Un pic de gândire critică despre muncă

Eu am copilărit în perioada comunistă și pe atunci munca era adesea glorificată într-un mod propagandistic, grandios și alegoric (adesea hilar), prin defilări, cuvântări, poezii, lozinci și cântări. Accentul era pus pe munca fizică a clasei proletare, oamenii din fabrici și uzine, cei de pe șantier, apoi țăranii, tractoriștii, etc. Toți munceau pentru depășirea planului, pentru victoria socialismului și alte împliniri mărețe, deci nu prea munceau pentru ei.

După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Oamenii nu muncesc pentru bani ci pentru statut

Motivul pentru care oamenii nu pot avea niciodată destui bani, indiferent câți ar avea, este că mereu se uită în curtea vecinului. Citatul de mai jos explică minunat acest aparent paradox:

O casă poate fi mare sau mică; atâta timp cât casele din vecinătate sunt deasemenea mici, ea satisface toate pretențiile sociale legate de o locuință. Când însă alături de casa cea mică se ridică un palat, căsuța devine o colibă. Căsuța dovedește că posesorul ei nu poate fi pretențios, sau că nu poate avea decât pretenții foarte mici. Și oricât s-ar înălța căsuța în defavoarea civilizației, dacă palatul vecin se va înălța în aceeași măsură, sau în măsură și mai mare, locuitorul casei relativ mici se va simți între cei patru pereți ai ei tot mai rău, mai nemulțumit și mai apăsat.

O sporire sensibilă a salariului presupune o creștere rapidă a capitalului productiv. Creșterea rapidă a capitalului productiv provoacă creșterea la fel de rapidă a bogăției, a luxului, a trebuințelor sociale și a plăcerilor sociale. Deaceea, cu toate că plăcerile muncitorului au crescut, satisfacția socială pe care ele o provoacă a scăzut în comparație cu plăcerile crescute ale capitalistului, inaccesibile muncitorului, și în general în comparație cu gradul de dezvoltare a societății. Trebuințele și plăcerile noastre izvorăsc din societate: de aceea le măsurăm după societate; nu le măsurăm după obiectele care servesc la satisfacerea lor. Fiind de natură sociala, ele sunt relative.

Autorul este Karl Marx, al cărui scrieri sunt mereu actuale :)

Azi o bună parte din români în regretă pe Ceaușescu și comunismul, dar lumea uită că o duceam mai rău în comunism. Atunci statutul social era cam același și ambițiile oamenilor proporționale cu posibilitățile, adică modeste. Vecinul nu o ducea mai bine, ci la fel de prost, deci era bine. Oamenii nu regretă cu adevărat ce aveam atunci, azi nu ar da televizorul HD pe vechiul Diamant alb-negru cu lămpi, sau SUV-ul pe Dacia 1300. Dar ar fi bine dacă și ceilalți ar duce-o la fel de prost.

Nu mai au haz parodiile cu 23 august si pionieri

În fiecare an oamenii din redacțiile de știri sau cei care fac emisiuni de divertisment își amintesc de 23 august și prezintă peiorativ manifestațiile megalomanice din vremurile de tristă amintire. Mie nu mi se pare ca mai are haz chestia asta, pentru că în multe privințe nu ne-am dezvoltat aproape deloc, iar în altele domenii, din păcate critice, cum ar fi sănătatea sau sistemul de învățământ, este mai rău.

Când eram încă pionier, ni se dădeau compuneri sau teme de genul ”noi în anul 2000” și cum va fi viitorul nostru (socialist). Atunci credeam că România mileniului trei va fi Star Trek, dar ne-am amăgit, și poate de asta generația mea iubește SF-ul. Sincer, cred că pionierii de atunci ar râde de elevii de azi și turiștii de pe litoral cu siguranță că și-ar privi copiii cu milă, dacă stăm să ne uităm la acest senzațional clip, litoralul după 30 de ani, în care vedem că singura schimbare pe litoralul nostru sunt niște pomi.

