Pentru mulți, un dinte de dinozaur este doar un dinte sau o piatră oarecare și totuși este mult mai mult, este un fragment din istoria vieții pe Pământ, ajuns la noi printr-o întâmplare. Este greu de imaginat un milion de ani, pentru ca istoria civilizației de abea are câteva mii, iar aceste fosile sunt vechi de zeci de milioane, unele sute. Cu cât sunt mai vechi cu atât se aproie mai mult de începuturile vieții, când Pământul nostru era Pangeea primordială înconjurată de un ocean gigantic plin de creaturi ce azi par extraterestre, precum trilobitul de mai jos.

De curiozitate, “dintele” de megalodon de mai sus este doar vârful, un dinte întreg putând ajunge până la 18 centimetri. Acest mega-rechin a dezvoltat cei mai mari dinți dintre toate animalele și era atât de mare încât putea înghiți un automobil.

Dintele de mosasaurus, un fel de crocodil marin mai mare, îmi provoacă fiori gândindu-mă doar la faptul că acest dinte a mușcat din alți dinozauri acum zeci de milioane de ani.

Trilobitul este preferatul meu, pentru că este o vietate atât de străveche — înaintea dinozaurilor, acum 450 de milioane de ani, în apele mărilor prosperau aceste mici creaturi, asemănătoare unui fel de homar fără clești. Din păcate, antenele și picioarele nu s-au păstrat în această fosilă, dar este și așa remarcabilă — este ca o fotografie în piatră a unei epoci peste care au trecut deja două exctincții în masă.

Pentru cei interesați, există multe surse de unde se pot cumpăra fosile, iar eu am dat peste un site cu o ofertă destul de variată, aici.

Fosilele astea mă fac să realizez, din nou, dacă mai era cazul, cât de relativă poate fi percepția omului asupra lumii în care trăiește și asupra vieții ca fenomen. Existența noastră este extrem de scurtă și totuși avem șansa minunată de a privi atât de departe în trecut și un pic în viitor.

Supernovele sunt evenimente astronomice dramatice și spectaculoase prin care o stea “moare” într-o explozie gigantică, a cărei strălucire de moment se poate vedea chiar și din alte galaxii. Omenirea a asistat de puține ori la supernove. Prima supernovă este consemnată de astronomii chinezi în anul 185 era noastră, iar alte “stele oaspete”, cum erau ele numite, au fost documentate independent de diferite civilizații în 1006, 1054 și cel mai recent în 1604 (în galaxia noastră).

Betelgeuse este steaua roșie din stânga sus.

Orion a fost una din primele constelații pe care am învățat să le identific pe cer și despre care am citit mult, având de făcut un proiect în facultate pe tema constelației. Nu numai eu am fost fascinat de această frumoasă constelație, ci din cele mai vechi timpuri, civilizații precum babilonienii, egiptenii sau grecii au divinizat-o, considerând-o imaginea unui zeu (Osiris la egipteni).

Despre Orion s-a scris și speculat foarte mult, una dintre cele mai interesante ipoteze fiind corelația între centura Orion și piramidele egiptene. Unii au mers chiar mai departe, corelând stelele din Orion și piramidele cu munții Tharsis de pe Marte. Coincidență sau nu, toate acestea se suprapun într-un mod fascinant (chiar vă îndemn să verificați cu Google Earth/Mars/Sky și un program gen Photoshop)

Din păcate Orion sau străvechiul Osiris e pe cale să-și piardă umărul ceresc într-o explozie cosmică ce va fi vizibilă din alte galaxii, desigur după câteva milioane de ani! Asta e partea ciudată a cosmosului — dacă Betelgeuse ar exploda, am vedea de fapt ce s-a petrecut acum 600 de ani. Vorba lui Eminescu:

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Soarele nostru e un punct lângă Betelgeuse, care ar înghiți sistemul nostru solar dacă ar lua locul Soarelui. Genul acesta de comparații este foarte greu de făcut fără imagini, așa că vă recomand un post de al meu mai vechi, Călătoria prin spațiu.

Alături de stăpân

Pe mine m-a impresionat poza asta – “câinele Leao veghează pentru a doua zi consecutiv lângă mormântul stăpânei sale”.

În urma catastrofalelor alunecări de teren din Brazilia, au murit aproximativ 1000 de oameni și peste 14000 rămân fără adăpost. În grabă, escavatorul a săpat dintr-o cupă gropi în pământul flămând. Din păcate nici oamenii nu mai au timp să îi plângă cum se cuvine pe cei morți, în urmă, rămâne cine poate…

Sursa pozei – thebigpicture

Synthia

Piatra legată de picior

Există un mic mare război între oamenii progresişti şi creaţioniştii-religioşii contestatari a oricărei descoperiri sau teorie ştiinţifică ce contrazice fantasy-ul popoarelor din epoca bronzului. Din fericire, ştiinţa vine tot mai des să arate cât de ridicol şi inutil este acest conflict de idei, între dovezi şi poveşti. Numai că lumea se învârte la fel şi nestingherită în jurul Soarelui, indiferent cât timp pierdem certându-ne, problema e că acest timp e preţios şi nu se poate recupera.

