Mă uit la “telenovelă”

Colegii au început să facă mișto de mine pentru că mă uit la o “telenovelă”. Adevărul e că de câteva luni mă uit la un serial corean care îmi place foarte mult, la TVR — Legendele Palatului, Prințul Jumong, sau pe scurt “Jumong“.

Eu și publicul de vârsta a treia mă uit la serialul ăsta, care este un fel de telenovelă combinată cu film de acțiune / film istoric. Deja serialul a trecut de jumătate la TVR, dar se poate descărca și de pe torenți cu subtitrare în engleză.

Serialul are la bază o legendă despre cum s-a format nația coreană, un fel de mit al lui Traian și Dochia, acțiunea petrecându-se în secolul I dinaintea erei noastre, în timpul unei perioade plină de conflicte între imperiul chinezesc Han și măruntele state feudale din peninsula coreană. Acțiunea are la bază personaje istorice reale, precum prințul Jumong și familia sa, dar firul poveștii a fost evident romanțat ca să iasă serialul mai lung și mai interesant. Eu am început să mă uit de pe la episodul 8 sau 9 când m-a prins o scenă de cafteală în toată regula, ninja style, iar apoi am fost curios ce se întâmplă mai departe.


[ Scena întreagă aici. ]

În ultima vreme am văzut tot felul de seriale americane și parcă m-am plictisit de aceleași clișee, iar “Jumong” este un serial foarte reușit care vine dintr-o zonă total nouă pentru mine, în care se văd tiparele unei alte culturi, cele asiatice, și mai puțin șabloanele cu care m-am obișnuit. Mie îmi plac teribil costumele de mătase și armurile elaborate din serialul ăsta. Nu știu dacă chiar așa se îmbrăcau oamenii în secolul 1 înaintea erei noastre (când se petrece acțiunea serialului) dar cu siguranță îți iau ochii și adaugă ceva pitoresc fiecărui personaj.

Jumong (dreapta)

Aș mai zice de talentul actorilor, pentru că unii mi se par fenomenali. Asiaticii pun mult accent pe mimică sau expresie și sunt unele personaje care exprimă foarte mult deși paradoxal figura lor rămâne aproape imobilă. Unul din preferații mei este primul ministru, un tip machiavelic dar mereu zen, care uneori lasă să îi tresare o sprânceană sau mustața, și în felul acesta are un aer teribil, autoritar și atotștiutor.

Serialul ăsta îmi amintește cumva de copilărie de vremurile când mă uitam la Țestoasele Ninja, pentru că sunt convins că dacă l-aș fi văzut acum 15-20 de ani aș fi fost teribil de încântat, de fapt nici acum nu sunt prea departe de entuziasm :)

A plecat si Ismail

Jean Constantin a fost mereu un om cu zâmbetul larg și mereu a fost printre actorii mei preferați. Mi-l amintesc în multe ipostaze, probabil tuturor ne vine în minte imaginea lui Ismail din “Toate pânzele sus!”, sau Limbă, din fimele lui Nicolaescu. Eu mi-am amintit de sceneta asta haioasă, “Cititorul de contor“, cu care vă las să vă mai amintiți odată de marele actor.

Chiar mă gândeam ce filme și ce actori erau mai demult. Deși aș putea zice că pe atunci erau foarte puține seriale și de asta un serial ca “Toate pânzele sus!” a avut așa un mare succes, totuși, și azi pot revedea cu mare drag orice episod, deși le știu aproape pe de rost. Nu-s nostalgic, pentru că pe atunci nu era nici o fracțiune din tehnologia pe care o are azi cinematografia la dispoziție, dar totuși actorii erau unul și unul.

James Cameron e un om norocos

Deja lumea se împarte în două categorii de oameni: cei care au văzut filmul Avatar, de James Cameron, și cei care nu l-au văzut. N-am să insist acum asupra filmului, pe care eu îl consider fabulos, un eveniment în lumea cinematografiei, ci vreau să spun altceva.

Îl invidiez pe James Cameron pentru că are la dispoziție tot ce se poate și lucruri pe care noi nu le imaginam, pentru a-și materializa, pe marele ecran, imaginația. Din fericire, mai sunt câțiva ca el, George Lucas și Steven Spielberg îmi vin acum în minte, cărora deasemenea, trebuie să le mulțumim pentru filme care ne-au marcat viața și care ne-au întregit colecția de eroi și povești favorite.

Sunt convins că acești regizori mari nu sunt singurii oameni cu idei minunate, dar numai ei și încă o mână de norocoși pot pune în imagini lucruri minunate. De câte ori nu m-am întrebat, ce film aș face eu pentru IMAX, ce lumi aș inventa și unde în timp m-aș situa. Fantasy? Mitologie? Legende? S.F.? Dar de ce să mai căutăm, când sunt sute de cărți care ar putea fi ecranizate astfel. Tolkien a fost unul din autorii norocoși și noi deopotrivă că am putut vedea și altfel decât cu ochii minții ce a imaginat el!

