Sisyphus - von Stuck

[..] A hotărî dacă viața merită sau nu a fi trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Deci problema care se analizează nu mai este “care este sensul vieții” ci “are viața vreun sens”?

Problema sensului vieții se află în interdependență cu sentimentul absurdului. Eroul absurd este cel care pe de o parte neagă existența lui Dumnezeu, iar pe de alta este incapabil să găsească un sens al vieții. Conștientizarea climatului absurdității care fundamentează existența are o serie de implicații asupra vieții individului: cunoașterea adevărată este imposibilă, semenii sunt inumani iar trecerea timpului implică oboseala și frica în fața morții.

Pentru a sublinia condiția existențială a omului, Camus realizează o paralelă între viața acestuia și cea a lui Sisif. Sisif este un personaj mitologic pedepsit de zei la o muncă nesfârșită și fără sorți de izbândă: el ridică neîncetat o stâncă spre vârful unui munte, de unde aceasta revine în vale, în locul de origine, rostogolindu-se din cauza propriei greutăți. Camus subliniază că acest mit este tragic întrucât eroul său estre conștient de munca inutilă. Așa cum, în cazul lui Sisif, sentimentul absurdului se naște prin raportare la o sarcină inutilă, tot astfel, în cazul omului, sentimentul absurdului se ivește în clipa în care el se raportează la lume.

Un conflict dureros se manifestă între nevoia firească a omului de a simți că viața sa are un sens, pe de o parte, și lipsa de sens a lumii, a existenței în genere, pe de altă parte: «sentimentul absurdului nu-i decât acest divorț dintre om și viața sa, dintre actor și decorul său». Absurdul pe care omul îl trăiește constituie rezultatul dezacordului dintre aspirația sa spre absolut, spre un sens al vieții și respectiv, lumea în care el se simte străin și fără țel.

Pornind de la aceste premise s-ar putea susține că sinuciderea este o soluție adecvată la absurdul vieții: «a te omorî înseamnă că viața nu merită să fie trăită». A te sinucide înseamnă a recunoaște caracterul derizoriu al existenței, absența oricărei rațiuni de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian și inutilitatea suferinței (Mitul lui Sisif).

Sinuciderea este însă o soluție aparentă. Într-o lume absurdă, în care nimic nu are sens, singura valoare o reprezintă luciditatea — adică tocmai conștientizarea și asumarea absurdului, a condamnării la eșec a oricărei aspirații. Eroismul de a trăi în deplină conștiință absurdul vieții îl transformă pe individ din om absurd în om revoltat. Revolta este acea experiență privilegiată care asigură omului un sens al existenței în cadrul unei lumi absurde.

Jester by George Doutsiopoulos

Lasand clownul sa-si vada de dificila sa misie, mergem cu mai bine de 23 de secole in urma, in Grecia antica, perioada in care primii filozofi ai lumii analizau pentru prima data (si totodata defineau), cel putin pe spatiul European, virtutile, valorile, etica, logica si asa mai departe. Este o perioada fascinanta pentru simplul fapt ca influenta inteleptilor vremii va marca civilizatia in asa masura incat cultura occidentala, dominanta astazi, se bazeaza in mare parte pe valorile acestor filozofi antici.
(Continuarea pe data viitoare)

Foarte multă lume spune că animalele sunt inferioare nouă pentru că nu au sentimente, deși nu e clar ce sunt sentimentele și din cauza asta ar trebui să fie dificil ca să folosești ca criteriu un concept ambigu. Totuși, animalele ne surprind adesea prin tot felul de gesturi și reacții pe care le atribuim numai nouă, cum ar fi iubire, compasiune, curaj, altruism sau suferință. (poza de mai sus n-are nevoie de comentarii, este o maimuță care salvează un câine în China)

Una din maximele care îmi plac este “homo homini lupus” (omul e lup pentru om), vorba scriitorului roman Plautus. Pentru contrast aș putea pune și un video cu personalul medical de la maternitatea care a luat foc în București, oameni care stăteau pe coridor așteptând parcă indiferenți, în timp ce la câțiva metri de ei, niște bebeluși ardeau de vii. Pe mine scena respectivă m-a marcat într-un fel, pentru că n-am crezut că noi ca societate am putea coborî atât de jos, dar ăsta este un alt subiect.