Noi în România ne-am întors la nişte mentalităţi medievale şi avem o şcoală care a degenerat pe măsură. Orice dezbatere pe tema asta e de prisos pentru că rezultatele se văd la ştirile de la ora 5 sau pe hi5, unde tinerii noştri “strălucesc” la propriu. Ca o comparaţie, România ridică o catedrală gigant a “mântuirii neamului” şi un milion de credincioşi se îngrămădesc la oasele sf. Paraschieva, în timp ce ţările civilizate alocă bani foarte mulţi pentru lucruri care chiar îi ajută pe cei vi, nu pe cei morţi. Sigur că şi în America există habotnici, dar acolo se mai întâmplă şi altceva — mai trimit nişte oameni în spaţiu din când în când, etc — în schimb, la noi este numai regres, sau cu alte cuvinte, “reîntoarcerea la originile noastre strămoşeşti”. Tot respectul pentru strămoşi, dar de ce trebuie să te întorci la trecut, când până şi cei mai îndepărtaţi strămoşi au căutat să meargă înainte? Revin la vorba lui Randi: nu vreau să mă întorc în peşteră! Tradiţiile sunt bune atât timp cât sunt utile, iar când sunt depăşite şi stupide, locul lor e în cărţi, nu la jurnalul de seară. Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţe. Din punctul meu de vedere, n-am nimic cu credinţele nimănui, doar cu cei care prin credinţa lor încearcă să-i ţină pe alţii pe loc, să nu-i lase să progreseze şi să afle mai mult. Cred că orice societate se confruntă cu problema asta, doar că pentru unele popoare, cum e al nostru, nevoia de progres e mai acută ca oricând.

Poate ați auzit de celebrul violonist Andre Rieu, cunoscut mai ales pentru concertele sale inedite prin care popularizează muzica clasică într-un mod care ajunge la fiecare om, indiferent de pregătire sau cultură. Iată-l pe stadionul de fotbal al echipei Ajax Amsterdam cântând un fragment din valsul lui Șostakovici și apoi un pic din Corul Sclavilor din opera Nabucco de Verdi.

Vezi mai multe video din Muzica

Andre Rieu poate nu este cel mai bun violonist, deși are un Stradivarius, dar meritul lui imens este acela de a fi înțeles că muzica clasică nu trebuie închisă într-o sală de concert pentru melomani și snobi, ci trebuie să ajungă la toată lumea, iar el o scoate afară și reușește să antreneze până și microbiștii de pe stadion. Totuși, el a câtat la Ajax, nu în Ghencea sau Ștefan cel Mare

Prototipul functional din plexiglass

Sunt foarte multe lucruri interesante despre pendule pe care nu le știam și pe care am fost nevoit să le aflu, vorba aia, the hard way.

Pendulul în sine a fost descoperit de Galileo Galilei, dar principiul nu a fost aplicat la ceasuri mecanice decât ceva mai târziu, de către fizicianul olandez Christian Huygens, care printre altele s-a ocupat mult de oscilații și studiul lor. Savanții sunt de regulă oameni curioși și nu degeaba sunt etichetați ca distrați pentru că se uită aiurea mai tot timpul. Așa făcea și Galilei, pentru că se zice că el a observat odată mișcarea unui candelabru din catedrala din Pisa și a continuat să-i observe oscilația pentru mai mult timp. Galilei a constatat că perioada de oscilație este aceeași, indiferent de o serie de factori.

Partea interesantă a pendulului este că perioada lui de oscilație (dintr-un capăt în celălalt) nu depinde nici de greutate, nici de viteză și nici de lungimea arcului pe care îl descrie în spațiu, ci de un singur lucru — de lungimea pendulului. Iar un pendul cu lungimea de 0.994 metri are perioada de 1 secundă Toate pendulele care au bătaia la o secundă au lungimea de 1 metru! Matematicienii au descoperit în secolul 17 că pendulul descrie în spațiu o curbă numită cicloidă, care are niște proprietăți foarte interesante, dar nu vreau să vă plictisesc cu curiozități matematico-fizice Cred totuși că dacă la mate, în liceu, s-ar fi predat lucruri din astea aș fi fost mai interesat de matematică.

Revenind la pendula mea, cel mai fain a devenit când am început să înlocuiesc piesele originale cu cele proiectate de mine, pentru că a trebuit să ma adaptez modificărilor pe care tot eu mi le-am impus. De la patru minute cât mergea inițial, chinuit ca un Pinochio stricat, am ajuns să meargă patru ore întrerupte doar de faptul că s-a rupt firul cu greutatea, eveniment care probabil că a speriat câțiva vecini în miez de noapte. Satisfacția mea a fost foarte mare pentru că piesele acelea noi nu le mai testasem și ce gândisem eu teoretic, mergea strună și în practică. Practic am refăcut complet roata și ancora care dau bătaia, piesele cele mai importante din ceas, după care treptat am mai înlocuit și altele.

Acum funcționează până când greutatea ajunge la sol (cam o zi), moment în care mecanismul nu mai are energie și pendula se oprește. Inițial o lua destul de mult înainte, cam un minut pe oră dar decând am lungit un pic pendulul nu mai sesizez dacă rămâne în urmă sau o ia înainte.

