Desenăm și colorăm la Playzone :)

De ceva vreme fac desene de colorat pentru copiii de la Playzone din Iulius Mall (Timișoara). Sincer, la început n-am crezut că poate fi atât de captivant, mai ales că de fiecare dată trebuie să desenez un dinozaur (mascota lor). Dar până la urmă am făcut un dinozaur haios care le place și celor din Playzone și mie (eu am vrut un pterodactil, ei un brontozaur, și în final l-am corcit cumva).

În final a ieșit Playzonus Rex, regele distracției în habitatul său, atelierul de creație și jungla neiertătoare a locului de joacă. Această specie unicat crează și azi confuzie în rândul oamenilor de știință, iar copii fiind întrebați l-au descris în fel și chip, galben, roz, verde, dar și albastru după ultimele cercetări.

Pentru mai multe detalii vizitează smartedu.ro.
Pentru mai multe desene vezi galeria, www.sirg.ro/gallery/playzone-color

Fiecare copil are personalitatea lui și felul în care își imaginează lucrurile diferă mult de la unul la altul. Nici un desen colorat nu seamănă cu altul, și am văzut teancuri de desene. Este fascinant 🙂
Din păcate creativitatea se oprește în copilărie, deoarece societatea de azi, deși spune că promovează individualitatea și creativitatea, o nivelează începând din școală și o inhibă total mai târziu, ca omul să devină creativ doar în limitele acceptate și să reitereze aceleași șabloane vizuale, muzicale, ideologice șamd cu care a fost prelucrat de școală, televizor, vecini, reviste și mainstream.

Copiii colorează dinozaurii cu roz, nu cu verde, și asta e grozav 😀

Parcul nesimtirii

Pentru cei care nu cunosc Timișoara, noi avem aici un parc central și foarte îndrăgit, pe nume Parcul Copiiilor. Când eram copil, era un parc grozav, mare și plin de tot felul de jocuri, cele mai tari din oraș. Avea cei mai mari arbori, un lac artificial, chiar și un trenuleț cu al său tunel al groazei prin care treceam chiuind de nu știu cum nu fugeau sperietorile alea de plastic de noi. Fiind pe malul Begăi puteam lua vaporașul pentru o plimbare, mai era un labirint cu oglinzi ciudate, piste pentru carting, ce mai, acum vreo 15-20 ani acel parc era minunat.

Din păcate, de foarte mulți ani, acest parc este mereu închis, ca și cum acolo s-ar fi prăbușit un OZN (mai știi?), căci altfel nu se explică interminabilele tergiversări ale primăriei și ce alte instituții se mai bat pentru un spațiu fost simbol al orașului. Decând s-au apucat ei să facă studii de fezabilitate, caiete de sarcini, licitații, contestații, apeluri și recursuri, copiii care așteptau să intre în parcul acela sunt părinți și părerea mea e că edilii orașului sunt penibili prin neputința lor.

Primesc și eu prin poștă un ziar informativ al Primăriei. Foarte frumos, dar când văd cât o lălăie cu parcul ăsta și cum tot promit, mi se face greață. Ziceau odată la tv că jocurile vechi nu respectau cutare norme UE, așa că le-au scos; trenulețul era periculos pentru copii, l-au scos și pe ăla (oricum ăștia mici au trenuleț pe calculator); aleea de pe malul Begăi era periculoasă pentru copiii, au închis-o; accesul în parc era periculos pentru copiii, așa că l-au interzis… deci problema e rezolvată! Noi mereu trebuie să identificăm probleme, nu soluții. Un avocat îmi explica despre legi că ele trebuie interpretate în sensul aplicării lor, nu invers, cum se poate interpreta adesea legea. Dar ăștia fac invers, nu știu de ce, o fi corupția, indolența, nepăsarea sau nesimțirea… pentru că mereu e câte o chichiță legală prin care se amână.

De atâta timp, puteau să pună un simplu gazon, niște dale și pietriș pe alei, câteva bănci acolo, coșuri de gunoi și gata… de parcă celelalte parcuri sunt mai cu pretenții? Îmi pare rău de parcul ăsta pentru că am multe amintiri în el, dar deja pentru foarte multă lume nu mai înseamnă nimic, doar niște copaci mari după un gard.

Alocatii diferentiate

De când cu criza, cei din guvern au venit cu idei și soluții tot mai controversate pentru a aduce mai mulți bani la buget, de regulă pe spinarea celor care muncesc din greu pentru un trai mai bun, și anume clasa de mijloc. Recent, le-a venit ideea de a “ajusta” alocațiile copiilor în funcție de venitul părinților. Cum zicea și domnul Boc — copiii a căror părinți au Mercedes în curte nu au nevoie de o alocație mare sau chiar se pot lipsi de ea. După vorba “azi furi un ou, mâine un bou”, mă întreb cât mai durează până luăm și Mercedesul, dacă tot am început să luăm cu de-a sila alocația.

