După revoluție, omul mai dezghețat a început să muncească pentru el, adică să facă o mică bișniță, un SRL ceva, apoi uzinele s-au privatizat și lumea a început să guste din capitalism, să vrea mai mult decât le poate punga, s-au îndatorat, și au început să muncească pentru bănci. Mai demult aminteam de scrierile lui Marx legat de subiectul ăsta.

Încet au apărut și primele corporații în România, și așa primii “corporatiști”. Aproape în fiecare lună primesc pe mail un forward cu câte o mizerie despre cum sunt corporatiștii: niște drone, sinistre aberații ale condiției umane, cum fac ei câte și mai câte. Desigur, scrise tot de un (ex)corporatist frustrat. Chiar dacă lucrez la o corporație, nu scuip mâna care mă hrănește, ca să zic așa, iar dacă n-aș fi corporatist, nu văd de ce aș abera despre ceva ce nu știu.

Oricum, percepția mea legat de munca în capitalism este aceeași ca și în comunism — dar de data asta este un totalitarism capitalist, în care ești sclav de bună voie, sclavul unei bănci și resursa unei companii. Pe vremuri li se zicea cadre, sau personal, azi li se zice resurse umane, dar adevărul e mai degrabă că omul e doar o resursă, nu o resursă umană (nu s-a schimbat nimic, doar numele și lozincile). Spre deosebire de comunism, unde nu puteai zice nimic, dar te-ar fi ascultat oricine, acum poti zice orice și nu te ascultă nimeni.

Revin la tot mai frecvent citatul Cioran, legat de muncă, pe care nu îl citez din exaltarea gen “uau ce am mai găsit tare pe net”, ci pentru că sunt multe lucruri reale în acest punct de vedere relativ extrem (filozofii nu prea umblă cu jumătați de măsură).

“Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”

Citind spusele lui Cioran, nu pot să nu mă gândesc de exemplu, la situația celor care lucrează în sistemul medical de stat, unde mereu e criză de personal și oamenii nu mai fac față. Acei oameni se dezumanizează prin atâta muncă și neajunsurile sistemului, exact așa cum zice Cioran, iar cei care au din păcate nevoie de acest sistem medical, o simt pe propria piele. Așa se întâmplă cam peste tot unde volumul muncii depășește capacitățile reale de efort fizic sau intelectual ale omului.

Obiectivele pe care și le pun firmele și marile companii sunt mereu de creștere (firește), dar până la urmă toate aceste produse/vânzări suplimentare trebuie acoperite de o piață, de o cerere, care deja e saturată. Dar aici intervine natura diabolica a capitalismului, de a creea nevoi acolo unde nu există — de a inventa probleme pentru a oferi imediat soluții (tehnică de manipulare), de a adăuga complexitate inutilă pentru a oferi piese și servicii, și nu în ultimul rând de a îndobitoci oamenii prin publicitate că au nevoie de anumite produse și lucruri, pentru ca aceștia să se îndatoreze și mai mult și să fie obligați să muncească mai mult în acest cerc vicios din care câștigă doar o elită a marilor milionari în euro.

Cel mai urât am pățit-o la un hotel din in Italia, țară în care eu venisem cu maxim entuziasm și pe care o admir necondiționat, dar în final nu am rămas atât cu o furie în suflet pentru italieni, ci pentru românii care au făcut atâta rău încât să fim băgați cu toții într-o oală.

Nepoata lui Musolini zicea foarte bine mai demult, când problema țiganilor din Italia era la apogeu, că nu țiganii sunt principalii vinovați, ci guvernele României care nu sunt în stare să facă nimic ca infractorii să nu circule liberi prin Europa. Apoi mai e și faptul că aceleași guverne au fost incapabile să crească nivelul de trai atât cât oamenii să nu trebuiască să facă muncile de jos în țările din vest ca să-și poată întreține familiile.

Noi românii suntem cât se poate de sătui de ce fac țiganii și ne bucurăm că am scăpat de ei, de asta lumea a strâmbat din nas la Plai, când Misia a luat de mai multe ori apărarea țiganilor din Franța, blamândul pe Sarkozy, președintele Franței. E firesc să-ți pese de ce-i în ograda ta. Ce știe Misia, ei nu i-au furat țiganii portofelul sau mobilul de 3-4 ori, și nici n-a fost într-un cartier de vile țigănești deținute de oameni fără ocupație.

