirare că peste tot unde te duci, lumea te tratează ca pe un duşman sau cu falsitate: trebuie să dai şpagă la doctori şi asistente ca să nu te lase să mori — partea sinistră, de Auschwitz, e că chiar te-ar lasa să mori — trebuie să dai bani la profesori ca să înveţi ceva inutil, la funcţionari şi lista poate continua până la dezgustul final când îţi dai seama cât de mizerabili am ajuns, niste animale mai chinuite decât în 1989. Nouă ni se aplică atât de bine maxima mea favorită — homo homini lupus — sau “omul e lup pentru om” (Plautus) şi asta pentru că problemele economice dezumanizează omul, mai ales în situaţii în care există contraste. În 1989, contrastele nu prea existau, 99% erau uniform de săraci şi astfel la revoluţie, lumea a avut cu cine să fie solidară. Dar acuma, e fiecare pentru el, care pe care.

În România, pentru fiecare om cu valoare există 10 nulităţi cu bâte care să îi dea imediat în cap. Dacă vrei să fi ceva în România, într-un domeniu serios, nu mă refer la cocălari vedetă, trebuie prima dată să te afirmi în străinătate, să fi apreciat “dincolo”, pentru că aici nu te lasă nimeni să te afirmi. Normal, nici nu ai cum să te afirmi cu 200 de euro pe lună.

Sunt sărac dar mă respect

Michele Obama serving soup to the poorAu şi ei săracii lor!

În poză o vedem pe Michelle Obama făcând voluntariat (un concept străin politicienilor noştri) servind supă săracilor fără job şi casă. Totuşi, acest “sărac” are un telefon Blackberry de 500$ pentru a imortaliza-o pe soţia preşedintelui SUA.

Aşadar, nu numai românii au sărăntoci cu limuzine înghesuite între blocuri şi amărăşteni cu iPhone fără cenţi de bip. Vorba aia… sărac, dar mă respect!

Sursa