Eu și publicul de vârsta a treia mă uit la serialul ăsta, care este un fel de telenovelă combinată cu film de acțiune / film istoric. Deja serialul a trecut de jumătate la TVR, dar se poate descărca și de pe torenți cu subtitrare în engleză.

Serialul are la bază o legendă despre cum s-a format nația coreană, un fel de mit al lui Traian și Dochia, acțiunea petrecându-se în secolul I dinaintea erei noastre, în timpul unei perioade plină de conflicte între imperiul chinezesc Han și măruntele state feudale din peninsula coreană. Acțiunea are la bază personaje istorice reale, precum prințul Jumong și familia sa, dar firul poveștii a fost evident romanțat ca să iasă serialul mai lung și mai interesant. Eu am început să mă uit de pe la episodul 8 sau 9 când m-a prins o scenă de cafteală în toată regula, ninja style, iar apoi am fost curios ce se întâmplă mai departe.

[ Scena întreagă aici. ]

În ultima vreme am văzut tot felul de seriale americane și parcă m-am plictisit de aceleași clișee, iar “Jumong” este un serial foarte reușit care vine dintr-o zonă total nouă pentru mine, în care se văd tiparele unei alte culturi, cele asiatice, și mai puțin șabloanele cu care m-am obișnuit. Mie îmi plac teribil costumele de mătase și armurile elaborate din serialul ăsta. Nu știu dacă chiar așa se îmbrăcau oamenii în secolul 1 înaintea erei noastre (când se petrece acțiunea serialului) dar cu siguranță îți iau ochii și adaugă ceva pitoresc fiecărui personaj.

Aș mai zice de talentul actorilor, pentru că unii mi se par fenomenali. Asiaticii pun mult accent pe mimică sau expresie și sunt unele personaje care exprimă foarte mult deși paradoxal figura lor rămâne aproape imobilă. Unul din preferații mei este primul ministru, un tip machiavelic dar mereu zen, care uneori lasă să îi tresare o sprânceană sau mustața, și în felul acesta are un aer teribil, autoritar și atotștiutor.

Serialul ăsta îmi amintește cumva de copilărie de vremurile când mă uitam la Țestoasele Ninja, pentru că sunt convins că dacă l-aș fi văzut acum 15-20 de ani aș fi fost teribil de încântat, de fapt nici acum nu sunt prea departe de entuziasm

Chiar mă gândeam ce filme și ce actori erau mai demult. Deși aș putea zice că pe atunci erau foarte puține seriale și de asta un serial ca “Toate pânzele sus!” a avut așa un mare succes, totuși, și azi pot revedea cu mare drag orice episod, deși le știu aproape pe de rost. Nu-s nostalgic, pentru că pe atunci nu era nici o fracțiune din tehnologia pe care o are azi cinematografia la dispoziție, dar totuși actorii erau unul și unul.

Îl invidiez pe James Cameron pentru că are la dispoziție tot ce se poate și lucruri pe care noi nu le imaginam, pentru a-și materializa, pe marele ecran, imaginația. Din fericire, mai sunt câțiva ca el, George Lucas și Steven Spielberg îmi vin acum în minte, cărora deasemenea, trebuie să le mulțumim pentru filme care ne-au marcat viața și care ne-au întregit colecția de eroi și povești favorite.

Sunt convins că acești regizori mari nu sunt singurii oameni cu idei minunate, dar numai ei și încă o mână de norocoși pot pune în imagini lucruri minunate. De câte ori nu m-am întrebat, ce film aș face eu pentru IMAX, ce lumi aș inventa și unde în timp m-aș situa. Fantasy? Mitologie? Legende? S.F.? Dar de ce să mai căutăm, când sunt sute de cărți care ar putea fi ecranizate astfel. Tolkien a fost unul din autorii norocoși și noi deopotrivă că am putut vedea și altfel decât cu ochii minții ce a imaginat el!

Proaspăt câștigător al Globului de Aur, James Cameron avea dreptate când spunea că el și actorii din acea sală au cea mai frumoasă meserie din lume. A fi artist și a fi acolo înseamnă într-adevăr maximum — a putea să te exprimi și să-ți manifești la un asemenea nivel personalitatea artistică, având toată tehnologia la dispoziție.

