Synthia

Piatra legată de picior

Există un mic mare război între oamenii progresişti şi creaţioniştii-religioşii contestatari a oricărei descoperiri sau teorie ştiinţifică ce contrazice fantasy-ul popoarelor din epoca bronzului. Din fericire, ştiinţa vine tot mai des să arate cât de ridicol şi inutil este acest conflict de idei, între dovezi şi poveşti. Numai că lumea se învârte la fel şi nestingherită în jurul Soarelui, indiferent cât timp pierdem certându-ne, problema e că acest timp e preţios şi nu se poate recupera.

Noi în România ne-am întors la nişte mentalităţi medievale şi avem o şcoală care a degenerat pe măsură. Orice dezbatere pe tema asta e de prisos pentru că rezultatele se văd la ştirile de la ora 5 sau pe hi5, unde tinerii noştri “strălucesc” la propriu. Ca o comparaţie, România ridică o catedrală gigant a “mântuirii neamului” şi un milion de credincioşi se îngrămădesc la oasele sf. Paraschieva, în timp ce ţările civilizate alocă bani foarte mulţi pentru lucruri care chiar îi ajută pe cei vi, nu pe cei morţi. Sigur că şi în America există habotnici, dar acolo se mai întâmplă şi altceva — mai trimit nişte oameni în spaţiu din când în când, etc — în schimb, la noi este numai regres, sau cu alte cuvinte, “reîntoarcerea la originile noastre strămoşeşti”. Tot respectul pentru strămoşi, dar de ce trebuie să te întorci la trecut, când până şi cei mai îndepărtaţi strămoşi au căutat să meargă înainte? Revin la vorba lui Randi: nu vreau să mă întorc în peşteră! Tradiţiile sunt bune atât timp cât sunt utile, iar când sunt depăşite şi stupide, locul lor e în cărţi, nu la jurnalul de seară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţe. Din punctul meu de vedere, n-am nimic cu credinţele nimănui, doar cu cei care prin credinţa lor încearcă să-i ţină pe alţii pe loc, să nu-i lase să progreseze şi să afle mai mult. Cred că orice societate se confruntă cu problema asta, doar că pentru unele popoare, cum e al nostru, nevoia de progres e mai acută ca oricând.

Până la urmă, sexul este ceva firesc, parte din viața omului, fără de care omul nu poate exista, în schimb de violență ne putem lipsi de cele mai multe ori. De asta mi se pare ciudat că un film în care apare o femeie dezbrăcată e interzis minorilor, dar unul de acțiune în care sare sânge în toate părțile e OK. La fel și jocurile, unde totul e mai ridicol, pentru că nu ai voie să arăți nuditate, dar ai voie să torturezi sau să ucizi 1000 de creaturi pentru ceva. Poate de asta copiii când văd o broască sau o șopârlă țipă imediat hai să o omorâm cu pietre sau aruncă pisici de la etaj, dar când văd o fată topless râd și roșesc. E anapoda.

Totul pornește de la educație, iar filonul comun al civlizației dominante, cea occidentală, este cel creștin. În biblie este firesc să ucizi necredincioși, dar e un păcat de moarte ca să faci sex înainte de căsătorie, v. deuteronom 13:9, 20:21. Pe de altă parte, religia transformă sexul într-un tabu, până și corpul omului este un obiect rușinos care trebuie ascuns. Societatea de azi a moștenit unele din lucrurile astea, pe altele le-a mai corectat, dar poate și pe acelea in extremis.

Rockwell este genul de artist pus pe șotii, care aproape în toate ilustrațiile sale are o poantă sau ironizează ceva. Spre sfârșitul vieții, tematica lui Rockwell s-a diversificat și a început să abordeze teme mai serioase, cum ar fi problema rasismului și a segregaționismului în America. A fost un artist popular și influent în SUA, fiind imitat și copiat (cel puțin mai multe teme de ale lui).

Îmi vine greu să fac o selecție cu lucrări de ale lui, dar totuși, iată câteva:

Barfitorii

Marinarul

Rockwell apare discret în tabloul cu marinarul (în partea stângă, cel cu pipă).

