Este o realitate ca astazi totul se intampla foarte repede iar oamenii in general nu au timp decat pentru servici si cumparaturi. De asta nu prea mai avem timp sa citim destul sau sa ne punem anumite probleme. Sintezele sunt cele mai utile informatii pe care le putem avea, pentru ca putem sa ne informam repede despre niste lucruri pe care nu avem timp sa le aprofundam in detaliu.

Momente cheie ale istoriei universale

Iata de ce am facut aceasta cronologie(click aici pentru imaginea marita) , un proiect la care ma gandeam de ceva vreme si la care am lucrat destul de mult, in putinul timp liber pe care il mai am. Nu am pretentia de a fi un istoric, nici macar un bun cunoscator al istoriei universale, si de aceea consider acest proiect deschis. Comentariile si sugestiile voastre sunt bine venite. Exista multe cronologii de tot felul si de aceea am dorit sa fac ceva diferit, si anume o cronologie cu conexiuni, pentru ca multe evenimente importante din istorie au condus la altele si asa mai departe.

Criteriile pe care am construit aceasta cronologie sunt urmatoarele:

• se concentreaza pe evenimente cheie ce au schimbat istoria lumii
• omite evenimente militare precum razboaie sau batalii importante, dar include evenimente importante ce au dus la anumite razboaie
• nu prezinta neaparat premierele, de ex. cand s-a inventat prima data ceva (foarte multe descoperiri s-au facut prima data in China), doar daca acea inventie, descoperire, etc a avut un impact hotarator asupra istoriei lumii

Este usor de observat ca antichitatea este dominata de aparitia religiilor si a diverselor idei filozofice, marcate cu portocaliu, (Grecia, Egipt, China), evul mediu cuprinde epoca descoperirilor geografice (cu albastru), iar epoca moderna este dominata de descoperiri stiintifice si tehnologie (cu verde).

Una din primele concluzii care se pot trage din aceasta cronologie este ca civilizatiile din jurul spatiului Mediteranean au contribuit decisiv la istoria lumii, depasind, asimiland sau influentand alte civilzatii mai vechi sau mai sofisticate, cum ar fi egiptenii sau chinezii. Epoca marilor descoperiri geografice face ca civilizatia europeana sa se raspandeasca repede in lume si datorita superioritatii tehnologice, sa se impuna.

* * *

Urmeaza sa pun si o versiune in engleza, initial am inceput in engleza, dar am continuat in romaneste.

Nota pentru cei care vor sa foloseasca cronologia mea in referate sau alte lucrari pentru scoala sau facultate: contactati-ma inainte (v. pagina impresii) pentru ca nu am de gand sa cer bani. Nu luati pur si simplu imaginea, ca si cum ar fi a nimanui.

Piața Operei, lângă ceas

În primul rând, Timișoara este printre puținele orașe din România care este un brand și la acest lucru contribuie activ sau pasiv o serie de factori, cum ar fi istoria locală (mai ales cea recentă), poziția geografică, diversitatea etnică ce conferă un aer cosmopolit orașului și nu în ultimul rând o serie de oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți care se implică în diverse proiecte și activități ce ridică gradul de normalitate al orașului spre cel din vestul Europei, normalitate pe care ne-o dorim cu toții, dar de care multe orașe românești sunt încă departe.

Îmi dau seama că Timișoara este un brand atunci când, călătorind prin România, oamenii se luminează la față și mă privesc cumva admirativ în momentul în care află că sunt timișorean. Treaba asta mă face și mai mândru de orașul meu și îmi dau seama că noi avem ceva deosebit aici care trebuie mereu îngrijit și îmbunătățit.

Placa comemorativa de la parohia lui Lazlo Tokes

Când spui Timișoara, astăzi spui Revoluție, spui democrație, spui anti comunism. Deși memoria și semnificațiile revoluției s-au cam estompat în memoria colectivă a românilor, Timișoara rămâne legată de revoluție pentru că de aici a pornit totul și punctul de plecare contează întotdeauna. Locul în care a început revoluția, strada parohiei lui Lazlo Tokes și piața Maria sunt locuri care nu spun mai nimic turistului pentru că nu sunt locuri monumentale sau impunătoare. Revoluția nu a început într-un palat ci a fost pornită de oamenii anonimi de pe stradă care au găsit curajul nebunesc pentru 1989, de a fi solidari față de nedreptatea care i se făcea unui om, pastorul Tokes, și de a cere libertate. De aceea, locurile respective trebuie simțite, nu doar văzute.

Deși sunt multe locuri frumoase de văzut, Timișoara nu este Barcelona ca să cazi pe spate la propriu. În schimb, la Timișoara poți simți o anumită atitudine diferită de alte zone din România și un anumit spirit care deasemenea nu-l regăsești în alte părți. Cei mai mulți care vizitează Timișoara remarcă acest spirit, și înțeleg că aici este altceva. În Timișoara vei vedea taxiuri pe care scrie “I ♥ Timișoara”, “100% Bănățean”, tramvaie și autobuze alb-violet și afișe cu “Nu te pune cu timișorenii”, “îmi iubesc orașul, nu îl murdăresc”, ș.a.m.d.