Tocmai am văzut a doua oară Avatar 3D, fix la o lună de la premieră când, îmi amintesc că într-o mare înghesuială am intrat cu greu la film. După o lună am dat de aceeași îmbulzeală și coadă la bilete, semn că Avatar este cu adevărat un imens succes, care m-a impresionat la fel de mult acum ca și la premieră. Dar Avatar este doar primul mare film 3D, iar cele care vin au această ștachetă de trecut pentru a ne face să zicem “mai tare ca Avatar”.

Un review excelent scris de Richie puteți citi aici pe marele-ecran, un blog pe care îl recomand călduros.

Ca fan Stargate am fost un pic dezamăgit de Universe. Băi, Stargate înseamnă replicile absolut geniale ale lui O’Neill, umanismul lui Jackson, ingeniozitatea lui Carter şi indeed-ul lui Teal’c. La care mai poţi să adaugi “chevron seven locked”. Stargate nu e Friends sau Desperate Wifes ca să-i văd pe fiecare cu cine se combină şi ce probleme are. Sunt militari ce naiba, doar nu i-a luat armata cu arcanul de pe stradă, hai tu, că ai faţă de off-world. În Stargate Atlantis tipii au reuşit să păstreze un pic reţeta, dar m-au disperat un pic cu crizele lui Ronan Barbarul (nu săriţi pt că îmi plăcea personajul, dar uneori era din alt film, fantasy zic). În schimb în Universe avem o groază de personaje, practic şi al doilea soldat din rândul din spate devine un personaj, chestie care mă duce cu gândul la telenovele.

E clar că “militarii e şi ei oameni” dar poţi fi subtil, cu o remarcă, un detaliu, nu trebe să-mi dai cu microscopul ce simte colonelul sau soldatul necunoscut. Din toate personajele mie îmi place de savantul Rush, pentru că fiind chipurile “negativ” i s-a construit un personaj mai complex la care şi actorul are un aport consistent. Rush e cu capul pe umeri şi picioarele pe pământ, nu ca alţii care au picat în cap în primul episod. Îmi place de el pentru că nu e şablonul savantului distrat şi excentric, e un tip cu personalitate care ştie mai mult decât toţi la un loc, iar asta e o povară. Un alt personaj reuşit e sgt. Greer, care pare un tip dur şi rudimentar, dar e loial şi corect. Până la urmă oamenii caută modele şi repere în personajele din seriale, iar Stargate Universe reuşeste să ofere câteva (puţine, e adevărat). Legat de asta, nu-mi place că scenariştii au încercat parcă să creeze un personaj pentru fiecare, ca într-o şedinţă de marketing în care se decide lărgirea la maxim a targetului. Unul din serialele cele mai de succes, de care lumea a cam uitat, Star Trek The Original Series (anii 60), avea 3 personaje principale: Kirk, Spock şi dr. McCoy, ale căror replici făceau tot show-ul indiferent ce planetă vizitau. Stargate a plecat pe acelaşi principiu de succes, dar a deviat mult către genul de serial cu prieteni şi poveşti de viaţă decare eu sunt plictisit. Povestea serialului mi se pare foarte bună, dar potenţialul imens al ideii este prea puţin valorificat, cel puţin până la episodul 9 pe care l-am văzut. Odată ce mi-ai stârnit curiozitatea cu nava aia imensă şi antică, nu mă plictisi cu ezitările romantice ale lui Eli.

De la început m-a atras Stargate pentru că era un fel de Indiana Jones S.F: Xenoarheologie, tehnologii necunoscute, rase enigmatice, războinici interstelari, “evil lords”, secrete planetare şi evadări spectaculoase — asta este reţeta pentru care m-am înscris la locurile din faţă. Cât timp scenariul se abate de la ingredientele astea, orice Stargate va fi sub aşteptări. Sunt curios ce va urma.

Dacă nu mă înşel, este interpretarea marelui actor Ion Talianu.