Secretara

Coperta revista

Autoportret

Fata la oglinda

Am să mă opresc la lucrarea Cunoscătorul deoarece face legătura cu mai multe alte opere de artă și artiști, contemporani cu Rockwell:

N. Rockwell - Cunoscatorul - 1962

J. Pollock - Ritm de Toamna 1950

Rockwell amintește de celebrele ritmuri abstracte ale lui Jackson Pollock, iar mai jos, Mark Kostabi unește două lucrări într-una singură, Cunoscătorul și Nighthawks, dându-le un alt înțeles, paralele discutate pe blogul lui -X-.

M. Kostabi - Perceptions and Reality 1991

E. Hopper - Nighthawks 1942

Am o mică ghicitoare/problemă pentru -X- și cei pasionați de artă. În autoportretul lui Rockwell, sunt 4 miniaturi din care trei sunt ușor identificabile (Durer, Rembrandt și Van Gogh). Care e celălalt?

Pictura a fost si e inconjurata de mister iar speculatiile facute pe marginea ei au umplut mii de pagini.
Oficial se spune ca Mona Lisa ar fi fost Lisa Gherardini, cea de a treia sotie a unui bogat negustor de matasuri : Francesco del Giocondo.
Tabloul a fost inceput in 1503 iar ultimele analize efectuate arata ca Leonardo l-a repictat de cel putin trei ori (caci au fost identificate trei straturi extrem de fine de culori), fara sa se mai puna la socoteala retusurile de tot felul.
Ultimele tuse au fost adaugate in 1519, deci cu putin timp inainte de moarte.

Deci tabloul a stat mult prea mult în posesia lui Leonardo, neobișnuit de mult pentru o un portret al unei simple femei florentine, Lisa Gherardini. Vă las să citiți mai departe o ipoteză cât se poate de interesantă și despre asemănarea dintre chipul Ioan Botezătorului și cel al Monei Lisa
LINK

Până acum nu m-a interesat prea tare nici un gadget de la Apple, deşi recunosc ca multe dintre ele sunt foarte faine (dar cam scumpe). Recent am citit nişte zvonuri despre viitoarea tabletă de la Apple, care va avea un ecran de 10 inci (diagonala) şi va fi ceva între un iPhone şi un Macbook, deşi mai mult iPhone, pentru că va avea acelaşi sistem ca iPhone.

De data asta vreau şi eu Se pare că va apărea la anul, dacă nu o grăbeşte ca să iasă de Crăciun, când toată lumea dă banii ca înainte de apocalipsă. Îmi aminteşte de tabletele SF din Star Trek (stânga sus) şi din cauza ecranului mare, cred că va fi foarte utilă în multe aplicaţii, nu numai pentru divertisment. Mărimea ecranului va face mult mai versatilă tableta; nu va mai trebui să te chinui cu tastatura aceea minusculă pentru picioare de muscă ca la iPhone, iar multe aplicaţii se vor putea vedea foarte bine — deja mă gândesc la o suită tip Office, pagini web şi email, toate în parametri normali, dar şi la ebooks. În sfârşit se face tranziţia clară de la smartphone la ceva mai mult, şi asta mie îmi place pentru că am o concepţie mai clasică legată de telefonul mobil, şi anume, să fie modern, dar nu saturat de tot felul de facilităţi şi aplicaţii (distractive dar inutile), ca un briceag cu USB şi firewire.

1)

2)

Modelele sunt din WoW

În primul rând, am observat femeile și fetele… spre deosebire de românce se îmbracă mult mai simplu, mai casual, dar cochet totuși, asortat și la modă, dar fără a părea dezbrăcate, ca majoritatea de la noi. Nu am văzut culori țipătoare, ca la noi unde abundă verdele crud, galbenul strident, rozul de prost gust sau sclipiciul. În schimb am văzut multe culori pastelate și rochii cu modele diverse, iar la bărbați aceleași culori armonioase la o ținută casual. Deși la Veneția, de exemplu, este cu mult mai cald decât în România, cam toate femeile se îmbracă în rochii sau rochițe din acelea cu talia sus, lungi până la genunchi din material ușor. Nu am văzut pe nici una în mini sau în pantaloni scurți mulați, defapt cred că evită hainele mulate pe corp, pentru că e foarte cald. Decolteuri iar nu prea am văzut, nici măcar pe insula Capri, un loc foarte exotic și frumos. Cu toate astea am văzut femei frumoase mai ales în zona de nord a Italiei, dar toți oamenii sunt în general frumoși când zâmbesc.