Multiculturalitate înseamnă bogăție

Timișoara are un aer european și datorită diversității etnice, aici conviețuind în armonie, departe de incitările naționaliste, români, maghiari, germani, evrei, sârbi și alte etnii încă din vremurile străvechi ale orașului. Poate ar trebui precizat că deși ne place să ne lăudăm cu Timișoara, zona Banatului nu a fost sub dominație românească decât din anul 1919, din momentul unirii, iar în trecut românii nu au fost o majoritate în oraș.

În timp ce în alte orașe oamenii se ceartă din cauza plăcuțelor bilingve, noi ne mândrim că cu faptul că bănățeanul adevărat vorbește măcar două din limbile celorlalte etnii și că avem inscripții în patru limbi sau teatru de stat în trei limbi, română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea sa.

Moștenirea imperială și cultivarea multiculturalității

Palatul Weiss, centru

Deși clădirile istorice ale Timișoarei suferă din cauza lipsei de fonduri și a birocrației, aici sunt aproximativ 15 mii de clădiri istorice ce merită văzute, majoritatea construite în timpul perioadei de boom al orașului din timpul dominației austro-ungare, în stilul art nouveau sau jugendstil (în germană), cu care Timișoara se poate identifica cu succes. Deși acest stil se poate vedea în multe orașe din țară, aici sunt cele mai mari și impunătoare clădiri, construite în zona centrului de bogații și generoșii industriași timișoreni la începutul secolului 20, sub influența maghiară a stilului art nouveau.
* Aș aminti de palatele: Dauerbach, Hilt & Vogel, Lloyd, Löffler, Merbl, Neuhausz, Szechenyi, proiectate de arhitectul László Székely și construite practic concomitent la începutul secolului 20.

Probabil una din sursele de mândrie a bănățenilor și a timișorenilor este această istorie și moștenire imperială de origine austro-ungară cu care ne place să ne identificăm, pentru că acest imperiu a lăsat ce este frumos în Timișoara – promenada corso, canalul Bega, barocul, jugendstil și tramvaiele. Totodată, austriecii au fost cei care au adus o mulțime de nații în zona Banatului și astfel ne-au învățat că diversitatea e un lucru bun.

Prințul Eugene de Savoy, portret de Jacob van Schuppen

Barocul amintește de un stil de viață dantelat, pe care bineînțeles noi îl romanțăm azi, dar care fără îndoială se adaugă brandului orașului, pentru că identitatea de azi a Timișoarei începe odată cu victoria unui mare comandant, prințul Eugeniu de Savoya care în 1716 care a eliberarat orașului de turci, aducând administrația austriacă ce va construi canalul Bega (1728-1758), spitale (1745), fortificații moderne (1723), școli (1718), catedrale (1736), teatru (1753), iluminat stradal (1760) și nu în ultimul rând o fabrică de bere (1718)!

Deși cetatea orașului a fost dărâmată pentru ca centrul orașului să se dezvolte, fragmente din bastioanele cetății austriece mai pot fi văzute și astăzi, bastionul Teresia fiind aproape 100% renovat.

Dacă barocul ține de conservatorism și o epocă a tricornurilor peste peruci albe, jugendstil este stilul care prinde pentru că art nouveau a fost un stil al unei perioade istorice, definită în țările unde s-a afirmat, de optimism, inovație și nonconformism, perioadă în care oameni nevoiași locuiau în chirie în clădiri superbe art nouveau, în cartierul Fabric sau Iosefin.

Detaliu de pe palatul Mercur din pta Traian

Inovație și identitate

1884, primul oras de pe continentul european iluminat electric

Timișoara nu a fost doar un alt oraș al imperiului Austro-ungar, ci al doilea ca importanță după Budapesta în regatul Ungariei. Acest lucru se poate vedea prin atenția care s-a acordat dezvoltării orașului. Astfel, în perioada sa de boom, Timișoara a fost unul dintre cele mai progresiste orașe din Europa, edilii orașului întrecându-se în premiere precum: spitalului municipal (1745, cea mai veche clădire din Timișoara), iluminatul stradal cu lămpi (1760), primul ziar german din sud-estul Europei (1771), biblioteca lui Josef Klapka — prima bibliotecă publică de împrumut din imperiul Habsburgic, din regatul Ungariei şi din teritoriile româneşti — (1815), iluminatul stradal cu gaz — premieră în imperiul Habsburgic — (1855), iluminat stradal electric – premieră pe continentul european, 731 de lămpi (1884), stație de salvare — premieră pentru Ungaria și România — (1886), tramvaiul electric — premieră pe teritoriile României de azi — (1899), ș.a.