Noi am avut mai multe generații de aur — în handbal, gimnastică, fotbal, muzică — dar parcă nici una nu a fost atât de valoroasă precum cea a actorilor. Întotdeauna pierderea unui mare actor este mai dureroasă și mai personală decât a oricărei alte personalități, pentru că prin menirea lor actorii ne fac să râdem, să plângem, să ne emoționăm și să trăim mai intens, și astfel, involuntar, ne atașăm de acești oameni, ca și cum am fi petrecut cu ei la masă. Într-un fel ei devin parte din familie, pentru că am râs și am plâns împreună și mai ales fiindcă au dat formă personajelor preferate. Le rostim replicile, le rememorăm rolurile povestindu-le prietenilor, îi imităm și ne împărtășim secvențele favorite.. de asta actorii intră atât de adânc în sufletele oamenilor.
Totuși, acești actori de aur nu sunt eterni și cu toate că ei au locul lor în panteonul marilor valori naționale, pierderea lor este irecuperabilă. Din păcate, cu toată modernizarea fantastică a cinematografiei și a televiziunii, românii nu pot asista la un schimb real de generații al actorilor, ci doar la un grandios apus într-o mare de aplauze.

Odihneste-te în pace, Maestre!

P.S. Merită să pun și acest link, un remember Paraipan.

Mulțumită lui Cami, am fost ieri cu gașca de blogheri pregătiți de Halloween party, la un astfel de film, nu foarte potrivit totuși ca un aperitiv pentru petrecere. Der Letzte Mann din 1924 (The Last Laugh, sau Ultimul Râs) este un film care m-a impresionat destul de mult, începând de la personajul principal jucat de Emil Jannings, până la mesajul destul de complex, zic eu. Povestea e simplă: un bătrân portar al unui prestigios hotel este transferat la îngrijirea toaletelor hotelului, fiind considerat prea bătrân și ramolit pentru a mai reprezenta imaginea hotelului. El încearcă să ascundă această umilință de familie și prieteni, dar fără succes. Drama lui se accentuează pentru că prietenii și vecinii lui îl desconsideră și îl batjocoresc, iar bătrânul, odată respectat la el în cartier, ajunge să doarmă în toaleta hotelului în care lucra.

Filmul are multe scene deosebit de bine realizate, fiind unul dintre primele filme care au folosit camera mobilă (azi nu mai remarcăm lucrurile astea). Una din scenele mele favorite e când vine bătrânul la hotel de dimineață și se întâlnește în ușa rotitoare a hotelului cu noul portar.. unul intră și altul iese, dar nu se văd față în față. E ca în viață.. marile schimbări vin neanunțate. Fiind un film și despre ierahia în societate, sunt multe scene filmate prin ușă — contează pe ce ușă intri și pe ce ușă ieși așa cum haina te face respectat sau umil în fața celorlalți. Pelicula alb negru, cețoasă, m-a dus cu gândul la arta plastică, la compozițiile ciudat cadrate ale lui Degas sau la străzile lui Singer Sargent. Bătrânul portar mi-a amintit de poștașul Roulin al lui Van Gogh și de vibrația din tablourile sale.

Scena care m-a impresionat cel mai mult este cea de mai jos, când bătrânul este dezbrăcat de haina lui impunătoare de portar, precum un general căzut în dizgrație și degradat, medalie cu medalie, grad cu grad, până la soldat. La fel, bătrânul coboară câte puțin pe scara socială cu fiecare nasture desfăcut, ca în final să rămână “gol”, într-un costum anonim sărăcăcios. Bătrânul e nimic fără haina lui impunătoare cu nasturi de alamă. E doar un moș ramolit și adus de spate pe care nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nu mai impune respect, nu mai are de ce să țină spatele drept, se simte un rebut și un proscris al lumii prin care nu demult umbla țanțos, ca un general în haine de gală.

Defapt omul e o sumă de astfel de învelișuri — un afiș ambulant sub care se ascunde un alter-ego vulnerabil și derutat. Din păcate oamenii au în ei răutatea înăscută de a lovi pe cei care se arată vulnerabili. Suntem împărțiți vrând-nevrând în sutane, uniforme, costume și salopete — niște caste neoficiale ale piramidei sociale. Haina e o formă de apartenență la o astfel de castă și care adesea se confundă cu persoana care o îmbracă, până într-o zi când vârsta te face să ieși printr-o ușă rotativă, în timp ce altcineva intră în locul tău, fără să îți ceară voie, fără să îți spună ceva. Rolul tău s-a terminat.

P.S. Pentru cine vrea să urmărească filmul întreg: se poate viziona de pe google videos – link.