În al doilea rând, se zâmbește mult mai mult, deși nu prea se râde la modul gălăgios ca la noi. Lumea la noi fie e foarte posomorâtă pe stradă, fie foarte gălăgioasă, după niște beri sau vin. Deci extreme. Acolo am observat o chestie – dacă te uiți la un om, în general îți zâmbește, ca un fel de poftim, mai ales dacă vrea să vândă ceva, dar nu neapărat. Românii sunt un popor trist, cum zicea o reclamă, și merg încruntați pe stradă. Priviți numai oamenii dimineața când merg la servici

Altă chestie care mi-a plăcut a fost bunul simț arătat față de cineva care face o poză cuiva sau la ceva. Am rămas foarte surprins de politețea arătată de toată lumea atunci când făceam poze, sau cineva îmi făcea poză. Oamenii se opreau ca să nu intre în cadru, și așteptau să îmi fac poza. Deasemenea, nu odată s-au oferit localnici ca să mă ajute cu poze de grup. În Florența un mim m-a invitat să îmi fac poze cu el după ce îi făcusem o “donație”, dar prietenii mei trecuseră și erau înainte. Niște străini s-au dus după ei și i-au tras de mânecă pentru că începusem să strig după ei ca să mă ajute cu poza. M-am simțit bine și gândul a fost că m-aș întoarce cu plăcere, nu numai pentru monumente. În schimb, românii din grupul în care eram nu se simțeau ca să iasă din cadru când îți făceai o poză undeva, sau să elibereze locul după ce și-au făcut pozele, ca să lase și pe alții să vadă panorama. Nu, o mare parte din ai noștri mai au de învățat, dar problema lor e că ei nu sesizează neregula, deci nu știu că au ceva de corectat.

Italienii sunt gregari și parcă se ceartă tot timpul, chiar și când schimbă amabilități. Să-i auziți numai pe cei din Napoli. Chiar și fetele sunt foarte gălăgioase și băiețoase cumva. În schimb, la masă nu se vorbește mai mult decât e nevoie. Odată am mâncat o pizza într-un fel de pizzerie ieftină (de, atât mi-am permis și io) și cu toate că era plin, toți tăceau mâlc, parcă se înecaseră cu pizza. În schimb, românii vorbesc tare și mult și din păcate lumea se uită jenată la noi. Unii români credeau că dacă țipă la italian în română “eu nu vreau carne de vită” el va înțelege mai bine. Săracul chelner zâmbea și ridica din umeri desenând pe carnețel un cap de porc și unul de vacă. După ce am terminat masa la localul acela, am descoperit că următorul avea chelneri ardeleni. Legat de terase – o diferență subtilă dar esențială – nu am auzit la nici o terasă sau bar, muzică dată tare sau încet. Singurele locuri unde era muzică, era cântată de muzicieni, dar fără să deranjeze pe cineva. În schimb la noi muzica urlă tare de nu te poți înțelege cu cel de la masă de nici consumația nu îți cade bine.

Ca o concluzie, în lumea civlizată domnește normalitatea iar extremele există doar pentru cei care le caută. Normalitatea, decența și bunul simț sunt standard iar lumea a înțeles asta și s-a conformat. Noi suntem încă foarte departe de asta, din cauza mentalității și a concepțiilor greșite despre democrație și libertate.