A trebuit să învăț până și cum se fac anumite noduri, pentru ca să nu mi se mai desfacă greutatea și să pice din nou în miezul nopții. Există două feluri de oameni: cei care știu să facă noduri complicate și cei care nu știu. Nodul cu fundă de la pantofi nu se pune. Am găsit un sait foarte util, care te învață pas cu pas, dacă ai degete suficient de îndemânatice, ca să faci orice nod — de cățărat, de pescuit, pentru orice. Noduri din acelea care nu se desfac

Pasul următor e construcția unei pendule din lemn folosind o parte din design-ul actual, dar care spre deosebire de asta, va avea și un aspect estetic elaborat, pe măsura perfecționismului meu. Eu oscilez între niște modele complicate de arabesc, sau ceva tematic, ca un ceas medieval. O idee ar fi o temă cu templieri și simboluri misterioase a la Dan Brown și jocurile Broken Sword.

Am să revin cu detalii, pentru că observ că am câțiva cititori interesați de proiectul meu

P.S. Există pe youtube un documentar Discovery foarte interesant, intitulat Ancient Robots, unde este prezentat și celebrul ceas al lui Al Jazri, un mare savant arab, care a realizat un ceas deosebit de complex cu mult timp înaintea olandezului Huygens. Ceasul avea o sumedenie de figurine care făceau diverse lucruri la anumite intervale de timp.

O ghicitoare dintr-un manuscris din secolul al XIII-lea

Ghicitoarea de azi se referă la un personaj pe nume Marcolf, un fel de bufon care se pare că avea răspuns la orice, dar într-un fel destul de haios.
După ce l-a enervat pe regele Solomon, acesta i-a dat următoarea pedeapsă: Trebuie să vi nici călare nici pe jos, nici îmbrăcat nici dezbrăcat, nici încălţat nici desculţ aducând un dar care nu e dar.
Soluţia, în continuare…

Soluţia lui Marcolf

Mai multe pe gotmedieval

P.S. Redactorii interesați de poze și colaborări pot să mă contacteze pe adresa din rubrica contact.

Bucuria de a trăi în mileniul 3 e că ai la dispoziţie atâtea tehnologii şi mijloace, încât doar imaginaţia este limita a ce ne dorim să facem (mă rog, nava mea spaţială mai are de aşteptat). Azi poţi face foarte simplu ceea ce mari meşteşugari de acum 100 de ani se chinuiau să facă. Un exemplu este această mostră de rotiţă dinţată cu diametru de 13mm, tăiată cu laser din plexiglass. Urmează să-mi fac şi restul pieselor, pentru a forma un prototip, şi apoi o să mai văd eu Oricum, pentru mine e incitant şi interesant. Un fel de LEGO la care fac eu piesele.

P.S. Pentru cei interesaţi de aşa ceva, iată de unde am luat modelul: woodenclocks.co.uk.

Totuși, mereu am vrut să am și eu măcar o pălărie de pirat, un bicorn sau tricorn din acela negru cu Jolly Roger (cap de mort cu oase în X). Săptămâna asta am fost pe la diverse magazine, întrebând:
- Pălărie de pirat aveți?
- (pauză scurtă, urmată de o privire suspicioasă).. nu, nu avem decât ce se vede (adică niște pălării de babe și cowboy mioritici)
Nu știam ce să zic.. știți, am un prieten pirat care și-a pierdut-o în Bega, sau sunt piratul Barbă Sură și dacă nu-mi dați o pălărie vă….. dau o mură în gură — pentru că toți se uitau ciudat la mine. Îmi dau seama că în ultima vreme e criză de pirați fără pălărie, dar văd că e și o criză de pălării și mai ales pălărieri, meșteșug pe cale de dispariție în ziua de azi.

Într-un sfârșit am găsit un mic magazin/atelier ticsit de pălării băbești, unde i-am zis vânzătoarei: doamnă, vreau și eu o pălărie de pirat, poate îmi faceți la comandă dacă nu aveți. (Nu-i o mare filozofie ca să faci un tricorn.. îți trebuie doar o pălărie cu boruri foarte largi, pe care le ridici și le coși de mijloc). Dar tanti pălăreasă știa doar să facă pălării pentru vârsta a treia și cu toate că era pustiu prin magazinul ăla, nu și-a bătut capul cu pirați aspiranți ca mine. Chestie care mă duce cu gândul la inflexibilitatea comerciantului și afaceristului român — el nu vede oportunitatea, nici când vine cineva și îl trage de mânecă: băi cal ochelarist, uite aici!
Precis există o mulțime de copii și trăzniți ca mine care au nevoie sau vor la un moment dat o pălărie de pirat, o tichie de vrăjitoare (că tot vine Halloween, doh), o mătură zburătoare (ah, stai), un costum de clown sau pentru o piesă la școală, sau mai știu eu ce chestie atipică dar haioasă, ca să nu mai zic de zecile de costume de moș Crăciun care se vând în decembrie.

Mă dau bătut, e greu să fi pirat zilele astea!