Am ajuns într-o fază de dezamăgire față de ce se întâmplă în societatea de “la noi” încât aș putea face un întreg hate-blog, iar acest post ar fi unul blând. Până la urmă, dacă tot mai țin acest blog, atunci măcar să mai latru din când în când la caravana primitivismului românesc, astăzi despre felul în care înțelege românul depresia sau orice frământări sufletești care se acutizează.

Nu știu de ce s-a sinucis Mădălina, dar probabil o stare depresivă a dus la tentativele ei de suicid (doar nu cauți întâmplător o substanță care blochează o enzimă esențială vieții). Lumea se face că nu înțelege — de parcă nu trecem toți măcar o dată în viață prin probleme — cum a ajuns ea la acest gest când aparent era fericită: carieră, copil, soț, casă, popularitate ș.a.m.d. Oare fericirea e o astfel de ecuație, în care dacă ai parametrii corecți te vei simți împlinit, sau acest sentiment trebuie să vină în primul rând din interior și nu dintr-o aritmetică simplă? Oare de ce nu se sinucid toți săracii sau boschetarii, cum de ei pot uneori să râdă cu toate că nici măcar nu au o casă? Probabil pentru că ei se plac pe ei așa cum sunt, sau pentru că nu trăiesc pentru a confirma așteptările altora: familie, prieteni, public, vecini, colegi, lume. Din păcate mulți dintre noi trăim mai mult pentru a satisface așteptările altora, neglijându-ne prioritățile personale.

Edvard Munch - Strigătul

Nu întâmplător am blamat societatea românească mai devreme. Pentru că artiștii ca Mădălina Manole vin dintr-o altă generație, cu valori diferite, care după revoluție nu s-au mai putut adapta și au dispărut nemeritat din prim-planul mediatic. Țin minte că după revoluție, la începutul anilor 1990, Mădălina era noua senzație a muzicii românești și îi auzeam melodiile peste tot. Apoi faima ei a scăzut pe măsură ce au început să se afirme noi artiști (?) trupe precum Andre sau 3 Sud Est care nu erau tributari stilului oarecum conformist de dinainte de revoluție. Trecerea de la părul de foc al Mădălinei la tălpile groase de 10 cm ale fetelor de la Andre a fost destul de rapidă și trendul a continuat neoprit.

Timpul a trecut și artiștii de altă dată au fost uitați. Aura Urziceanu, Florian Pittiș, Nicu Alifantis, Dan Spătaru, etc sunt doar câteva nume. Singura lor șansă de a apărea la televizor în prime time e să moară. Păcat că nu pot “muri” măcar de 2-3 ori în fiecare an, ca să ne mai amintim din când în când de ei!

Cred că pot încerca să înțeleg drama acestor artiști valoroși dar marginalizați de o cultură de doi bani și un sistem care promovează fără discernământ kitsch-ul. Este greu să te tot automotivezi și să creezi, când nimeni nu dă doi bani pe ceea ce faci tu, deși ai succes peste tot unde ți se oferă să te duci pe doi lei, evident. Este și mai greu când vezi că scara valorilor s-a inversat și că noile vedete sunt: anagramații, proștii, curvele, ciudații, inculții și semidocții. La un moment dat nu mai poți continua să crezi în ceea ce faci și cedezi psihic, iar motorul acela incredibil care alimentează creația unui artist, se oprește.

Cei care nu înțeleg că unii oameni pot avea momente de depresie sunt niște brute penibile, exponatele unei societăți primitive, rezultatul promovării ignoranței, a culturii banului fără muncă și a non-valorilor. Probabil că unii cititori îmi vor reproșa pesimismul sau vehemența, dar eu spun și din ce am simțit pe propria piele de fiecare dată când am încercat să mă manifest din punct de vedere artistic. Până și blogul l-am ascuns multă vreme de cunoscuți. Inițial toată lumea te laudă, pentru că nu-i doare gura, dar apoi îți spun că trebuie să-ți alegi o meserie adevărată, să ai o casă, o familie, un copil, o carieră… ecuația fericirii.

În final, tu ca om ești prins între ce vrei lumea să vadă despre tine și ce vrei tu de la tine sau ce simți tu de fapt, adesea lucruri foarte diferite.

Chiar mă gândeam ce filme și ce actori erau mai demult. Deși aș putea zice că pe atunci erau foarte puține seriale și de asta un serial ca “Toate pânzele sus!” a avut așa un mare succes, totuși, și azi pot revedea cu mare drag orice episod, deși le știu aproape pe de rost. Nu-s nostalgic, pentru că pe atunci nu era nici o fracțiune din tehnologia pe care o are azi cinematografia la dispoziție, dar totuși actorii erau unul și unul.

link filmuleț youtube

La un moment dat a apărut și “tramvaiul comunist” cu același vatman din 1989, care la revoluție a scăpat cu viață după ce tramvaiul i-a fost mitraliat de armată. Am recunoscut imediat tramvaiul acela sinistru, ca o ladă, în care era mereu frig și curent, cu scaunele oribile din plastic roșu pe care nu-mi plăcea să stau nici vara. Mulțimea s-a adunat în jurul tramvaiului, revoluționarii s-au urcat pe tampoane strigând LIBERTATE și s-a dat jos în mod simbolic pantograful, amintind de gestul poetului Ion Monoran de a opri tramvaiele.