Nu este un post nostalgic, zic doar că degeaba se face haz de cum era atunci, pentru că nu suntem mai breji, ba dimpotrivă.

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie

Revin cu impresiile tatălui meu din perioada revoluției. Ziua de 17 decembrie a fost poate cea mai neagră pentru Timișoara:

17 decembrie 1989, duminică.
La ora 12 și jumătate eram în fața blocului. Era o zi ca de primăvară: un cer senin și un soare puternic inunda totul într-o lumină albă. O vecină îmi spune că vine de la gară și că tramvaiul nu oprește de la gară numai în stația Bălcescu (sărind peste 4 stații, inclusiv piața Maria, n.a.) Mi-a mai spus că la Maria pe străzile lăturalnice sînt tancuri. Tot ea mi-a mai spus că se distribuie pui la rație la măcelăria de lângă intersecția Cluj. Am discutat cu soția și m-am dus ca să cumpăr pui. Am fost surprins de mulțimea de oameni care mergeau pe jos, unii în oraș, alții spre centru. Nu mai circula nici un mijloc de transport în comun. Pe trotuarele pline de oameni am observat și două femei în vîrstă, una cu cîrjă, ce veneau pe jos chinuindu-se și înjurîndu-l în gura mare pe Ceaușescu. Am ajuns acasă fără pui, fiindcă s-au terminat cu cîteva persoane în fața mea.

Fiind duminică și timp frumos, mulți au ieșit la plimbare cu familia și copiii. Mulți au fost curioși și s-au dus la Maria și în centru. Ei nu bănuiau că vor intra în istorie și că unii dintre ei nu se vor mai întoarce acasă. Mai târziu a început măcelul. Continue reading

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie

Acum 20 de ani, tata îmi zicea: “păstrează hârtiile astea pentru că peste ani vor deveni un document, niște mărturii a ce am trăit noi aici zilele astea”. Atunci nu înțelegeam ca acum că timpul și anii trec, mi se părea că voi fi mereu copil și acele hârtii vor rămâne mereu albe și neînsemnate, un capriciu de al tatei. Dar timpul a trecut, hârtiile s-au îngălbenit, copil nu mai sunt decât (un pic) cu sufletul, și acum am început să citesc cu interes ce scria tata atunci.

16 Decembrie 1989, sîmbătă.

În intersecția de la piața Maria se adunaseră o adevărată mulțime, iar circulația este stînjenită. Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. Mulțimea se pune în mișcare și ca un mare fluviu care-și adună apele din rîuri se alătură din blocuri și străzi mii și mii de oameni. Se scandează LIBERTATE. Mulțimea ajunge în centru și pînă la Clădirea Consiliului Popular Județean (lîngă Poșta Mare). Autoritățile refuză să apară în fața mulțimii pentru un dialog așa că apar primele blindate și mașini ale pompierilor. Oamenii sunt împroșcați cu jeturi de apă și amenințați că se va trage.

Mulțimea pune stăpînire pe mașinile pompierilor și chiar pe unele blindate. Sînt sparte geamurile clădirii și se petrece ceva asemănător cu cele petrecute cu ani în urmă la Brașov. Mulțimea intră în clădire și sînt aruncate prin ferestre portretele celor doi. Sînt călcate în picioare, li se dă foc. Se aud primele focuri de armă*. Mulțimea mai îndîrjită nu cedează. Se trage în plin. Panică. Mulți cad. Sînt călcați în picioare copii, tineri, bărbați și femei. Se scandează: JOS CEAUȘESCU, JOS TIRANIA, LIBERTATE. În scurt timp sediile importante ale regimului Ceaușescu sunt înconjurate de tancuri.

* aici e o confuzie, deoarece nu s-a tras în ziua de 16, dar s-au făcut foarte multe arestări.

va urma

P.S. Nu pot să nu remarc paragraful cu: Ungurii cântă “deșteaptă-te române” și scandează “români veniți cu noi”. No comment.

Citește și: