Contur infinit

Trăim în România şi asta ne deranjează tot timpul, aş zice parafrazând o sintagmă cunoscută. Ieri am văzut o mare agitaţie pe Internet din cauza suspendării preşedintelui, iar ce e bun din asta e că noi, cei tineri, majoritarii utilizatori ai netului, nu suntem la fel de blazaţi şi resemnaţi precum cei mai în vârstă.

Cred că lumea a exagerat puţin pentru că nu e totuşi, sfârşitul democraţiei. Dezaprobam clar demisia lui Băsescu, şi speeeer că nu şi-o va da, pentru că printr-un astfel de gest ne ia nouă, votanţilor, celor ignoraţi ieri, cuvântul şi dreptul de a spune DA sau NU la referendum. Demisia ar anula această importantă etapă, a pronunţării populaţiei, care este cel mai important lucru. Ar mai însemna precedentul în care parlamentul poate decide orice şi că ei pot pune pe fugă pe orice preşedinte, iar cei care l-au ales sau cei pe care preşedintele îi reprezintă, adică tot poporul, sunt o adunătură de fraieri cu fermoarul de la gură blocat.

Ar trebui să ne gândim de ce nu funcţionează şi la noi lucrurile precum în ţările pe care dorim să le copiem sau să le ajungem din urmă. Pentru că dacă ne-am da seama de ce nu merg treburile, n-am mai sta ca proştii spectatori la următoarele alegeri, preferând ipostaza cetăţeanului turmentat. În ţările cu tradiţie democratică s-a ajuns la democraţie treptat şi în mod firesc, ca o adaptare la evoluţia societăţii. Democraţia, constituţia, reprezentarea comunităţilor de către aleşi, au fost toate nişte nevoi datorate stagării economice şi sociale, iar lumea s-a îndreptat spre ele, sistemul democratic fiind perfecţionat din mers, şi nu inventat peste noapte. De aceea în SUA, Anglia sau Canada, oamenii sunt foarte bine reprezentaţi în parlament, pentru că democraţia lor a evoluat natural şi a parcurs nişte etape, oamenii învăţându-i valorile, pe când în România noi nu ştiam nimic despre democraţie, dar am copiat una şi am pleznit-o peste comunismul care ne-a influenţat atât de mult felul de a fi ca naţiune.

“Ziua cea mai lungă” a avut pentru mine două părţi. În prima parte am fost scârbit şi contrariat de ce se poate întâmpla, de premiera nebănuită pe care o trăiam, ca să văd pentru prima dată pe politicieni fără mănuşi şi măşti, de o sinceritate grotească şi cu nişte discursuri la fel de găunoase şi necinstite precum interesele pentru care trădează şi muşcă. După suspendare, a venit momentul discursului preşedintelui în acel stup sufocant de simpatie furioasă deadreptul. Băsescu parcă tocmai fusese (re)ales, a venit şi a plecat ca un câştigător, a încurajat lumea, când defapt el trebuia încurajat de susţinători. Paradoxal, nu?
Tocmai pentru că el refuză să piardă, chiar şi atunci când pierde, lumea îl desfiinţează mereu. Am observat 2 categorii de jurnalişti – cei tineri, generaţia lui Turcescu, care pun problemele în mod obiectiv şi progresist, şi rechinii presei, vechea gardă a fondatorilor de cotidiene şi a maratoniştilor de Tucă-show de altă dată, care, precum câinii bătrâni, sunt victimele vechilor reflexe de a lătra la comandă sau la trecerea caravanei. De ce toţi îl critică pe Băsescu şi nu îi analizează în schimb şi pe cei care îl suspendă, guvernul, coaliţia te tip kaghebist şi liderii ei?

Părerea mea e că Băsescu ar trebui să lase ca procesul constituţional să se desfăşoare pănă la capăt, adică până la referendum, pentru că atunci putem să le arătăm prin vot parlamentarilor că nu reprezintă voia majorităţii, ci doar interesele şi frustrările lor de politicieni gri, excomunisti şi anonimi.