Dar realitatea din Franța e puțin altfel, și anume Sarkozy e la pământ în sondaje, așa că încearcă să revină un pic prin măsuri naționaliste (care prind bine oricând), cum e cea cu vălul Burka (chestie cu care totuși sunt de acord) și expulzarea țiganilor români. Să nu uităm că și ei au țiganii lor francezi și totuși nu îi expulzează niciunde…

Comisia Europeană are dreptate când îl condamnă pe Sarkozy. Nouă ne plac țările civilizate, dar nu facem exercițiul lor de gândire decât când ne convine. Vrând nevrând țiganii români sunt cetățeni europeni și nu ai voie să îi tratezi pe criterii rasiale, etnice, religioase, etc. Cel de-al doilea război mondial a început prin persecutarea evreilor și folosirea lor ca țap ispășitor. Uniunea Europeană s-a format tocmai ca lucruri de genul ăsta să nu se mai întâmple. Nici mie nu mi se pare corect să fiu discriminat pentru că sunt român, în fond nu e vina mea nici că sunt român, nici că alții au ieșit la furat prin Europa.

Eu tot arăt cu degetul la ai noștri politicieni care n-au făcut nimic ca să nu ne mai facem de râs în Europa. Unii din ei mai dau și o frunză de ajutor cu sigle copiate de pe net.

Eu am avut colegi țigani care își vedeau de treaba lor și munceau pentru pâinea lor. Dar infractorii nu mai trebuie lăsați să iasă din țară. Azi există atâtea soluții, numai minte și interes mai trebuie. In fine, pe mine mă dezgustă acest ping pong cu expulzați, nu face decât să ne accentueze și mai tare contururile de țară caricatură a UE…

Când eram încă pionier, ni se dădeau compuneri sau teme de genul ”noi în anul 2000” și cum va fi viitorul nostru (socialist). Atunci credeam că România mileniului trei va fi Star Trek, dar ne-am amăgit, și poate de asta generația mea iubește SF-ul. Sincer, cred că pionierii de atunci ar râde de elevii de azi și turiștii de pe litoral cu siguranță că și-ar privi copiii cu milă, dacă stăm să ne uităm la acest senzațional clip, litoralul după 30 de ani, în care vedem că singura schimbare pe litoralul nostru sunt niște pomi.

Nu este un post nostalgic, zic doar că degeaba se face haz de cum era atunci, pentru că nu suntem mai breji, ba dimpotrivă.

Mi se pare mie sau țara arde, pardon, e luată de ape, și baba se piaptănă? Că tot veni vorba de babe și pieptănat, o altă preocupare de mare actualitate e catedrala faraonica de “mântuire a neamului”, o chestie pe care eu o asociez tot cu morbidul, cu preocuparea pentru moarte sau oricum, viața de apoi, cu accentul pe apoi. Mai trăiește cineva în prezent? Hello?!

Eu chiar nu înțeleg de unde atâta interes mediatic față de soarta trupurilor Ceaușeștilor. Sigur, e important pentru familie și poate pentru istorici, dar altfel fac pariu ca pe omul de pe stradă nu-l interesează deloc. Sau mă înșel, de vreme ce spiritele se încing la tv și oamenii (tinerii!!??) vin cu comentarii stupido-nostalgice la adresa unui regim în care nici n-au trăit, sau dacă l-au apucat, au trăit și ei ca oaia în turmă, fără să știe mare lucru.

Cred că e cel mai prost moment în care oamenii ar trebui să discute despre fantome și trecut, mai ales în termeni de genul, “atunci era mai bine”. Acum s-au găsit deștepții care să spună ca Ceaușescu trebuia judecat civilizat ca naziștii la Nuremberg. Teoretic așa e frumos, dar în general popoarele latine nu au procedat așa, francezii i-au tăiat capul lui Louis XVI, italienii l-au împușcat sec pe Musolini, iar noi în spiritul moștenirii romane, l-am ucis pe Ceaușescu, frumos prin trădare, a la Cezar și Brutus. Ar fi fost surprinzător pentru un popor care și-a ucis figuri precum Mihai Viteazu sau Tudor Vladimirescu, să împrumute manierele britanicilor pentru a judeca un dictator care a dat ordin să se tragă în propriul popor.

După 20 de ani e ușor de invocat spiritul creștin, valorile democrației, drepturile omului ș.a.m.d., dar cei care spun asta și au cel puțin 30 de ani sunt niște lași care au uitat că în decembrie 1989, ca niște lupi flămânzi, vroiau să vadă sângele dictatorilor. Așa a fost atunci, l-am detestat și l-am împușcat. Ar fi greu de explicat o altă sentință părintelui care și-a pierdut copilul de 3 ani, împușcat la revoluție. Și nu e vorba numai de atât, ci de toate crimele ce s-au comis în comunism, după perdeaua egalității și echității sociale. (vezi experimentul Pitești, canal, persecuții, decretul, etc)

Ajutați și de presa internațională, la noi se produce o “înviere” a lui Ceaușescu, ceea ce n-ar fi deloc rău, dacă lucrurile ar fi puse în contextul potrivit și nu s-ar promova atitudinile nostagice, pentru că da, e la îndemână să plângi după socialism, fiind criză și mizerie în România. Problema e că astfel ne îndreptăm și mai mult de atitudinile proactive de care avem atât de mare nevoie, de dezvoltarea spiritului întreprinzător și a speranței. Nu mai ai timp de speranțe și inițiative când te cerți pentru niște oase.