Tramvaiele fac parte din istoria și identitatea orașului pentru că Timișoara are o foarte veche rețea de tramvaie care se extinde pe un număr mare de linii și care acoperă toate zonele orașului. Tramvaiul este ceva ce se adaugă la personalitatea unui oraș, iar acum îmi vin în minte tramvaiele din San Francisco, o emblemă a celebrului oraș californian. Din când în când, pentru a marca anumite evenimente, primăria pune în circulație tramvaie de epocă, unele chiar foarte vechi, pe care aș vrea să le văd cât mai des. La brandul Timișoarei s-a adăugat, cu voia timișorenilor, culoarea violet, culorile echipei de fotbal Poli Timișoara, la care bănățenii țin foarte mult. De asta, violetul a început să înlocuiască clasicul galben-ocru al tramvaielor comuniste, și astfel tramvaiele dar și autobuzele din Timișoara au un aer pitoresc care îți amintește că ești în Timișoara. Deja canalul Bega a fost redeschis circulației și se pot închiria ambarcațiuni, iar pe viitor vor (re)circula vaporașe, de care îmi amintesc cu drag decând eram mic.

Piața Unirii și domul romano-catolic

Dacă piața Operei (sau a Victoriei) simbolizează istoria românească a orașului, prin catedrala ortodoxă Mitropolitană, statuia lupoaicei cu Romulus și Remus — cadou al Romei care salută latinitatea noastră — și clădirea Operei, simbol al revoluției din 1989, Piața Unirii amintește de diversitatea etnică și trecutul imperial al Timișoarei. Într-o singură piață avem o catedrală romano-catolică, o biserică ortodoxă sârbească, clădirea Episcopiei Sârbe, o sinagogă (la mică distanță de piață), o școală de limbă germană (Nikolaus Lenau), un palat baroc al fostei administrații austriece, și un monument închinat sfintei Treimi ce amintește de ciuma din secolul al XVIII-lea, similar cu cel aflat la Viena. În schimb, numele pieței amintește de Marea Unire, când la 3 august 1919, trupele române au intrat în Timișoara.

Palatul Bruck din Piata Unirii

Piața Unirii este cel mai pitoresc loc din oraș, unde se pot vedea clădiri baroce, art nouveau și elemente eclectice, și totodată cel mai reprezentativ loc pentru Timișoara, care evident nu trebuie ratat.

Desigur, Timișoara este un oraș cu problemele sale și eu nu fac abstracție de faptul că trăim în România tranziției neîncetate, cu problemele societății noastre slab educate. Nu este un paradis al civilizației, dar este mai bine decât în alte părți, poate și pentru că moștenirea austriacă ne obligă să fim mai civilizați.

sursă poze: Orădeanul, Lilișor, Radu Beligăr,Tomata cu scufița

Pe aceeași temă:

• Prin Timișoara
• 16 decembrie după 20 de ani
• Zilele Timisoarei 2009
• Primăvara în Timișoara
• Tramvai de epocă în Timişoara

Multă lume trăiește cu impresia că în orașele noastre, chiar și în cele mari, nu prea ai ce vedea sau vizita. Concepția asta este rezultatul ignoranței și a “lipsei” de informație. Desigur, informația există, dar nimeni nu o prezintă în mod interesant și atractiv. Wikipedia nu e de ajuns, așa cum voi detalia mai jos

Adevarul de seară din 7 august 2010

Organizare la superlativ

Nebuloasa, Cristina și Daniel au organizat nemțește evenimentul cu ajutorul unor sponsori generoși care au asigurat cazare, transport și mâncarea (Hotel Timișoara, Blue Air, Porsche Romania, KFC, ș.a.). Eu unul m-am simțit ca un veritabil turist vizitând Timișoara cu un grup organizat condus de un ghid profesionist, Dan Cărămidariu, față de care nu pot să zic decât “jos pălăria” pentru cunoștințele sale și modul de a le prezenta. Genul acesta de oameni te fac să devi interesat de istorie și să privești cu alți ochi locurile pe care le vezi.

Ghidul nostru, Dan, ne-a povestit amănunte interesante pe care nu le știam și mai ales a demontat o serie de “mituri urbane” (timișorene) despre locuri din oraș. De exemplu, mulți timișoreni știu în mod greșit că bastionul a fost construit de turci, deși el a fost construit de austrieci (tot timpul mi s-a părut ciudată atribuirea bastionului turcilor). A fost o reală placere să-l ascultăm și a demonstrat calitatea unui ghid bun, și anume că îți prezintă suficient, nici prea mult nici prea succint, încât să te face curios să știi mai multe și să-l pisezi cu întrebări.
Dan este genul de ghid care face redundantă Wikipedia, eu aș vrea un buton în toolbarul de la browser cu ask Dan.

