Iata ca niciodata nu e prea tarziu si unul din proiectele pe care le indragesc foarte mult si la care am colaborat mai demult, blogul “la trecut” al lui igu, revine cu o sumedenie de materiale noi intr-o forma imbunatatita ce promite multe surprize placute si tot felul de amintiri despre lucruri parca uitate pentru totdeauna.
Sa ne amintim cum era pe atunci sa fi copil, soimii patriei sau pionieri…
Majoritatea asociază sărbătoarea de 1 mai cu comunismul, ceea ce este parțial corect, mai ales că în România, 1 mai muncitoresc însemna ample defilări (la care era obligatoriu să participi) urmate de legendarele “popasuri” la mici și bere — cum astăzi nu se mai fac.
Totuși ziua de 1 mai își are originea în Statele Unite, unde în 1886, au manifestat zeci de mii de muncitori, cerând scurtarea zilei de lucru la 8 ore. Continue reading
Am constatat că, în mod suprinzător, azi există mulţi tineri care regretă într-un fel sau altul regimul comunist şi pe Nicolae Ceauşescu [link]. Foarte probabil aceştia nu au prins mare lucru din regimul trecut sau, daca l-au prins, n-au înţeles de ce a ieşit Timişoara în stradă în 1989.
[…] nici acum nu ne merge bine… dupa toate
evenimentele si dupa toate promisiunile… Ceausescu cel putin nu ne fura… totul erea al
statului… al lui…in schimb democratia .. nu a facut decat sa inmulteasca hotii in romania[…]
Îi înţeleg pe bătrânii nostalgici, pentru că mulţi s-au format şi identificat cu acel regim, iar acum e prea târziu şi prea greu ca să se adapteze vieţii tumultoase din sistemul economiei de piaţă. Dar nu îi înţeleg pe tineri, mai ales pe cei care vorbesc de ceva netrăit pe propria piele sau lucruri aflate de la bunici sau părinţi nostalgici şi confuzi politic.
Pentru mine, epoca Ceauşescu este un subiect foarte clar definit, iar concluziile le-am tras în timp şi nu după nişte bere ieftină într-un moment de frustrare. Cred că e foarte grav dacă populaţia tânără regretă dictatura pe motiv că “atunci era mai bine şi era ordine, nu ca acuma” – probabil cel mai uzitat discurs. Continue reading
Răspund Oradeanului, la articolul său despre şcoala din România.
De o vreme m-am plictisit de bloghing, pentru că nu mai găsesc subiecte interesante de comentat. Nu prea mai am răbdare să le caut, şi asta e adevărat.
Ce am observat e că în septembrie revin ştirile sezonale, cu subiect şcoala şi starea precară a şcolilor. Anul ăsta am fost foarte plictisit să mai urmăresc în detaliu aceleaşi ştiri ca şi în anii trecuţi: şcolile acelea tip grajd, cazuri sociale de copii fără perspectivă, profesori indiferenţi şi tâmpi, situaţii pentru care nu se face nimic. Apoi în contrast, revin discursurile politicienilor noştri dezgustători, ipocriţi şi plictisitori, care vizitează la deschiderea de an şcolile “renumite” unde totul este nou, frumos, modern, dar parcă fals şi trucat prin festivismul de tip comunist.
Mă irită toate discursurile prin care ne amintim la modul laudativ de şcoala comunistă, fără a uita că trăim într-o realitate în care un sistem similar nu mai este posibil. Defapt tot ce avem este moştenit şi datorat şcolii de tip comunist – societatea de azi este produsul ei. Realitatea urâtă despre care scrie Orădeanul se datorează sistemului putrezit peste care s-a construit învăţământul de după 1989 cu oamenii din acel sistem. Părinţii elevilor de azi sunt elevii acelui sistem.
Atunci era “mai bine” pt că se învăţa mai multă carte şi se făcea mai riguros, cu metotdele alea comuniste de atunci, pe care acum nu le mai poti aplica în democraţia anului 2007. Trebuie să facem cum fac aia in occident, de care râdem că sunt inculţi – paradoxal – de vreme ce învăţământul nostru e la pământ. Acum sunt excluse pedepsele corporale, bătăile şi injuriile din partea profesorilor. Când eram elev, cafteala era ceva relativ comun, dacă uitai o formulă sau erai neatent la oră primeai o palmă, un liniar peste cap, sau erai tras de urechi. Cei mai răi erau puşi la colţ în spatele clasei, cu faţa la zid sau în genunchi. Atunci era OK să îţi baţi copilul pentru note mici, iar mulţi părinţi încurajau tacit sau direct profesorul ca să le “corecteze” odrasla dacă nu ştia lecţia sau dacă nu era atent. Învăţai de frică dacă nu îţi plăcea. Nimeni nu reclama un profesor pentru că îşi bătea elevii sau pentru că îi jignea.
Uniforma era o chestie obligatorie şi erai aspru pedepsit pentru orice abatere vestimentară sau cosmetică – nu exista să te fardezi, să îţi schimbi culoarea părului, sau ca baiat să ai plete sau să îţi razi părul în fel şi chip.