• credinciosul din oficiu n-a fost educat în spiritul unei religii și de asta nu are o părere clară despre religia sa, dar se declară ortodox, pentru că sună urât ateu. Părinții țin Paștele, Crăciunul și se fac că țin post din când în când. Bunicii de la țară sunt bisericoși și de acolo a învățat cum se face cruce – pentru credinciosul din oficiu, religia este mai mult o chestie de societate, “crede” și el pentru că așa fac și restul, dar morala creștină o lasă altora.
• credinciosul ignorant — Adesea din mediul rural, credinciosul ignorant nu cunoaște Biblia decât prin ce a auzit de la popă sau de la alții, dar crede orbește în ceea ce știe despre cele sfinte, chiar dacă sunt răstălmăciri și lucruri inexacte sau neadevărate care nu se regăsesc în Biblie. Este mereu prezent la biserică și este acela care se îmbrâncește pentru a ajunge în față la sfintele moaște, cu riscul a câteva înjurături pe care nu se sfiește să le împartă în jur. Credinciosul ignorant îi judecă mereu pe ceilalți dar niciodată pe sine, se crede mai bun și demn de a ridica piatra, el are mereu dreptate și consideră că nu păcătuiește, sau dacă o face, are mereu o scuză.
• credinciosul superstițios este varianta ușoară a celui ignorant — religia și superstițiile păgâne fac un tot unitar în mintea sa, crede în leacuri, miracole, vrăji, descântece și blesteme. Se teme de tot ce nu înțelege și trăiește cu frica lui D-zeu și a piazei rea. De regulă crede tot ce aude de la alții dar nu se lasă convins de oamenii cu carte care vor să îl lumineze.
• credinciosul fanatic este acela care e mereu în război cu cei care nu sunt de confesiunea sa. A citit Biblia și puțină istorie, dar fiind un semidoct, “le știe” mai bine decât ceilalți și are propria versiune despre lume și univers. Pentru el lumea se împarte în bine și rău, în alb și negru — cine nu e ca el trebuie convertit sau eliminat. Cu el nu se poate ajunge niciodată la o concluzie, dreptatea este mereu de partea sa. Adesea se prezintă ca un om prietenos și agreabil, dar odată contrazis devine agresiv și insistent.
• credinciosul mistic este acela care influențat de misticismul oriental și asiatic, înglobează în convingerile sale creștine diferite elemente budiste, hinduse ș.a. precum reîncarnarea sau astrologia. Cu toate că lucrurile se bat cap în cap, pentru credinciosul mistic asta nu este o problemă deoarece (zice el), oricum lumea este prea complexă pentru a fi înțealesă. El comută dintr-un mod de a gândi în altul, funcție de situație, dar în general încearcă o teorie proprie de unificare a tuturor credințelor care îi plac. La el acasă vei găsi mereu icoane creștine și statui ale lui Budha, cruci dar și figurine indiene, de regulă cu zeița Shiva sau Kali, horoscoape și cărți de tarot sau elemente de divinație.
• credinciosul figurant este acela care pentru care contează să fie văzut la biserică. Pentru el, biserica este un club unde trebuie să fie văzut în cele mai bune haine și unde ține evidența enoriașilor și a bârfelor, evaluându-le hainele și kilogramele. Se dă bine pe lângă popă și se dă evlavios, sperând să impresioneze la sexul opus.
• credinciosul pe cale de dispariție este acela care înainte de toate crede în Dumnezeu și vine la biserică pentru a se bucura de D-zeu. El nu crede că D-zeu ar trebui să facă dreptate pe Pământ precum fanaticul, sau că este nedreptățit de Domnul, pentru că D-zeu este El însuși dreptatea și bucuria. Pe acest credincios îl vedem prea rar, pentru că e discret și nu face tam tam prin credința sa. El încearcă să nu facă rău nimănui, atât cât îl ajută capul, și judecă asupra ce aude la predică. Își educă copiii la fel, dar nu îi forțează, pentru că crede că fiecare trebuie să îl găsească pe D-zeu pe cont propriu.

Ateii sunt și ei niște credincioși pentru că, deși nu cred în D-zeu, adesea se comportă la fel de fanatic ca și unii credincioși. La urma urmei au și ei crezul lor.