Traseul pe care l-am făcut a fost foarte bine gândit – Catedrală / Operă (centru) – Piața Unirii – Piața Traian, unde ne aștepta o surpriză, un tramvai special închiriat pentru noi, care ne-a amintit de tramvaiele epocii Ceaușescu și că Timișoara e un oraș al tramvaielor, tramvai care ne-a dus prin centru în piața Bălcescu. Primăria ar trebui să introducă astfel de tramvaie de epocă măcar pe timpul weekendului. Turul s-a încheiat cu piața Maria și biserica reformată a lui Tokes, locul de unde a început revoluția din 1989. În piața Unirii am vizitat la Muzeul Baroc, colecția Corneliu Baba, unde am văzut “pe viu” niște lucrări deosebite pe care la liceu le studiasem de pe diapozitive.

Timișoara = diversitate, unitate, istorie

Dacă ar trebui să aleg doar câteva pentru a prezenta Timișoara, acelea ar fi diversitate, unitate și istorie. În primul rând Timișoara este un oraș cu o mare diversitate de etnii (români, maghiari, nemți, sârbi, etc) care, din totdeauna trăiesc în armonie, spre deosebire de alte orașe din Ardeal unde, mai ales după revoluție, au existat tensiuni interetnice alimentate și întreținute de partide iresponsabile din România. La Timișoara aceste tensiuni nu au existat niciodată și eu ca timișorean mă mândresc cu acest lucru. La revoluție, maghiarii ce făcuseră un cordon uman în jurul parohiei lui Tokes strigau “unitate” și “români veniți cu noi”.

Aici confluențele între etnii sunt atât de puternice încât astăzi nimeni din timișorenii cu bunici bănățeni nu mai este doar maghiar, neamț, sârb sau român. Eu însumi sunt maghiar, neamț, român și nu mai știu ce. De asta părinții și bunicii noștri vorbeau aproape la perfecție maghiara, germana șvăbească, româna și după caz, sârba. Probabil de asta suntem singurul oraș din România cu trei teatre – în română, maghiară și germană, fiecare cu stagiunea lui.

Istoria Timișoarei nu este doar banala istorie a unui oraș de provincie, ci are o sumedenie de momente importante de cuceriri și recuceriri, ale turcilor, maghiarilor și habsburgilor, culminând cu dezvoltarea fără precedent (zic eu) din perioada austro-ungară la cumpăna dintre secolele 19 și 20, când Temesvar era al doilea oraș ca importanță din partea maghiară a imperiului Austro-ungar (după Budapesta). Ar fi de menționat și faptul că în timpul regelui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIV-lea, cetatea Timișoarei a fost capitala imperiului Ungar pe timpul unei perioade de criză în care regele a avut reședința permanentă aici într-un castel, astăzi pe ruinele acelui castel se află castelul Huniazilor din Centru.

Începutul secolului 20 a lăsat Timișoarei o mulțime de clădiri impresionante, în stil art nouveau de influență maghiară, care dau orașului o aură aparte prin dimensiunea lor impunătoare și bogăția ornamentelor, astăzi aflate într-o deplorabilă stare de degradare. Cred că acest stil face parte din identitatea orașului și este foarte trist că primăria nu poate găsi soluțiile și fondurile necesare pentru a restaura niște clădiri fabuloase, cum ar fi palatul Mercur din piața Traian (unul din preferatele mele, în imaginile de mai sus).

Este incredibil cât de mult și repede s-a putut construi la începutul secolului 20, în mare parte din fonduri ale orașului, când nu existau fonduri europene și tot felul de credite, dar mai mult entuziasm și interes pentru imaginea orașului. Starea de azi a clădirilor emblemă pentru oraș amintește de neputința aparent inexplicabilă a autorităților de azi în contrast cu posibilitățile mult mai reduse, logistic, economic și financiar, ale administrațiilor de acum mai bine de 100 de ani.

Petrecerea continuă…

Evenimentul nu s-a încheiat cu turul ci ne-am mutat cu tot grupul de 40 de oameni la o bere nefiltrată, după care petrecerea a continuat la vila de la Șag unde erau cazați oaspeții noștri. Petrecerea a continuat până dimineața cu muzică bună și cu un joc de mimă de câteva ore la care m-am amuzat copios văzând cum se mimează cuvinte precum “nomenclatură”, “clismă” și “aristă”.

A fost senzațional și aștept cu interes următoarele evenimente de acest gen!

P.S. Pe același subiect puteți citi mai multe + vedea fotografii la:

• Tomata cu scufița
• Adeline

Am avut imensa ocazie de a-l vizita acum doi ani și atunci n-am scris despre călătoriile mele pentru că o parte din obiectivul concediului meu era să mă detașez de tot ce înseamnă lumea calculatoarelor și bloguri pentru două săptămâni. Dar luna de miere a lui Maddy în Italia mi-a amintit de momentele petrecute la Panteon, și că atunci făcusem un mini film, fiindcă impresia mea era că nu pot cuprinde măreția construcției în câteva poze. Ieri m-am apucat să-l caut, l-am editat un pic, așa că iată-l: (porniți boxele pentru că melodia de fundal face toți banii)

Dedic filmul lui Maddy & Cipri, prietenilor mei Mihai și Boro (cu care am fost în grupul din Italia) și nu în ultimul rând mamei

P.S. Ăștia de la Youtube au luat-o razna pentru că nu te mai lasă să pui anumite melodii în filmele tale din cauza drepturilor de autor. În schimb îți oferă să pui alte piese, evident cele pe care le recomandă ei (sugestii pentru care probabil cer bani de la artiștii recomandați). Toate serviciile bune de pe internet care au început frumos și rebel au ajuns niște instrumente de stors bani din orice detaliu, de parcă nu se mai satură.