Proaspăt câștigător al Globului de Aur, James Cameron avea dreptate când spunea că el și actorii din acea sală au cea mai frumoasă meserie din lume. A fi artist și a fi acolo înseamnă într-adevăr maximum — a putea să te exprimi și să-ți manifești la un asemenea nivel personalitatea artistică, având toată tehnologia la dispoziție.

Tocmai am văzut a doua oară Avatar 3D, fix la o lună de la premieră când, îmi amintesc că într-o mare înghesuială am intrat cu greu la film. După o lună am dat de aceeași îmbulzeală și coadă la bilete, semn că Avatar este cu adevărat un imens succes, care m-a impresionat la fel de mult acum ca și la premieră. Dar Avatar este doar primul mare film 3D, iar cele care vin au această ștachetă de trecut pentru a ne face să zicem “mai tare ca Avatar”.

Un review excelent scris de Richie puteți citi aici pe marele-ecran, un blog pe care îl recomand călduros.

Stargate Universe, impresii

Am două categorii de prieteni: cei care iubesc SF-ul şi cei care nu-l înţeleg. Mă refer la filme şi seriale. Prima categorie se împarte în cei care sunt fani Stargate, fani Star Trek şi nu în ultimul rând fani Star Wars. Cei care nu înţeleg filmele SF şi deci nu le urmăresc, se împart în prea multe categorii pentru a fi enumerate aici.
Fanii Stargate sunt cei mai răsfăţaţi pentru că aproape constant li se oferă de la an la an câte un sezon nou, un film sau o serie nouă cu moace noi şi curioase de misterele Anticilor. Nu demult a apărut seria Universe, despre care am auzit tot felul de păreri negative şi am zis că nu voi scrie nimic până nu am să vad măcar 5 episoade. Pe de altă parte trebuie să scriu şi despre altceva, altfel am să-mi pierd şi ultimii 2 vizitatori, dacă îmi îngrop blogul cu teme politice.

SGU-FullSize-sgu0106-0013xx

Ca fan Stargate am fost un pic dezamăgit de Universe. Băi, Stargate înseamnă replicile absolut geniale ale lui O’Neill, umanismul lui Jackson, ingeniozitatea lui Carter şi indeed-ul lui Teal’c. La care mai poţi să adaugi “chevron seven locked”. Stargate nu e Friends sau Desperate Wifes ca să-i văd pe fiecare cu cine se combină şi ce probleme are. Sunt militari ce naiba, doar nu i-a luat armata cu arcanul de pe stradă, hai tu, că ai faţă de off-world. În Stargate Atlantis tipii au reuşit să păstreze un pic reţeta, dar m-au disperat un pic cu crizele lui Ronan Barbarul (nu săriţi pt că îmi plăcea personajul, dar uneori era din alt film, fantasy zic). În schimb în Universe avem o groază de personaje, practic şi al doilea soldat din rândul din spate devine un personaj, chestie care mă duce cu gândul la telenovele.

E clar că “militarii e şi ei oameni” dar poţi fi subtil, cu o remarcă, un detaliu, nu trebe să-mi dai cu microscopul ce simte colonelul sau soldatul necunoscut. Din toate personajele mie îmi place de savantul Rush, pentru că fiind chipurile “negativ” i s-a construit un personaj mai complex la care şi actorul are un aport consistent. Rush e cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ, nu ca alţii care au picat în cap în primul episod. Îmi place de el pentru că nu e şablonul savantului distrat şi excentric, e un tip cu personalitate care ştie mai mult decât toţi la un loc, iar asta e o povară. Un alt personaj reuşit e sgt. Greer, care pare un tip dur şi rudimentar, dar e loial şi corect. Până la urmă oamenii caută modele şi repere în personajele din seriale, iar Stargate Universe reuşeste să ofere câteva (puţine, e adevărat). Legat de asta, nu-mi place că scenariştii au încercat parcă să creeze un personaj pentru fiecare, ca într-o şedinţă de marketing în care se decide lărgirea la maxim a targetului. Unul din serialele cele mai de succes, de care lumea a cam uitat, Star Trek The Original Series (anii 60), avea 3 personaje principale: Kirk, Spock şi dr. McCoy, ale căror replici făceau tot show-ul indiferent ce planetă vizitau. Stargate a plecat pe acelaşi principiu de succes, dar a deviat mult către genul de serial cu prieteni şi poveşti de viaţă decare eu sunt plictisit. Povestea serialului mi se pare foarte bună, dar potenţialul imens al ideii este prea puţin valorificat, cel puţin până la episodul 9 pe care l-am văzut. Odată ce mi-ai stârnit curiozitatea cu nava aia imensă şi antică, nu mă plictisi cu ezitările romantice ale lui Eli.

De la început m-a atras Stargate pentru că era un fel de Indiana Jones S.F: Xenoarheologie, tehnologii necunoscute, rase enigmatice, războinici interstelari, “evil lords”, secrete planetare şi evadări spectaculoase — asta este reţeta pentru care m-am înscris la locurile din faţă. Cât timp scenariul se abate de la ingredientele astea, orice Stargate va fi sub aşteptări. Sunt curios ce va urma.