Mă întreb, de ce le place oamenilor să vadă scenarii apocaliptice și cum totul e distrus la scară planetară?

Scotty: “N-C-C 1-7-0-1. No bloody A, B, C, or D.”

Sunt un fan Star Trek. Aproape pot zice că sunt un Trekker, dar îmi lipsește uniforma și tricorderul. Ca orice fan, am fost la noul film Star Trek, “A New Begining” și impresiile mele sunt împărțite.

În primul rând, e un film bine făcut, interesant și cu acțiunea cât se poate de intensă. Efectele speciale  pot mulțumi și pe cel mai pretențios trekker și te lasă cu gura căscată. Cred că sunt cele mai realiste efecte de gen pe care le-am văzut. Pentru cei neinițiați în universul Star Trek, filmul reia povestea jucată de distribuția originală din 1966, cu puțin înainte ca aceștia să ajungă pe USS Enterprise. Actorii sunt bine aleși, în special tânărul Spock și mie mi-a mai plăcut de “noul” doctor McCoy, care e foarte aproape de rolul lui DeForest Kelley, dar parcă, totuși, îi lipsește căldura celui din urmă.

Scotty: I’m givin’ it all she’s got capt’n!
Kirk: That’s not good enough!

Din păcate, “A New Begining” suferă de boala filmelor din ziua de azi, și anume pune accentul pe acțiune în detrimentul conturării personajelor, a intrigii și a atmosferei. De asta e un film cam comercial și mai puțin îndreptat spre marea masă de fani Star Trek, care vor mai multă profunzime într-un astfel de film, fiind vorba de personaje legendare din universul lui Gene Roddenberry. Eu am găsit un pic forțat modul în care personajele seriei originale au fost “adunate” la bordul navei Enterprise în acest film, chiar dacă e vorba de un eveniment deosebit ce schimbă linia timpului și așa mai departe. Căpitanul Kirk a activat pe alte nave începând cu gradul de sublocotenent, timp de mai mulți ani până a fost promovat căpitan, dar mă rog, de dragul acțiunii, în film îl promovează de la cadet la căpitan. Pentru că pomeneam de Kirk, nu prea mi-a plăcut cum au recreat personajul său – un tânăr plin de hormoni, iute la mânie, care caută bătaie cu lumânarea și împarte pumni și picioare la toată lumea. Foarte departe de clasicul căpitan Kirk – imprevizibil, idealist, pacifist, cu un talent deosebit de a ieși din situații imposibile folosindu-se de carismă, intuiție și șansă, în defavoarea fazerului și a pumnului.

Federația este o uniune umanitară și pacifistă, o utopie pe care și-o dorea Gene Roddenberry pentru viitorul omenirii, un viitor care nu se regăsește în noul Star Trek. Astfel nu am înțeles prin ce e omenirea mai bună în secolul 22, de ce “viitorul sună bine”. Starfleet este o chestie cool pentru tineri și cam atât am dedus eu. Nicidecum locul pentru elita elitelor, cei mai buni lideri, savanți și ingineri “to boldly go where no man has gone before”, dar în fine, hai să nu fiu cârcotaș.

Merită să mergeți la filmul ăsta. Nu are profunzimea serialului de acum 40 de ani dar este bine făcut și aștept continuarea.

Cireașa de pe tort a fost Leonard Nimoy (Mr. Spock din seria originală)

N-am fost inca in concediu in Spania, desi tare mi-ar placea. E o diferenta subtila intre pozele acestea si cele facute de mine in Italia – mai multa vitalitate,  de parca pamantul are o inima mare care bate, iar ritmul ei iti intra in suflet si te antreneaza intr-un ritm de flamenco.

Alhambra, fortareata rosie, este bijuteria Granadei, o fortareata palat mostenita de spanioli de la mauri, atat de frumoasa incat i-a cucerit pana si pe cuceritorii spanioli, inversunati impotriva maurilor musulmani. Alhambra a cazut in mainile spaniolilor in 1492, in acelasi an in care Cristofor Columb punea piciorul in Lumea Noua. Spaniolii au pastrat arhitectura si decoratiunile minunate specifice culturii islamice, adaugand discret motive crestine si europene, asimiland practic arta islamica, dovada ca frumosul nu este oprit de barierele aparente ale religiilor.