Pe aceeași temă: Roma, Impresii (I).

Neagu Djuvara - Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane

Am să fac o mică paranteză.

• Acum vreo 15 ani descopeream un joc genial, numit Civilization. Pe vremea aceea aveam o profesoară anostă la istorie, iar subiectul nu mă interesa aproape deloc. În schimb, Civ era un joc foarte captivant în care preluai destinele unui imperiu și îl conduceai de la formare până prin mileniul trei, încercând să-i asiguri supremația mondială, din punct de vedere militar, comercial, diplomatic, cultural și economic. Jocul era foarte inteligent gândit și în mare respecta câteva din tiparele care apar în realitate, cea mai interesanta fază fiind momentul în care prin expansiune ajungi să te confrunți cu alte civilizații. Atunci puteai face alianțe, comerț, sau porni războaie care nu vor fi uitate prea curând în relațiile bilaterale.
  După mai multe jocuri am început să văd și eu niște tipare, dar pe atunci nu am făcut nici o legătură cu istoria, pentru că nu mă pasiona. Dar interesul începuse deja să mi se manifeste.

Anii au trecut și datorită unchiului meu l-am descoperit pe istoricul Neagu Djuvara, o personalitate despre care e de prisos să mai detaliez, și pentru care eu am toată stima. Este unul din puținii istorici care nu au complexe naționalist-triumfaliste în privința istoriei noastre, dar nici legat de alte nații și astfel nu se sfiește să facă niște analize mai nonconformiste, să le zic așa, într-un limbaj foarte accesibil. De fapt, mulți tineri au constatat că istoria este o materie interesantă datorită cărților acestui istoric.

Una din cărțile sale pe care o citesc acum este “Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane”, o lucrare mult mai succintă decât “Civilizații și tipare istorice”, dar mai ușor de citit pentru cei care stau prost cu timpul sau răbdarea. Djuvara face câteva paralele foarte interesante cu evoluția altor civilizații (folosește ca termen de comparații civilizații a căror istorie este bine documentată, precum romanii, grecii, chinezii, etc) și ne arată că civilizația americană și cea europeana trec, sau au trecut, prin aceleași etape:

• faza larvară – triburi/mici comunități, cum ar fi triburile dacilor
• faza de formare – când încă nu există niște granițe bine delimitate dar există o oarecare unitate în organizare, cultură, artă, etc. Eu numesc faza aceasta faza orașelor state, de exemplu Grecia antică (Atena, Sparta, Corint, etc), Mesopotamia (Babilon, Ur, șamd) sau mai recent, în Italia medievală: Florența, Milano, Pisa, Sienna, etc.
• faza regatelor combatante, sau faza de înflorire – în jurul unor poli de putere (cum ar fi orașele stat) se formează ducate sau regate bine organizate și care se remarcă pe lângă putere militară prin dezvoltare rapidă și creșterea influenței pe toate planurile. În această fază de maturitate încep conflictele cu puterile vecine și lupta pentru supremație. În China avem exemplul de manual al statelor combatante dintre care se impune în anul 221 î.e.n. regatul regelui Qin, care va da numele de azi al Chinei. În Europa, această fază este foarte evidentă, ea practic începând în Evul Mediu și încheindu-se după cel de-al doilea război mondial prin formarea Uniunii Europene

Urmează desigur o fază imperială, de hegemonie — astăzi avem “imperiul” Statelor Unite — continuată de o fază de fărâmițare (de exemplu împărțirea imperiului Roman) și decădere, prin care se reia ciclul amintit mai sus. Întodeauna decăderea unui imperiu lasă un vid imens de putere, care va duce la frământări mari pe teritoriul său și eventual la fărâmițarea totală prin întoarcerea la faza de orașe stat. Deasemenea, pe lângă vidul de putere, apare și o lipsă de direcție în domeniul artelor, a culturii și a organizării în general — după căderea imperiului roman, arta a decăzut și după multe căutări s-a ajuns la nivelul romanilor, târziu, prin Renaștere. Printre semnele prăbușirii “imperiului” european de azi este și turnura bruscă a artelor de la începutul sec. XX, prin tot felul de căutări cum ar fi cubismul, expresionismul, modernismul și așa mai departe, curente foarte diferite de cele anterioare.