Privindu-i pe revoluționari, am avut impresia unei vechi gărzi, unor veterani demni de tot respectul, dar totodată marginalizați de cursul evenimentelor și al istoriei. Azi realitățile sunt cu totul altele și oamenii nu prea mai pun preț pe s-a întâmplat. Oamenii aceia mi se păreau că nu aveau mare lucru în comun, în afara evenimentelor dramatice de acum 20 de ani care îi leagă ca frații. Mi-a plăcut cum au plecat în coloană defilând de la piața Maria către Catedrală, pășind hotărât ca și cum strada era toată a lor, ținându-se braț la braț.
I-am urmat până la catedrală, unde s-a îngenuncheat și s-a spus “tatăl nostru” în memoria copiiilor uciși pe treptele catedralei, un episod al revoluției atât de sinistru încât e total de neînțeles pentru mine. S-a strigat “există Dumnezeu” și cu gândul la copiii aceia, n-am putut să mă întreb unde era D-zeu în acea seară, când au murit copii pe treptele casei domnului…

Noi am avut mai multe generații de aur — în handbal, gimnastică, fotbal, muzică — dar parcă nici una nu a fost atât de valoroasă precum cea a actorilor. Întotdeauna pierderea unui mare actor este mai dureroasă și mai personală decât a oricărei alte personalități, pentru că prin menirea lor actorii ne fac să râdem, să plângem, să ne emoționăm și să trăim mai intens, și astfel, involuntar, ne atașăm de acești oameni, ca și cum am fi petrecut cu ei la masă. Într-un fel ei devin parte din familie, pentru că am râs și am plâns împreună și mai ales fiindcă au dat formă personajelor preferate. Le rostim replicile, le rememorăm rolurile povestindu-le prietenilor, îi imităm și ne împărtășim secvențele favorite.. de asta actorii intră atât de adânc în sufletele oamenilor.
Totuși, acești actori de aur nu sunt eterni și cu toate că ei au locul lor în panteonul marilor valori naționale, pierderea lor este irecuperabilă. Din păcate, cu toată modernizarea fantastică a cinematografiei și a televiziunii, românii nu pot asista la un schimb real de generații al actorilor, ci doar la un grandios apus într-o mare de aplauze.

Odihneste-te în pace, Maestre!

P.S. Merită să pun și acest link, un remember Paraipan.

Michael Jackson – Billie Jean, live în București 1992.De la Michael nu ne putem lua adio, pentru ca el va rămâne mereu cu noi, precum toți marii artiști.

13 este ziua în care ne despărțim de Coșar… D-zeu să-l odihnească!

Mie îmi era antipatic ca politician, dar există o categorie de oameni pe care îi respecţi şi apreciezi chiar dacă îţi sunt antipatici, iar eu îl respectam pe acest om, mai ales pentru că era printre puţinii căruia îi păsa de limba română. A fost poate chiar singurul, sau cel puţin singurul care a reuşit să capteze atenţia publicului, arătându-ne cum să scriem şi să vorbim corect.

De multe ori hulite, propunerile sale pentru asimilarea cuvintelor englezeşti precum “sait”, “clic”, “maus”, vor avea precis aceeaşi soartă ca şi pulover sau ofsaid, şi limba română va mai câştiga nişte cuvinte noi.

Pruteanu are un sait, www.pruteanu.ro care deşi tributar internetului arhaic, cu o interfaţă greoaie, conţine o sumedenie de materiale valoroase, inclusiv lucrări literare celebre în traduceri de excepţie. Mă întreb ce se va întâmpla cu acel sait. De multe ori intram acolo, doar ca să citesc repede un fragment dintr-o carte, lucru minunat din cauza crizei de timp perpetue care mă împiedică altfel să citesc o carte ca altă dată. Iată un fragment din poezia Corbul de Edgar Allan Poe, foarte greu de găsit în librării, care mi-a plăcut în mod deosebit:

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

În noul ev mediu al limbii române, marcat de manele, englezisme inutile şi cultura de messenger, moartea lui Pruteanu înseamnă pierderea unui reper activ al limbii şi culturii române. Rămânem cu ji, kre, k, cool sau bah. Vroiam doar o vorbă săţ-i mai spun, domnule Pruteanu!

Azi am avut o plăcută surpriză – dintr-un bloc vecin din care până acum răsunau doar manele, azi am auzit în toată sonoritatea sa “Nu contează cât de lung am părul – important e cât şi cum gândesc” urmat de alte melodii asemenea, cărora parcă lumea le-a uitat savoarea, dar care, fără îndoială nu şi-o pierd niciodată.

Cred că nimic nu este mai frumos pentru un artist decât ca opera sa să rămână vie după ce moare. Este şi dovada supremă de valoare pe care artistul o face, din păcate postum.