Recent, am stat și am reflectat un pic la vorba aceea, “ca în junglă”, ce vrea să amintească de un mediu brutal și nemilos, unde cel mai puternic câștigă. De multe ori se spune că viața e ca o junglă, dar dacă mă gândesc bine, animalele au regulile lor nescrise, clare și simple. Animalele nu sunt capabile de răutate, ele fie se apără, fie vânează pentru a supraviețui. Oamenii în schimb au o mulțime de reguli, inclusiv legi și religii, pe care nu le respectă și mai au o serie de defecte pe care animalele nu le au: lăcomia, lașitatea și minciuna. De asta nu cred că suntem mai presus decât animalele, pentru că n-am reușit ca specie să devenim ființe superioare, eventual doar prin indivizi al căror exemplu fie l-am uitat, fie îl urmăm prea rar. Iar din când în când putem învăța de la colegii noștri de planetă, animalele.

Eu sustin faptul ca omul a fost contemporan cu dinozaurii.De fapt ei nu erau carnivori,la fel ca si celelate animale carnivore de azi,pana nu pacatuise Eva,pt k moarte nu exista.Desigur, dinozaurii au murit in potop.
[..]
Cu Paradoxul tau dai dovada k tu nu intelegi ce inseamana infinitate.Iar dak d-zeu ar face o piatra atat de mare si grea incat nici el sa nu o poataridica,ar chema vreun inger sa-l ajute ,numai k tie nu-ti fuge mintea.

De ce scriu acest post?

Am fost întrebat de ce mă iau la harță pe blog cu cei care nu-mi împărtășesc ideile. Răspunsul e simplu. Pentru că țin foarte mult la adevăr și pentru că mă interesează adevărul, mai ales atunci când scriu posturi cu conținut științific și nu numai. De fapt voi încerca mereu să corectez orice nonsens științific sau o răstălmăcire personală a unor lucruri fără tăgadă din categoria 1+1=2, chiar dacă asta înseamnă șiruri lungi de comentarii și posturi. Din toți vizitatorii, frecvenți sau întâmplători, dacă voi lămuri măcar unul, e o bătălie câștigată pentru mine.

Despre religie

Din punctul meu de vedere, religia are două componente importante: o componentă personală — relația personală a unei persoane cu divinitatea, indiferent cum e aceasta definită — și o componentă socială, anume aderarea și integrarea într-o anume comunitate aparținând unei anumite religii, sărbătorirea unor date importante, practicarea ritualurilor specifice precum posturi, mersul la biserică, închinăciuni, rugăciuni, etc.

Eu respect foarte mult prima componentă enumerată de mine și anume latura personală a religiei, cu alte cuvinte, crezul omului. Fiecare e liber să creadă cum vrea și în ce vrea. De fapt fiecare crede în ce e mai bine pentru el, în ce simte că-l ajută, fie acela Iahve, Isus, Allah, Budha, Tao sau orice altceva, iar asta e firesc. Majoritatea are nevoie să creadă în ceva. Pe de altă parte, unii nu cred în nici o entitate supranaturală sau au propria lor viziune asupra lumii. Și asta e firesc. Tocmai din aceste motive un anumit crez nu se poate aplica oricui și un astfel de crez nu este valabil pentru toată lumea, indiferent ce convingeri pot avea unii.

Acceptă-mă pe mine ca să te accept pe tine

Cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii religioși (cu precădere ei) e să încerce convertirea altora la credința lor, uitând faptul că nu toată lumea crede la fel și că nu fiecăruia credința respectivă îi rezonează precum lor.

Nu degeaba popoare întregi au rezistat convertirilor religioase încercate de alte civilizații cuceritoare și nu degeaba au murit oameni pentru o anumită credință devenind martiri — crezul altora nu le folosea lor, iar renunțarea la credința lor era ca și cum noi am renunța mâine la un picior sau la ochi.

Știința nu e o credință

Acum trecând la știință, știința e cu totul o altă chestie. Știința înseamnă dovezi. Teoria științifică nu este o părere, ci o ipoteză confirmată de dovezi. Dovezile se pot arăta, palpa, observa, nu trebuie credință pentru a vedea dovezi. Știința înseamnă 1+1=2, sau cu alte cuvinte, în contrast cu credințele, lucruri care sunt unanim valabile pentru toată lumea și care există indiferent dacă le cunoaștem, acceptăm, înțelegem sau suntem conștienți de prezența și influența lor. Un telefon mobil funcționează pe aceleași principii, indiferent de ce crezi sau dacă înțelegi cum funcționează.