Djuvara remarcă faptul că învingătorul fazei statelor combatante este mereu statul care intră în competiție din poziția de outsider: “cel mai excentric din punct de vedere geografic și cel mai târziu intrat în competiție“. Este evident cazul SUA, dar și a altor imperii, precum romanii, otomanii sau China (regatul Qin). Acest lucru pare să se apropie de o lege universală foarte subtilă, pentru că, de exemplu, avem o situație similară și în evoluție, anume speciile outsider ajung să se impună în fața celor care se întrec în lanțul trofic de multă vreme, dar acest fenomen se întâmplă pe timpul a milioane de ani (exemplu: Megalodonul vs. Basilosaurus si Dorudonul, megarechini vs. balene și delfini preistorici — megalodonul, prădătorul nr. 1 al oceanelor, va dispărea iar basiloraurus și dorudon vor evolua în balenele și delfinii de azi).

Ținând cont de toate aceste lucruri, este evident că hegemonia americană mai poate dura câteva sute de ani (maxim), dat fiind faptul că influența culturii americane este pe măsura puterii sale militare (Hollywood, hamburger, cultura fast-food, muzica, visul american, etc). Conform regulii, statul care se va impune în locul lăsat de SUA va fi cel mai probabil China, un outsider atat dpdv geografic dar și istoric, dar care are toate premisele (tehnologice, demografice, industriale, șamd) de a prelua supremația mondială.

Răspunsul e că acest sistem există aproape “din totdeauna”, și anume din timpul civilizației babiloniene (mijlocul mileniului al doilea î.e.n.), care au preluat multe cunoștințe matematice și astronomice de la străvechii sumerieni, pe care le-au perfecționat destul de mult la rândul lor.

Cu patru mii de ani în urmă, babilonienii aveau cunoștințe matematice foarte sofisticate, despre care poate am să mai scriu, dar particularitatea lor era că nu foloseau numere în baza zece ca noi, ci matematica lor era în baza 60. (Baza zece este sistemul zecimal, baza 2 este sistemul binar, baza 16 este sistemul hexazecimal, etc). Se pare că originea acestui sistem aparent bizar și complicat provine tot de la sumerieni care la începutul civilizației lor au folosit o combinație de baza 10 și baza 6, trecând apoi la baza 60. Ca o paranteză, sumerienii dezvoltă un sistem metric prin 4000 î.e.n., inventează roata, alfabetul, scrisul, dezvoltă geometria, aritmetica, algebra, descoperă bronzul și multe altele.

Avantajul bazei 60 constă în faptul că numărul 60 se poate împărți ușor la 2, 3, 4, 5, etc, și astfel, în baza 60 se pot scrie și calcula foarte ușor fracțiile simple și uzuale: 1/2, 1/3, 1/5 ș.a.m.d. În antichitate toate științele se dezvoltau numai pentru scopuri imediate, așa că aceste fracții erau utile și necesare la calcule de zi cu zi, de la piață, în construcții, irigații, armată, etc.

Revenind la minute și grade, trebuie amintit că babilonienii erau foarte buni astronomi, înregistrând cu mare atenție mișcarea astrelor și documentând totul pe tăblițe de lut. Ei identifică planetele vizibile cu ochiul liber (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn) și sunt primii care definesc cele 12 constelații zodiacale cunoscute și azi în aceeași formă. Babilonienii, pornind probabil de la observațiile astronomice, împart ziua în 12 “ore duble” păstrând un sistem direct luat din astronomie și geometrie, de a corela totul cu cercul de 360 de grade. Tot ei stabilesc un calendar de tip lunar cu 12 luni a câte 30 de zile, rezultând un an de 360 de zile. Desigur, babilonienii știau că un an real are 365 de zile și aveau un sistem complicat prin care compensau, introducând luni fictive. “Abea” prin jurul anului 500 î.e.n. babilonienii trec la un calendar lunar sistematizat, similar cu cel pe care îl folosim noi astăzi.

• 1 zi avea 12 “ore duble” a câte 30 ges, fiecare oră reprezentând timpul în care pământul se rotește 30 de grade în jurul axei sau Luna 1 grad în jurul axei, adică 7200 secunde sau 2×3600 (două ore de azi).
• 1 oră dublă însemna 30 ges a câte 12 “mâini”, fiecare ges fiind timpul în care Pământul se rotește 1 grad în jurul axei sau 240 de secunde (4 minute).
• 1 ges însemna 12 mâini a câte 30 “boabe”, o mână fiind timpul în care Luna se rotea în jurul axei 1/3600 de grade, sau 1″ (o secundă de arc) aproximativ 2 secunde (de timp).

Un alt lucru interesant, la care nu m-am gândit și care e o ipoteză de a mea, e originea zilei a șaptea, zi “rea”, în care la babilonieni erau interzise o serie de activități, probabil originea zilei de sabat și a zilei de odihnă. Ipoteza mea se bazează pe faptul că numărul 7 era un număr negru pentru babilonieni, deoarece fracția 1/7 nu se putea scrie în baza 60 decât prin aproximări complicate.

