Fascinația morbidă a românilor. Îngropări, dezgropări, învieri

Este clar că lucrurile morbide fac rating în România, dar nu numai. La o săptămână de la moartea Mădălinei Manole încă se mai discută pe larg la știri detalii și nu a apucat să se răcească acest subiect că a apărut altul, mai morbid și “interesant”, care de data asta a captivat și presa internațională — dezgroparea soților Ceaușescu.

Mi se pare mie sau țara arde, pardon, e luată de ape, și baba se piaptănă? Că tot veni vorba de babe și pieptănat, o altă preocupare de mare actualitate e catedrala faraonica de “mântuire a neamului”, o chestie pe care eu o asociez tot cu morbidul, cu preocuparea pentru moarte sau oricum, viața de apoi, cu accentul pe apoi. Mai trăiește cineva în prezent? Hello?!

Eu chiar nu înțeleg de unde atâta interes mediatic față de soarta trupurilor Ceaușeștilor. Sigur, e important pentru familie și poate pentru istorici, dar altfel fac pariu ca pe omul de pe stradă nu-l interesează deloc. Sau mă înșel, de vreme ce spiritele se încing la tv și oamenii (tinerii!!??) vin cu comentarii stupido-nostalgice la adresa unui regim în care nici n-au trăit, sau dacă l-au apucat, au trăit și ei ca oaia în turmă, fără să știe mare lucru.

Cred că e cel mai prost moment în care oamenii ar trebui să discute despre fantome și trecut, mai ales în termeni de genul, “atunci era mai bine”. Acum s-au găsit deștepții care să spună ca Ceaușescu trebuia judecat civilizat ca naziștii la Nuremberg. Teoretic așa e frumos, dar în general popoarele latine nu au procedat așa, francezii i-au tăiat capul lui Louis XVI, italienii l-au împușcat sec pe Musolini, iar noi în spiritul moștenirii romane, l-am ucis pe Ceaușescu, frumos prin trădare, a la Cezar și Brutus. Ar fi fost surprinzător pentru un popor care și-a ucis figuri precum Mihai Viteazu sau Tudor Vladimirescu, să împrumute manierele britanicilor pentru a judeca un dictator care a dat ordin să se tragă în propriul popor.

După 20 de ani e ușor de invocat spiritul creștin, valorile democrației, drepturile omului ș.a.m.d., dar cei care spun asta și au cel puțin 30 de ani sunt niște lași care au uitat că în decembrie 1989, ca niște lupi flămânzi, vroiau să vadă sângele dictatorilor. Așa a fost atunci, l-am detestat și l-am împușcat. Ar fi greu de explicat o altă sentință părintelui care și-a pierdut copilul de 3 ani, împușcat la revoluție. Și nu e vorba numai de atât, ci de toate crimele ce s-au comis în comunism, după perdeaua egalității și echității sociale. (vezi experimentul Pitești, canal, persecuții, decretul, etc)

Ajutați și de presa internațională, la noi se produce o “înviere” a lui Ceaușescu, ceea ce n-ar fi deloc rău, dacă lucrurile ar fi puse în contextul potrivit și nu s-ar promova atitudinile nostagice, pentru că da, e la îndemână să plângi după socialism, fiind criză și mizerie în România. Problema e că astfel ne îndreptăm și mai mult de atitudinile proactive de care avem atât de mare nevoie, de dezvoltarea spiritului întreprinzător și a speranței. Nu mai ai timp de speranțe și inițiative când te cerți pentru niște oase.

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie

Acum 20 de ani, tata îmi zicea: “păstrează hârtiile astea pentru că peste ani vor deveni un document, niște mărturii a ce am trăit noi aici zilele astea”. Atunci nu înțelegeam ca acum că timpul și anii trec, mi se părea că voi fi mereu copil și acele hârtii vor rămâne mereu albe și neînsemnate, un capriciu de al tatei. Dar timpul a trecut, hârtiile s-au îngălbenit, copil nu mai sunt decât (un pic) cu sufletul, și acum am început să citesc cu interes ce scria tata atunci.

16 Decembrie 1989, sîmbătă.

În intersecția de la piața Maria se adunaseră o adevărată mulțime, iar circulația este stînjenită. Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. Mulțimea se pune în mișcare și ca un mare fluviu care-și adună apele din rîuri se alătură din blocuri și străzi mii și mii de oameni. Se scandează LIBERTATE. Mulțimea ajunge în centru și pînă la Clădirea Consiliului Popular Județean (lîngă Poșta Mare). Autoritățile refuză să apară în fața mulțimii pentru un dialog așa că apar primele blindate și mașini ale pompierilor. Oamenii sunt împroșcați cu jeturi de apă și amenințați că se va trage.

Mulțimea pune stăpînire pe mașinile pompierilor și chiar pe unele blindate. Sînt sparte geamurile clădirii și se petrece ceva asemănător cu cele petrecute cu ani în urmă la Brașov. Mulțimea intră în clădire și sînt aruncate prin ferestre portretele celor doi. Sînt călcate în picioare, li se dă foc. Se aud primele focuri de armă*. Mulțimea mai îndîrjită nu cedează. Se trage în plin. Panică. Mulți cad. Sînt călcați în picioare copii, tineri, bărbați și femei. Se scandează: JOS CEAUȘESCU, JOS TIRANIA, LIBERTATE. În scurt timp sediile importante ale regimului Ceaușescu sunt înconjurate de tancuri.