De mai bine de câteva secole, știința înseamnă ceva despre care nu se mai poate vorbi cu dacă și parcă, iar toate domeniile sunt atât de avansate încât doar experții pot discuta cu lejeritate despre anumite subiecte, iar cele accesibile nouă, celor nespecializați sau neimplicați în cercetare, fiind noțiunile “elementare” din manualele școlare sau lucrurile ce țin de cultura generală: un pic de astronomie, fizică, geografie, chimie, biologie sau chiar elemente de genetică, matematică, etc. Pe unii ne preocupă cultura generală, iar pe alții, mai pragmatici (și mai numeroși astăzi), nu prea, pentru că la urma urmei, omul are nevoie doar de informațiile care îl vor ajuta în profesia sa, deși ideal ar fi să mai ia cu el și câteva lucruri pentru suflet: un pic de artă, ceva literatură, o poezie, și mai ales un pic de sensibilitate pentru muzică.

Datorită științei avem confortul, siguranța și tehnologia de care ne bucurăm astăzi și cu toate că acestea nu sunt totul, sunt o parte esențială a vieții noastre. Consider că avem toate aceste lucruri datorită triumfului adevărului asupra minciunii și a fricii, o luptă începută, cel puțin în Europa, prin evul mediu și câștigată cu prea multe sacrificii prin secolul 19, când cele mai multe teorii științifice au început să se lege între ele și să poată fi dovedite prin experiment, înlăturând concepțiile de tip dogmatic impuse de religie.

De fapt, eu sunt impotriva amestecului între știință și religie, între echer și spirit. Religia nu are de ce să se amestece în treburile științei, pentru că în timp ce știința perfecționează adevăruri incomplete, religia deține adevărul absolut. Odată ce l-ai descoperit pe D-zeu, nu mai ai nimic de descoperit, spunea un popă undeva la televizor. Problema cu religiile e că fiecare deține adevărul absolut, dar acestea sunt diferite, și astfel acceptarea unei variante ca unic adevăr absolut devine o problemă de credință.

Ignoranța se află undeva între religie și știință, un no man’s land al rațiunii, deoarece folosește noțiuni incomplete și deformate din ambele părți. Îi știm prea bine: inculții, superstițioșii, semidocții, pseudo-savanții, sau pur și simplu proștii.

Care e problema mea?

Până la urmă, dacă ați citit până aici, veți întreba care e problema mea, de ce îmi pasă. De ce nu scriu despre fluturi sau mâncare verde. Îmi pasă pentru că toți acești ignoranți au sau vor avea o slujbă la un moment dat, iar eu voi pune mereu la îndoială competența profesională a unui om ignorant, sau din altă categorie, a unuia care amestecă religia cu profesia lui. Ce doctor e acela care în loc de medicamente îți prescrie o rugăciune sau ce fel de profesor e cel care spune că soarele se învârte în jurul pământului? Cum ar fi un judecător care judecă după convingerile religioase ale acuzatului, sau pur și simplu un polițai care discriminează pe criterii religioase? Dar medicii sau profesorii care pe criterii religioase combat un anumit vaccin sau un tratament preventiv, ignorând recomandările specialiștilor…

Ignoranța duce la o relativizare a tuturor valorilor și adevărurilor. Fiecare interpretează orice cum vrea și în mod firesc are dreptul la o opinie, dar e grav atunci când astfel de opinii pot pune viața sau sănătatea altora în pericol. In acelaști timp promovarea semidocților îi pune în umbră pe adevărații specialiști și profesioniști, ceea ce în România se întâmplă tot mai des.

Dacă vrei să discuți despre știință, trebuie să te informezi, trebuie să cunoști și mai ales să înțelegi despre ce vorbești, ceea ce nu e tot timpul ușor. Iar dacă vrei să combați, trebuie să știi mai mult sau măcar la fel de mult decât cel pe care îl contrazici. Mai mult îți trebuie argumente, dovezi. Când contești o teorie științifică, nu îl contrazici doar pe cel care o susține, ci și pe savanții care au fundamentat-o, ceea ce te pune într-o situație de inferioritate. Dar ignorantul nu cunoaște modestie. Niciodată.

Regăsind vechiul caiet de filozofie îmi amintesc de vremurile în care îmi puneam probleme “serioase” la care, spre deosebire de azi, răspundeam la fel de serios, dar totuşi interesant. Temă sau nu, îmi puneam întrebarea, care este sensul vieţii, ce sens are viaţa unui om?

Şi cred că întrebarea asupra sensului vieţii se naşte datorită faptului că omul apare pe această lume fară “acordul” său. De regulă ne întrebăm asta când nimic nu pare să ne reuşească şi când suntem într-un mare impas. De ce eu, de ce mie?