Îmi amintesc că acum 20 de ani, lumea era foarte pasionată de politică. Peste tot se discuta numai politică (și fotbal, pentru că atunci pe vremea asta era campionatul mondial de fotbal din Italia, cu Argentina, Italia și Germania mari favorite). Oamenii se certau la servici din cauza politicii, familiile nu mai aveau liniște și până și la școală, eu fiind elev în clasa a V-a, elevii făceau politică, iar diriginta noastră ni-l ridica în slăvi pe Iliescu.
Este interesant că atunci politica ținea de foame, ca să nu mai zic de greviștii foamei din piața Universității, pentru că în 1990 situația economică era cât se poate de tulbure, iar banii se devalorizau destul de repede. Îmi amintesc ce ciudată mi se părea prima bancnotă post-revoluție de 200 de lei, apoi cele de 500 cu Brâncuși șamd. Sunt foarte greu de comparat vremurile de atunci cu cele de azi, fiind foarte diferite contextele, dar în nici un caz atunci nu era cu mult mai bine decât acum, poate doar pentru speculanți și bișnițari care au dus-o mereu bine în România.

Privind înapoi la piața Universității de acum 20 de ani, îmi dau seama prin contrast că în România nu mai există practic viață politică, pentru că de la populație până la politicieni, nu mai există tabere ideologice, schimburi sau conflicte de idei, fie ele pe doctrine sau soluții concrete. Probabil acest vid ideologic — vroiam să-l numesc terci uniformizat, dar mai degrabă are valoarea unui spațiu vid — este una din cauzele problemelor noastre de azi, pentru că politicienii nu mai apără nici o idee de ochii alegătorului, nu mai au nici un crez și singura lor preocupare e interesul lor personal.

Este uriașă diferența între cei care și-au asumat pumni și bâte grele pentru ideile lor și cei de astăzi, care nu sunt dispuși să își asume nici măcar o mimare a solidarității cu eternul om de sacrificiu, personajul colectiv al poporului român de câteva decenii. Pentru mine este inexplicabilă solidaritatea oamenilor post-decembriști în numele unor idei, anti-comunismul, proclamația de la Timișoara, sau chiar solidaritatea cu FSN, pentru că tot aceeași oameni sunt atât de dezbinați și debusolați 20 de ani mai târziu, iar asta nu de ieri sau azi.

Dacă acum 20 de ani oamenii vorbeau mai mult de politică și doctrine decât despre bani, astăzi singura valoare pe toate planurile este banul sau pomana, zic “sau” pentru că de regulă cele două noțiuni se confundă pentru românul obișnuit. Sigur că banii sunt sângele unei economii capitaliste și contează foarte mult, dar totuși banii sunt un mijloc și nu un scop în sine, cum înțelege cocălarul generic de pe hi5 care se pozează acoperit de covoare cu bancnote într-o cameră amărâtă de la țară.

Recunosc, mie îmi plac oamenii mai idealiști și românii au potențial de idealiști, ca mai toate popoarele latine. Mai mult, cred că un lider politic trebuie să fie idealist, nu numai pragmatic, pentru că pragmaticii nu au viziune și nu aspiră la lucruri mari, sunt ca niște contabili. Noi avem nevoie de niște idealiști ca în 1990, deși atunci eram cu toții niște idealiști naivi care speram la multe pomeni, cerute prin pretinsul drept moral al austerităților “epocii de aur”. Se pare că indiferent ce am ales, partide istorice sau FSN, am ales prost masa, adică țara. Asta zic acum, pentru că după mult timp în care am răbdat, vreau să plec undeva unde se oferă și se așteaptă mai mult respect. Totuși mă gândesc că în 1989 ne simțeam cei mai bogați oameni din lume pentru că atunci câștigasem nu salarii anticipate, bonuri sau prime, ci o țară întreagă, o țară frumoasă și bogată doar că trebuia să mai și muncim în ea, și așa câștigul nostru s-a transformat din euforie într-un sacrificiu pe care nu a vrut nimeni să și-l asume.

Azi privind la imaginile mineriadei, deși le-am văzut atunci în direct, cred că văd doar un film artistic, pentru că mă întreb, tributar automatismelor de azi, ce căutau ăia în piață? Cum, nu cer bani? Ce libertate, (că am uitat cum era în dictatură), cine i-a plătit pe toți să se bată? Erau mai bogați atunci? Și acum revenind la real… oare noi mai avem idealuri, mai credem în idei, ne mai punem probleme, sau doar viața noastră se rezumă numai la bani?