Acum, acei elevi sunt profesori şi părinţi. Normal că un părinte nu mai vrea ca copilul lui să treacă prin aceleaşi lucuri. Toţi copii care au trăit austeritatea lui Ceauşescu acum încearcă să ofere tot în surplus copiilor lor şi mai mult, să îi ferească de tratamentele primite de ei în trecut. Mă îndoiesc că mai sunt azi mulţi părinţi care îşi bat copii pentru note, sau care îi silesc să tocească lecţii şi poezii interminabile. Acum există meditatori, manuale alternative. Care părinte de azi ar mai fi de acord cu pedepsele corporale de pe vremuri? Timpurile s-au schimbat şi acum nu se mai face carte cu forţa ca pe vremuri. Atunci erai dus cu forţa la teatru sau operă. Acum ţi se oferă variante, pentru că nimeni nu mai e obligat decât la 8 clase de şcoală.
Elevii sunt figuranţi pentru că aşa i-au educat părinţii, pentru că trăim într-o tranziţie a valorilor şi a sensurilor în viaţă. Dacă demult era bine şi frumos să fi macaragiu sau betonist, pentru că ţara te chema la muncă, azi toţi vor facultăţi (una e puţin deja, orice Gheorghe are o facultate) sau firme prospere, dacă se poate obţinute fără muncă. Profesorii sunt proşti pentru că doar cei mai slabi ajung în învăţământul prost plătit şi bolnav ca sistem, restul mai capabili ajungând să aibe un job mult mai bine plătit şi respectat. Aţi observat că azi meseria de profesor se bucură de tot mai puţin respect, fiind asociată cu corupţie şi incompetenţă? Oare de ce? 😉
Şi atunci nimic din ce vedem nu este de mirare şi nici măcar de indignare. Este un rezultat firesc a trecerii de la un sistem la altul, mai ales atâta timp cât învăţământul românesc nu a avut o anume tradiţie de continuat. Normal că este deplorabil şi că este păcat, mai ales pentru că realizăm cât de în urmă suntem şi cât de hilare sunt anumite situaţii de la noi. “Şcoala românească” este un mit, trebuie renunţat la el şi construit unul pe lucruri concrete şi nu pe amintiri nostalgice. Da, pentru mine şcoala comunistă a avut farmecul ei, pentru că erau multe restricţii şi parcă era mai palpitant când faceai o prostie, dar nu a fost ceva minunat. Acum mă bucur că nu sunt elev, că nu mai sunt student şi că nu am copii pe care să îi trimit la şcoală. Hai zi-le domnule Tăriceanu, Băse, Geoană şi care mai sunteţi cum mai e cu şcoala, să vedem cine vă mai ascultă.
Un nou deţinut ajunge la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Comandantul şantierului îl primeşte:
-Văd la dosar o condamnare la 50 ani de munca forţată. Care-i motivul?
-Am spus că Ceausescu este un idiot şi am luat: 10 ani pentru insultarea prim-secretarului, 10 pentru insultarea partidului şi 30 de ani pentru divulgarea secretului de stat!
Cei trecuţi de 20 şi ceva de ani îşi amintesc probabil câteva din bancurile care circulau spuse în şoaptă pe vremurile comuniste, acele bancuri cu “el şi ea” sau despre regim, şi care îţi puteau aduce foarte multe necazuri. Foarte mulţi oameni au făcut închisoare pentru o simplă glumă, sau şi-au pierdut locul de muncă pentru o remarcă acidă la adresa conducerii sau a sistemului, spusă la nervi sau într-un moment de “neglijenţă”.
Totuşi, mie mi se par unele dintre cele mai reuşite poante, mai ales pentru că o glumă este cu atât mai bună cu cât are ca subiect ceva tabu, interzis dar amuzant şi real. Faptul că nu era voie să spui sau să fi văzut într-un anturaj în care se spuneau astfel de glume, consecinţele fiind de negândit în ziua de azi, făcea totul mult mai interesant si mai palpitant. Aveam un vecin care ştia foarte multe glume şi le zicea foarte bine, dar glumele “cu el şi ea” se ziceau numai în familie sau între persoane în care aveai foarte multă încredere.
Se spuneau multe glume şi la televizor, de către marii actori, precum Caragiu sau Amza Pelea, dar într-un mod foarte subtil, metaforic chiar, deşi aluziile erau evidente adesea. Se practica o satiră deosebit de rafinată, şi râdeai de 2 ori, odată pentru cum o spunea şi apoi pentru subînţeles, care nu se putea explica unuia care n-a prins poanta.
Ieri am văzut pe TVR un documentar despre bancurile Cortinei de Fier, despre cum sute de mii de oameni au făcut închisoare şi muncă forţată pentru o simplă glumă cu comunişti, dar cum acest umor i-a făcut pe oameni să învingă comunismul. Îmi amintesc că în 1989 se spunea discret pe la colţuri – “la al 14-lea congres, patru ani de la deces” (după celebra- la al …-lea congres, Ceauşescu reales) şi lumea se temea, dar se bucura în acelaşi timp, sperând că va fi adevărat. Comunismul ne-a învăţat să sperăm, iar tranziţia capitalistă să devenim blazaţi. Mă rog, era alt banc şi cu asta, cum că după 1989 ţările foste comuniste au început să se caţere din prăpastie, după ce s-au izbit de fund, doar România continue să sape mai adânc!
Câţi vă mai amintiţi o glumă bună de pe vremuri? Dacă mai ştiţi una, lăsaţi-o la comentarii.