Nimeni nu este întrebat când şi unde vrea să se nască, dar fiecare ştie la un moment dat ce vrea să fie în viaţă sau ce şi-ar dori. Pentru că “apărem” astfel pe lume, de asta privim viaţa ca pe un dar, deşi sensul acestui dar ne scapă adesea. Odată înţelegând dimensiunea şi amploarea lumii în care am apărut, sensul vieţii devine tot mai greu de descifrat datorită multitudinii de evenimente la care luam parte. Moartea este confirmarea efemerului vieţii şi adesea, moartea cuiva este prima experienţă care îl face pe om să reflecte asupra sensului vieţii. Căutând un sens, adesea sensul este cel pe care omul şi-l impune, dar fiindcă viaţa în sine este un fapt atât de complex, acest sens diferă foarte mult de la un om la altul, şi totodată nu se poate spune că cineva a aflat adevăratul sens al vieţii, pentru că aceste adevăruri sunt relative, şi subiective.

Sensul vieţii se defineste prin experienţă şi cunoaştere, şi anume raportări la lumea exterioară, dar adesea omul îşi conturează viziunea asupra vieţii prin raportarea sa la propria persoană şi la divin. Situarea propriei persoane între lumea exterioară şi divin stabileşte condiţia omului în raport cu viaţa şi este punctul de plecare către propria filozofie asupra vieţii şi a sensului acesteia. Dualitatea fiinţei umane se datoreşte simţurilor, ce îi permit să se raporteze la exterior, şi sufletului prin care se raportează la divin şi faţă de propria persoană. Aceste două calitaţi îi permit omului să dea sensuri multiple, adesea contradictorii asupra vieţii.

Unii oameni consideră importante în viaţă experienţele aposteriori, bucurarea simţurilor prin trăiri fizice sau cunoaştere, pe când alţii definesc viaţa ca drumul scurt şi neiertător către D-zeu, divin, absolut, prin trăiri apriori, revelate, spirituale, intangibile fizic, cu caracter de adevăr absolut. Adevărul absolut este întotdeauna personal şi nu poate fi transmis, iar sensul vieţii se poate considera atingerea acestui adevăr intangibil la nivel fizic, prin transformarea într-un om superior, poziţionat în echilibru perfect între lumea materială şi cea spirituală.

Privind către lumea materială, putem observa că viaţa are un scop, dar scopul vieţii nu se confundă cu sensul acesteia. Fiinţele vii sunt o manifestare a complexităţii materiei amorfe, iar fenomenul acestei stări pe care noi o numim viaţă, se perpetuează datorită capacitaţii formelor de viaţă de a îşi prelungi această stare – supravieţuind, întreţinându-se şi multiplicându-se, cu alte cuvinte, reînoindu-şi materialul viu, fie prin dezvoltare sau crearea de noi entitaţi vii. Consider că momentul în care se intersectează scopul cu sensul vieţii este evoluţia, pentru că prin optimizare şi reorganizare, viaţa capătă sens, datorită apariţiei unei competiţii nedeclarate între indivizi. Evoluţia este un scop şi un sens totodată, şi de aceea omul se află pe un drum de iniţiere şi autoîmbunătăţire decând se naşte.

Omul îşi fixează mai multe ţinte sau scopuri în viaţă, iar linia ce uneşte aceste puncte se poate considera sensul vieţii pentru acea persoană în parte. Sensul ni-l definim prin propriile aspiraţii şi ambiţii, dar fiindcă suntem dependenţi de autodepăşire, odată ajuns scopul final, lumea noastră se rastoarnă şi suntem din nou în căutarea unor alte căi. Astfel niciodata nu rămâne timp pentru aflarea “sensului” şi de aceea moartea vine mereu ca o întrerupere brutală a cautarilor şi aspiraţiilor omului.

Copiii sunt cei mai mari exploratori ai sensurilor pentru că ultimul lucru pe care îl invaţă este timpul. După ce copilul începe să conştientizeze timpul, devine om şi viaţa sa devine condiţionată de timp. Aflăm prea devreme că timpul este cel care ne devalorizează treptat ca fiinţe, probabil numai în beneficiul sufletului. Timpul devine infinit şi de necuprins din momentul în care realizam că viaţa noastră e finită şi are un sfârşit, fapt ce aduce o comprimare a clipelor noastre şi o accelerare a modului în care percepem lucrurile. Presiunea timpului şi claustrofobia datorată gradaţiilor infime între care suntem plasaţi pe rigla timpului ne fac să revedem sensul vieţii ca lupta cu timpul, ca şi cum stelele s-ar putea lupta cu cerul. Omul doar coexistă cu timpul şi asta îl costă viaţa, dar sensurile nu sunt date de timp sau de scurta sa durată, ci de om pentru a ajunge dincolo de ce crede ca poate avea.