* aici e o confuzie, deoarece nu s-a tras în ziua de 16, dar s-au făcut foarte multe arestări.

va urma

P.S. Nu pot să nu remarc paragraful cu: Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. No comment.

Citește și:

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

Iată că au trecut 20 de ani de la Revoluție. Mă aștept ca posturile pe tema revoluției să nu intereseze pe nimeni, dar ca timișorean, începutul Revoluției are o importanță în plus pentru mine, fiind martor direct și indirect la una dintre cele mai importante pagini de istorie ale noastre. Aveam 10 ani în 1989 și amintirile din perioada acelor ani îmi sunt bine întipărite în minte. Eu n-am prins perioada “luminată” a anilor 70, iar pentru mine comunismul, sau ce am înțeles eu din comunism, a însemnat un moș și o babă care ne erau părinți iubitori, dar care ne obligau să trăim în niște condiții greu de imaginat azi. Totuși am avut o copilărie frumoasă zic eu, și mai ales pitorească, pe care generațiile de azi și cele care vor urma nu o vor cunoaște. Cei de vârsta mea sau mai “bătrâni” știu la ce mă refer, iar pentru ceilalți trebuie să scriu articole dedicate ca să mă înțeleagă.

Am fost șoim al patriei, am fost pionier, am crescut cu Ceaușescu și n-am apucat nici să îl ador dar nici să îl detest. Știu doar că îmi era frică de ei pentru că dacă scriam greșit numele lor, luam nota patru. Dar eram suficient de matur să înțeleg că datorită lor trăiam într-o sărăcie decadentă și că pe bună dreptate bancurile cu “el și ea” se spuneau în șoaptă. Până și tatăl meu care era educat în spiritul comunismului începuse de mai mulți ani să îi disprețuiască pe soții Ceaușescu și să dorească sfârșitul regimului lor. Eu ciuleam urechile și vedeam că la televizor se mințea cu nerușinare, pentru că știam că în satul natal al tatei se recoltaseră numai 3000 de tone la hectar iar la televizor arătau 8400. Era un regim care te învăța să minți și să crezi într-o minciună — comunismul — dar cel mai rău era că te obliga să minți, adică dacă nu-ți plăcea de Ceaușescu, trebuia să spui că îl iubești sau erai aspru persecutat. Cu alte cuvinte, nu erai liber, iar asta e unul din lucrurile care nu doare pe loc, ci cu timpul începe să te doară tot mai tare.

Părinții mei au participat la Revoluție ca majoritatea timișorenilor, inclusiv tata, căruia ideologia comunistă îi spunea una, iar sufletul altceva. Din fericire, nici unul nu a pățit ceva, deși multe zile am umblat “în patru labe” prin casă, ca să nu fim împușcați prin geam de teroriști sau gloanțe rătăcite. Tata a ținut un jurnal cu evenimentele, așa cum le-a văzut el atunci, pe care ulterior le-a inclus în memoriile sale și hârtiile lui îngălbenite din ianuarie 1990 vor fi tema următoarelor mele posturi dedicate revoluției. Le-am citat aici pentru că după 20 de ani fiecare ne amintim altfel și poate subiectiv anumite lucruri. În schimb mărturiile la cald de atunci au un caracter aparte, de document.

8 Ianuarie 1990
Timișoara a devenit Oraș Martir, Oraș Erou. Aici norii nemulțumirii în toate planurile au produs un asemenea trăznet, încît cu toate că orașul era închis și izolat de lume, într-o țară cu granițele închise, acel trăznet a fost auzit în toată țara, în toată lumea, iar fulgerul cu pleazna lui a lovit atît de puternic, fiindu-i fatală însuși lui Ceaușescu.

[..] în Timișoara activa preotul reformat Lazlo Tokes cunoscut și prin televiziunea maghiară. Nu s-a rugat ca alți preoți pentru conducătorul statului și n-a fost pe placul securității. A fost bătut în repetate rînduri și i s-a spart locuința. Fiind ferm pe poziție, superiorii lui i-au oferit posibilitatea de a emigra. El a refuzat totul, spunînd că aici e locul lui și că aici va lupta pînă la capăt. Astfel a ajuns să fie cunoscut în străinatate și să fie protejat de opinia publică mondială.

[..] totuși, teroarea în jurul acestui om a luat asemenea proporții, încât n-a mai putut sta acasă, chiar protejat de unii din enoriașii săi și a fost nevoit să se închidă în biserică. Modesta sa biserica se află într-o clădire din piața Maria, vis-a-vis de alimentara de peste linia tramvaiului. [..]

15 Decembrie 1989, vineri. Soția, venind de la serviciu îmi spune că biserica de la Maria este înconjurată de oameni. Erau credincioșii preotului Lazlo Tokes, care făcuseră un zid uman în jurul bisericii pentru a-l proteja de Securitate. Soția venea dinspre piața Iosefin cu un brad, însoțită de o colegă de servici. Văzând că lumea era agitată și se vorbea de evacuarea lui Tokes, au plecat repede de frica Securității.

va urma

Citește și:

Cel ce se pedepseste singur – vernisaj si prezentare catalog

Expozitie  -Cel ce se pedepseste singur- muzeul Baroc TimisoaraIeri seara am fost prezent la vernisajul expozitiei “Cel ce se pedepseste singur” la muzeul Baroc. Expozitia prezinta lucrarile unor artisti romani, artisti ce au refuzat sa colaboreze cu regimul comunist si astfel sau autocondamnat la un fel de exil artistic, prezentat in opera lor, de unde titlul expozitiei. Este vorba de Stefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu si lucrarile lor din perioada anilor 1980-1990. Expozitia e deschisa timp de o luna.

Catalog -Cel ce se pedepseste singur-Prezenta mea la acest vernisaj s-a datorat colaborarii cu Carola Chisiu de la ICR (Institutul Cultural Roman) pentru catalogul expozitiei, la care am contribuit cu cateva poze din colectia mea de “amintiri” puse si pe saitul latrecut al lui igu. Ii multumesc pentru catalog si pentru caldura cu care mi-a prezentat expozitia. Catalogul este o lucrare impresionanta despre cei trei artisti, foarte bogata in informatie, ilustratii si poze privind perioada “de trista amintire”. Mi-a placut modul in care a fost conceput grafic, in stilul auster al anilor pe care ii descrie. Se vede ca realizatorii au fost atenti la detalii ce te trimit inapoi in timp. Mie mi-au placut ultimele pagini, in chip de caiet dictando, lasate goale ca pentru o eventuala tema de casa.

Dupa discutiile cu dna Carola Chisiu si dl Erwin Kessler, editorii catalogului, am inteles ca defapt este vorba de o expozitie despre urat, si nu despre frumos, cum se asteapta lumea in general. Si asta pentru ca se refera la o perioada trista si la oameni marginalizati de propriile lor idei si convingeri, incompatibile cu doctrina regimului.

Catalog -Cel ce se pedepseste singur- poza cu robotul meu

Expozitie -Cel ce se pedepseste singur- muzeul Baroc TimisoaraIn nici un domeniu cenzura nu doare mai tare decat in arta, pentru ca libertatea de expresie este ce are artistul mai de pret. Analizand lucrarile, am ajuns la concluzia ca arta nu este un demers despre frumos, ci unul despre adevar. Iar daca adevarul doare sau repugna, asa va fi si arta care il descrie. Adevarul artistului este unul subiectiv si relativ, de asta uneori nu avem empatie fata de o anumita lucrare, dar e cert ca un mare artist nu poate minti prin arta sa.

Florin Mitroi - lucrarePrivind la securile lui Mitroi am facut involuntar o paralela cu ce invatasem in liceu despre curentul “dada”. Acest curent radical aparuse ca o reactie de protest si dezamagire a artistilor fata de conditia umana in contextul ororilor primului razboi mondial. Atunci s-a renuntat la idealizarea frumosului prin arta, practic la idealizarea minciunii, si s-a trecut in extrema cealalta, a grotescului si a demitizarii omului ca simbol al perfectiunii si al virtutilor. Arta acestor trei artisti este o astfel de fronda si marea mea bucurie e ca nu am simtit cenzura si exilul ideologic, deoarece copil fiind, eram naiv si bucuros ca afara e soare.

Nostalgie?

Multi m-au intrebat de ce sunt preocupat de perioada comunista si pentru ce strang materiale din acele vremuri. Unii au spus ca sunt nostalgic si asa mai departe. Nu e nici pe de parte nostalgie, e mai degraba un interes pentru adevar, pentru ca amintirile noastre din acea perioada sunt cat se poate de subiective. Atunci aveam cutare, si era mai bine, dar totodata ne lipseau altele si de asta era rau. Este inevitabil ca timpul trece, societatea evolueaza, si primul lucru care se uita sunt trairile. Arta este o suma de trairi si un raport intre audienta si artist sau mesajul acestuia. Arta sensibilizeaza si creaza trairi sau trezeste amintiri uitate. Acesta este meritul “expozitiei despre urat”, cum o numea Erwin. Un muzeu sau o expozitie a perioadei comuniste nu este indeajuns pentru ca in timp, obiectele isi pierd semnificatia si se banalizeaza. De asta unele muzee arata ca un talcioc de vechituri. In schimb o suma de povestiri, amintiri si obiecte puse intr-un context bine gandit isi vor pastra autenticul peste ani si ani.

Din nou la trecut

Iata ca niciodata nu e prea tarziu si unul din proiectele pe care le indragesc foarte mult si la care am colaborat mai demult, blogul “la trecut” al lui igu, revine cu o sumedenie de materiale noi intr-o forma imbunatatita ce promite multe surprize placute si tot felul de amintiri despre lucruri parca uitate pentru totdeauna.

Pionieri si soimi ai patriei

Sa ne amintim cum era pe atunci sa fi copil, soimii patriei sau pionieri…