• ateul rebel este cel care la un moment dat în viață s-a supărat într-un fel sau altul pe D-zeu și a ajuns să îl nege. “M-ai supărat, Te-am pus pe ignore, Doamne!“. Ateul rebel îl neagă pe D-zeu dintr-un spirit de frondă și speră că așa va găsi pacea interioară
• ateul convins sau ateul activist are mai multe feluri, dar de regulă este se aseamănă mult cu “credinciosul fanatic”, pentru că și el a pornit într-o cruciadă, dar de data asta împotriva ideei de divinitate și adesea împotriva celor care cred în divinitate, manifestându-se la fel de vehement și activ precum “credinciosul fanatic”. Acesta cunoaște bine textul Bibliei și are o cultură semidoctă religioasă și istorică, ce lasă loc, desigur, multor interpretări personale, pe care nu se reține în a le expune prietenilor. De cele mai multe ori ateul convins încearcă ipostaza unui raționalist, transformând știința și Darwinismul într-o religie contrapondere tuturor religiilor pe care le combate, uitând că credința este un lucru subiectiv și irațional ce nu are legătură cu logica științei.

1. Cilvilization
2. Heroes of Might and Magic 2
3. World of Warcraft
4. Chronotrigger
5. The Longest Journey

Fiind un top 5, este foarte greu ca să alegi, dar am pus Civ pe primul loc pentru complexitate și pentru echilibrul aproape perfect între strategie, dezvoltare, istorie, evoluție, diplomație, comerț și tehnologie pe care îl oferă. Heroes este o alegere firească tot pentru faptul că jocul defunctei companii 3DO, este o capodoperă din toate punctele de vedere, inclusiv din punct de vedere artistic. E un joc care m-a făcut să iubesc genul fantasy, jocuri, filme sau cărți.

Zelda e un joc de consolă – SNES (Super Nintendo) și cu toate că mi-a plăcut enorm, am ales Chronotrigger (tot SNES) pentru povestea care se desfășoară în mai multe epoci în timp, iar acțiunile personajelor tale pot altera linia timpului.

Beyond Good And Evil nu l-am jucat, ooopsy, și de aceea am ales cel mai bun adventure al tuturor timpurilor – The Longest Journey cu April Ryan…

Recent am fost din nou în Ungaria cu câţiva colegi. Mânaţi de apropierea Paştelui şi a speculei care ne goleşte buzunarele în apropierea oricărei sărbători, ne-am gândit să facem nişte cumpărături. În primul rând, ouăle sunt 30 de bani, spre deosebire de 50 sau chiar 60 cât sunt la magazinele de la mine din zonă.

Mâncarea în general este mai ieftină, şi pe alocuri sunt sortimente la reducere, ceea ce nu prea vezi la noi de sărbători. Am cumpărat o conservă de ravioli de 800g cu 4,8 lei, din care se satură fără probleme 2 persoane flămânde (ravioli este o mâncare consistentă din paste). E adevărat că nivelul lor de trai e ceva mai ridicat, dar acolo lumea cumpără mâncare, nu cum vezi adesea la noi în magazine gen Plus, Profi sau Billa, pensionari care plimbă coşul doar pentru o pungă de lapte sau 5 ouă. Impresia mea generală a fost că totul e la jumătate de preţ, sau aproape.

Am fost şi într-un bazar unde se vindeau ţoale, papuci şi obişnuitele nimicuri din orice piaţă. Ca peisaj, arată identic – aceleaşi tarabe şi coşmelii din tablă, aceeaşi marfă ca la noi, aranjată la fel – DAR cu deosebirea esenţială că fiecare obiect avea preţul afişat într-un mod cât se poate de explicit. Preţurile erau de asemenea mai mici pentru aceleaşi produse care le poţi cumpăra şi în România – geci din Turcia, papuci din China, tricouri din Bangladesh, etc. Nu ştiu de ce la noi preţul este secret, probabil funcţie de moaca clientului, parte din planul “taxa pe fraier”.

Nu vă duceţi fără cineva care vorbeşte maghiara, pentru că nu o să vă descurcaţi deloc cu engleza. Având toate filmele dublate şi inclusiv Windows sau Linux complet traduse în maghiară, este normal că nici măcar tinerii nu se descurcă cu engleza, inclusiv cei care lucrează în magazine de calculatoare.

Am ajuns să cred că vestul ţării a crescut şi datorită speculei făcute cu produse alimentare ieftine aduse de la unguri, vândute aici la preţuri umflate şi profitând de faptul că produsele autohtone fie lipsesc, fie sunt mult mai proaste.