Raționamentul miniștrilor are logica sa, nu contest, pentru că un copil de bani gata cheltuie alocația aia într-o zi, iar altul sărac o dă părinților care au venituri și așa mici, pentru a ajuta la cheltuielile familiei. Și aici ajungem de fapt la problemă, la faptul că într-o familie săracă, pe care ministrul Șeitan vrea să o ajute, alocația nu ajunge aproape niciodată la copil. Câți părinți săraci nu au făcut, în mod iresponsabil, o mulțime de copii pe care nu-i pot întreține și cărora le limitează astfel orice șansă de viitor? România e plină de familii sărace, adesea de țigani, care fac copii mulți și trăiesc numai din alocație și ajutoare sociale, dar copiii lor rămân analfabeți și neinstruiți, o viitoare povară socială pe care noi sau copiii noștri o vor suporta. De multe ori în situații din astea alocația se duce pe băutură și țigări, prea rar pe rechizite, cărți sau hăinuțe pentru copii.

Așa că mă întreb, pe cine ajută de fapt măsura asta? În nici un caz pe părintele cu un salar decent, care dorește ce-i mai bun pentru copilul său. Lui i se va mai tăia un pic din venituri. Și cum ziceam, e discutabil dacă va ajuta familiile sărace. Impresia mea e că guvernele noastre nu fac decât să încurajeze lumea la sărăcie și ajutoare sociale ineficiente dar facile, în timp ce descurajează dezvoltarea clasei de mijloc, a oamenilor cu inițiativă, cu studii și cu dorință de bunăstare.

Violenţa şi calculatorul

La început de mileniu trei, copiii sunt ca și dependenți de calculator și tot ce fac ei se învârte în jurul calculatorului datorită comunicării facile prin internet. Din nefericire, calculatorul este țapul ispășitor al părinților de pretutindeni, pentru că el nu are gură și nu poate spune că defapt vinovați sunt părinții. Calculatorul e doar un obiect. Nu e devină toporul pentru că s-au tăiat copacii. Copiii nu ucid din cauza calculatorului, iar psihologii înțeleg foarte bine motivele.

E adevărat că azi copiii sunt expuși unor lucruri de care generația părinților lor nu a avut habar decât la o vârstă mult mai târzie. Dar acest mic inconvenient al lucrurilor care le lipseau părinților în copilărie — televizor, calculator, internet, telefoane, gadgeturi, etc — este destul de serios și grăbește momentul în care părinții trebuie să explice anumite lucruri copiiilor, chiar și foarte mici. Chestie care mă duce la ce vroiam să spun la început: și anume că părinții de azi sunt foarte ocupați cu ale lor și își văd copiii convenabil ocupați cu treburile lor “de copii”. Unde mai citește un părinte azi o carte unui copil, sau construiește ceva cu el? Îi dă un audiobook sau îi ia un joc pe computer, e simplu, e convenabil și arată că e un părinte modern și cool.

Astăzi se poartă recompensele. Părinții au devenit un fel de (mă) “asculți și câștigi” protevist și orice demers firesc și de nenegociat altă dată, precum învățatul, bunele maniere, curățenia, respectul, cititul lecturilor obligatorii, cuvântul dat, etc, este motivat prin bani și cadouri, adesea lucruri superficiale care grăbesc îndobitocirea odraslei. Copilul deprinde repede acest troc și ajunge să pluseze la rândul său, ca la poker, iar în scurt timp ajunge să facă totul numai pentru recompense, fără a înțelege de ce îi cer părinții și profesorii toate acele lucruri. Tot de asta, profesorii sunt niște idioți pentru că ei nu oferă nimic material, numai note și teme.

Pedeapsa cea mai de seamă nu este, ca altă dată, izolarea în casă, ci confiscarea calculatorului sau restricționarea accesului la internet. Un șantaj simplist, care nu aduce totuși nici un pic de dor de carte în copil și nici nu trezește responsabilitatea din el.

Într-o familie de azi, cel mai important membru al familiei este televizorul, pentru că nimeni nu vorbește și este ascultat la fel de mult într-o casă ca televizorul. Părinții sunt ocupați cu televizorul, copiii cu calculatorul și aparent toată lumea e mulțumită, hipnotizată de un ecran. Dar părinții de azi nu vorbesc aceeași limbaj cu copiii lor, ei nu înțeleg lumea asta nouă online, ce fac copiii pe net și de ce. Nu înțeleg fie pentru că au rămas în urmă fie că nu au timp, pentru că sunt atâtea prostii lucruri la televizor.

Copiii se refugiază în lumea fascinantă a calculatorului pentru simplul fapt că părinții nu le oferă prea multă atenție. Nu au răbdare și nu se impresionează când copilul lor face nu știu ce chestie de care e bucuros. A oferi totul nu înseamnă numai lucruri materiale. Copiii au nevoie de atenție și pentru că nu o primesc, o caută și o găsesc pe net, unde poți fi ce vrei și cine vrei, poți avea 3000 de prieteni și câștiga topuri de popularitate fără să ieși din casă.

După părerea mea, ca alternativă, sportul e cea mai bună metodă de a forma personalitatea unui copil, în special de a deveni responsabil. De ce, pentru că orice sport se joacă pe reguli acceptate de toți și este bazat pe fair play. Cel mai bun câștigă și prin competiție și muncă reușești să câștigi admirația celorlalți, dar și premii, premii adevărate, nu bling bling. În sport înveți să joci în echipă, înveți să accepți critica celorlalți dar și să te bucuri de laude. Din păcate calculatorul și televizorul ne îndepărtează de mișcare și sport, dar ele sunt bune la toate inclusiv la a suporta vina propriilor noastre eșecuri.