Influența babilonienilor și a sumerienilor din multe puncte de vedere a fost imensă, dacă ne gândim că după mai bine de 4000 de ani folosim aproape același sistem ca și al lor (diferența fiind în cazul orelor că am dublat numărul orelor dintr-o zi), iar la geometrie trebuie să ne batem capul cu cele 360 de grade sumeriene

În piața Operei, era un dezastru total. Toate magazinele erau arse, iar negreala fumului se întindea până la etajele superioare. Spațiul verde era distrus și era plin de urme de tanc și roți mari. Mai toate clădirile erau ciuruite de gloanțe și peste tot erau tancuri și TAB-uri, acum de partea noastră. Toți pereții erau plini de lozinci care mai de care, de la “Libertate”, “Vrem alegeri libere”, pînă la “Vrem să mîncăm”. În ciuda peisajului dezolant, atmosfera era de bucurie. O chestie care nu o uit este că la mitingurile din piață au participat și femei gravide care au născut acolo, iar copii au fost botezați pe loc Victor sau Victoria. Erau primii români care se nășteau în libertate, după decenii negre de comunism.

Îmi amintesc că la statuia cu lupoaica oamenii își ardeau carnetele de partid și am fost cu mama care a stat până când carnetul ei s-a făcut cenușă. Erau zeci, poate sute de coperți roșii care ardeau în flăcări la baza coloanei, ca la un altar. Peste tot erau aprinse lumânări, dar durerea oamenilor fusese depășită în acea zi de euforia de nedescris provocată de fuga lui Ceaușescu. Apoi, tata a zis că ar fi bine să plecăm că poate se va trage, și a avut dreptate, că mai târziu iar s-a tras.

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

22 decembrie 1989, vineri.

Ajunși dimineața la servici, ne alăturăm fără șovăire coloanei noastre din fața fabricii. Nu ne mai păsa de nimic, dar frică mai era în suflet. Speram ca la București să se întâmple o minune. Amenințările erau mai dure. Oamenii din fața fabricii cer să vină conducerea. Apare inginerul șef și cheamă lumea la lucru, amenințînd că plicurile (cu salarul, n.a) vor fi mai subțiri. Este huiduit. Pe o bancă se urcă și președintele sindicatului care oferă premii de 3000 de lei pe loc celor care vor rămîne la lucru. Este și el huiduit. Mulțimea cere steaguri. Se întîmplă ceva nou — nu mai este nevoie ca oamenii să ia prin obligație cîte un steag ca înainte — oamenii se grăbesc să ia cît mai multe steaguri. Stema este ruptă imediat sau decupată cu ce se găsește. Coloana se pune în mișcare și pornim pe lîngă Bega către centru. Dintr-o clădire se aruncă portretele celor doi. Sunt călcate în picioare și li se dă foc. Mulțimea scandează “pentru sîngele vărsat, Ceaușescu judecat, aici în Banat”. La intersecții ni se alătură alte coloane. Ajunși în fața catedralei, vedem sute și sute de lumînări, pe trepte, în parc, peste tot. Coloana se oprește. Bărbații își dau jos căciulile și ne așezăm în genunchi. Lumînările pe treptele catedralei erau puse în memoria unor copii care s-au dus să pună lumînări pe treptele catedralei și au fost răpuși de gloanțe. Preoții catedralei s-au acoperit de cea mai mare rușine — le-a fost frică și au încuiat ușile pe dinăuntru ca să nu se refugieze oamenii și răniții înăuntru. Toată lumea era copleșită de emoție și fiecare plîngea. Parcă eram în stare de a înfrunta moartea. De fiul meu uitasem. Eram complet absorbit de acea stare de sprit, de acea realitate. Apoi ne-am ridicat și în drum spre Operă, coloana noastră a fost absorbită în marea de oameni pe partea restaurantelor, goale, cu ferestrele sparte. Soția a fost în așa măsură cuprinsă de acea trăire, încît a uitat de mine. S-a dus tot mai în față pînă ce ne-am pierdut unul de altul. [..]
M-am întors singur acasă. Cred că era după ora 12. Venisem greu pe jos contra unui curent de oameni care ca un fluviu curgeau spre zonele centrale din oraș.
Ajuns acasă, fiul meu mă întreabă: “și mama?”. I-am spus adevărul, fiindcă i-am promis că dacă mai trăiesc, să nu-l mai mint. Nu demult îi ziceam: “tu auzi ce vorbim noi, dar tu esti băiat mare, tu ascultă de tovarășa (învățătoare)”. Îl învățam să nu mintă, dar îi ceream să o facă. Auzind ce se întîmplase, i-au dat lacrimile, se aștepta la ce era mai rău pentru mama lui. În sfîrșit apare și ea. Timpul scurs mi s-a părut o veșnicie, dar la noi liniștea se reinstalau.