La parada asta am vazut exact genul de oameni care paraziteaza sistemul bugetar — cei care o freaca la servici, care pleaca dupa 12 acasa sau la piata si care au timp sa caute imagini funny pe net pentru pancarte elaborate, colorate, facute tot pe banul si timpul contribuabilului. In loc sa vad niste oameni nefericiti, am vazut o euforie generala de genul “uite la noi astia, ce destepti si frumosi suntem”, manifestata de arhetipul functionarului cu tupeu si ifose de dupa geamul ghiseului, in fata caruia stai mai tot timpul umilit si cu capul plecat, de te intrebi daca nu au pus intentionat gaura ghiseului in asa fel. “Pinguinii” erau in mediul lor, isi faceau cu mana, se bagau in seama la camera sa se vada diseara la stiri, dansuri si figuratie la maxim.

Este clar ca in Romania, epoca mitingurilor spontane si “grele” din anii ’90 a trecut in favoarea mitingurilor regizate (adesea platite) si bine organizate cu bani, autocare, sonorizare, pancarte profesionale, veste personalizate, dansuri si vedete (l-am vazut si pe CRBL, ma intreb de ce s-a bagat in regia asta).

E pacat ca acesti oameni nu inteleg ca s-a terminat malaiul si ca au frecat menta destul pe banii contribuabilului. Si ma refer mai ales la functionarii publici care sunt marea majoritate a bugetarilor si o categorie supradimensionata, nu la medicul rezident sau la invatatoarea de la scoala primara. Totusi, in raport cu cei de la patron, nu exista comparatie. Eu n-am vazut un miting cat de mic al disponibilizatilor de la patron, sau al celor carora, ca mine, li s-a diminuat drastic salarul (pana la 50%), si asta decand a inceput criza. Eu nu stiu functionar public care sa lucreze ore suplimentare zi de zi, sau care sa-si sacrifice concediul pentru interesul firmei. Cu toate astea, salarul lor minim e mai mare decat la privati.

De asta mi se face sila cand ii vad cum se distreaza la miting, protejati de sindicate si de tot felul de legi, cand pe cei care duc greul in tara asta, sau pe pensionari, nu-i protejeaza si nu-i reprezinta nimeni.

Realitatea e că odată ce ai trăit un pic prin occident, nu mai poţi fi minţit de demagogii din România. Nu mai poţi pune botu’ la propaganda şi manipularea jenantă pentru orice stat democratic făcută de trusturile de presă de la noi. Îţi pute pur şi simplu. Chestiile astea nu pot decât să îţi reamintească de ce ai plecat, pentru că cenzura şi manipularea nu pot ajuta la modernizarea nici unui stat. Aşa că normal că te duci şi dai un vot de blam celor care vor să ajungă la putere prin mijloace de tristă amintire.

Ar trebui să avem încredere în votul celor din diaspora, pentru că România se vede altfel de acolo şi întotdeauna cei care s-au întors din occident, au venit cu o mentalitate mai sănătoasă şi cu mai mult bun simţ.

Următorul comentariu mi se pare esența a tot ce aș fi putut spune despre acest subiect:

Sincer, eu mă simt oribil că am putut fi atât de cretin încât am ieșit în 16 decembrie pe stradă … pentru că azi, după 20 de ani, să citesc că mulți nu au nici măcar curajul să-și asume o alegere. Chiar dacă am avut mereu de ales între 2 rele, ideea e sa alegi … să faci ceva și să-ți asumi răspunderea de a fi cetățean liber a unei țări libere, nu doar să urli după drepturi și să întinzi mâna. Prost am fost eu că mi-am riscat propria viață și viața familiei … pentru ca “intelighenția” din Romania să spună azi “eu nu mă murdaresc pe mâini, nu votez pentru că nici unul nu merită ‘efortul meu’ de a ștampila o hârtie”. Bine că efortul altora s-a meritat pentru voi (INTJ, comentator pe blogul Tomatei)

Și acum, hai la vot.

-Manifestăm unde vrem..
[..]
-Aici au murit oameni doamnă!
-Şi ce dacă au murit?! Şi ce dacă?
-Au murit oameni..
-E, o murit, c-or fost proşti! Proşti, aia n-o fost revoluţie!

Cu aşa simpatizanţi nu poţi face nici o “reconciliere istorică”, cum spunea dl. Geoană. Să nu se mire aceşti nesimţiţi că au fost huiduiţi şi că pe chestia asta Timişoara îi va urî şi mai tare pe cei care îşi bat joc de morţii de la revoluţie.