Contur infinit

Tot ma gândeam să scriu și eu un post despre ciudățeniile mele, deși am ratat momentul de apogeu al lepșei ăsteia. Sincer nu-mi iese. Totuși, cred că prima ciudățenie sunt chiar eu. Dar ciudățeniile le definesc comparându-mă cu “oamenii obișnuiți” sau “normali”, pentru că dacă toți cunoscuții mei ar purta pantofi galbeni, faptul că aș purta pantofi negri ar fi o ciudățenie, nu? Acuma sincer, cum naiba e ăla un om normal? Omul normal ar trebui să fie suma și apoi media tuturor clișeelor pe care le auzim, pentru că eu altfel nu mi-l pot imagina pe omul normal decât ca un “om serios așezat la casa lui”. Eu sunt doar un om așezat pe scaun, pentru că altfel îmi e incomod să scriu pe blog. Ce-i ăla un om serios? Am auzit de la cineva, cică serios ca un mort. Deci nu, mersi. Apoi, dacă o luăm în sensul celălalt, de firmă serioasă, să fim serioși (!), înseamnă că nimeni nu e serios în țara asta.

Refuz să consider că anumite preferințe de ale mele sunt ciudățenii. De exemplu, mie îmi place să beau ceai și contrar credinței populare conform căreia ceaiul e doar pentru bolnavi sau vorbei din bătrâni “rău ca ceaiu”, există o mulțime de ceaiuri care sunt pentru a fi savurate și băute pe îndelete.

De regulă oamenii foarte previzibili și rutinați, ancorați în chestii din gama “așa se obișnuiește” îi fac ciudați pe cei diferiți ca ei. Pentru mine ciudați sunt ei, eu sunt doar un tip diferit de medie. În ce fel, depinde de fiecare unde se situează.

P.S. Legat de posturile astea, realizez ce bizar e ca cineva care nu te cunoaște să afle despre ciudățeniile tale. Va și mai bizar când te vei întâlni cu persoana respectivă într-o zi, la un blogmeet sau pe stradă și îți va spune că te apreciază pentru că și tu împăturești tot de atâtea ori hârtia igienică când te ștergi la fund, sau că nu te așezi la masă decât dacă șervețelele sunt împăturite în triunghi echilateral. Bravo!