La televizor revoluția în direct — Bucureștiul era liber. Era salvarea țării, salvarea Timișoarei care în alte condiții ar fi fost azi, după cum spun unii, pămînt arabil. Simțim că nu mai putem sta în casă. Euforia generală ne împinge spre centru. Pentru prima dată îl luăm cu noi și pe fiul nostru. E prima zi din vacanță în care iese din casă. Pe străzi entuziasmul e fără margini. Oamenii se sărută, își zîmbesc, ridică mîinile, flutură steaguri, toate mașinile sunt pline. În plină zi circulă cu farurile aprinse, cu steaguri fluturînd. Oamenii de la sate vin cu pîine în autobuze, în camioane și în remorci trase de tractoare. Ajungem în centru. Bucuria este fără margini. E o sărbătoare adevărată, gustată din plin de cei care într-un fel sau altul au contribuit la marea victorie. [..]

va urma cu fragmente din perioada 23-31 decembrie

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 21 decembrie 1989
• Remember – prima zi de libertate – 20 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

21 decembrie 1989, joi.

Sosesc la fabrică și constat că oamenii erau în stradă. Îmi exprim profundul respect față de muncitorii din fabrica noastră, a tineretului și în mod special a femeilor. Ele erau mai curajoase, mai hotărîte. Se scanda să vină directorul. N-a ieșit, i-a fost frică. S-a strigat apoi: “Să vină și TESA”. Unii oameni se temeau. Apăruse un alt decret că se va trage pentru a distruge bandele de huligani.
Atunci i-am zis soției: tu ai de crescut un copil, du-te acasă, iar eu rămîn în fabrică, nu mă duc nici unde. Am fost cuprins de frică și lașitate. M-am frămîntat mult și pe la zece am plecat și eu. Atîta lume ieșise în stradă încît nu am mai ajuns în centru. De la Maria, podul peste Bega, parcul, spatele catedralei, erau toate pline de oameni. Se vorbea de la balconul Operei. Se insista “fără violență”, “armata e cu noi”. Timișoara era a noastră.
Într-un sfîrșit, plec acasă. Pe drum m-a surprins alarma anti-aeriană. Toate sirenele orașului sunau ca la război. Era sinistru. Cerul era brăzdat de avioane cu reacție. Se spunea că în zona căii Aradului s-ar fi parașutat teroriști.

Ajuns acasă, deschid televizorul. Ceaușescu comandase o mare adunare. Atunci i-am zis soției, care nu mai vroia să-l vadă, “haide că-l vezi pentru ultima dată”. Profeția mea urma să se adeverească. În fața ochilor noștri, adunarea comandată de Ceaușescu se întoarce împotriva lui și transmisiunea TVR e cuprinsă de haos. Mulțimea de pancarte și poze ale dictatorilor dispăruse, iar Ceaușescu era huiduit. Promite disperat 200 de lei și încearcă să calmeze mulțimea, strigînd zadarnic “alo, alo, tovarăși”, după care dispare.

După asta m-am dus în centru. În oraș sosiseră oameni din țară, din Ardeal cu mîncare, cu ce au avut. Era impresionant și am plîns. Au mai sosit două trenuri cu olteni, dar aceștia veniseră cu cozi de topor și lopeți ca să-i bată pe unguri, la îndemnurile autorităților locale. Oamenii au fost șocați cînd au văzut realitatea. În Timișoara ungurii strigaseră “români veniți cu noi” și “deșteaptă-te române”. În piață au sosit camioane cu alimente care aruncau pîine și salam demonstranților. Oltenii au lăsat bîtele și s-au alăturat mulțimii strigînd la rîndul lor “jos călăul”, “jos tiranul”, “libertate”.

Eu îmi amintesc foarte clar momentul discursului lui Ceaușescu. Știam că dacă nu se va întâmpla ceva repede în București, Timișoara va fi aspru pedepsită, circulau zvonuri atunci că Ceaușescu ar urma să bombardeze Timișoara cu rachete. Ceaușescu arăta destul de ramolit și părea pierdut acolo la tribună. Mama se săturase de el și nu mai vroia să-l vadă. Țin minte că a scuipat pe televizor și a plecat din cameră. Dar tata a chemat-o zicându-i profetic, hai că-l vezi pentru ultima oară. Când am văzut că pancartele dispăruseră și că Ceaușescu era tot mai nesigur, ne-am bucurat și ne-am temut pentru că nu știam ce va urma. Apoi s-a auzit o rumoare, urmată de promisiunea cu cei 200 de lei ai lui Ceaușescu. Se pare că niște timișoreni organizaseră o diversiune în mulțime, pocnind un tub de spray. Transmisiunea TVR-ului devenise haotică, pentru că nu mai puteau arăta mulțimea care huiduia. Probabil cei din TVR erau panicați atunci. Din momentul acela am simțit că Ceaușescu se clatină și că scânteia de la Timișoara ajunsese la butoiul cu pulbere din București.
Urmau primele victime la București, călcați de TAB-urile armatei și apoi morții de la baricada INTER. Din acel moment nu mai era cale de întoarcere.

va urma

Citește și:

• Remember – prima zi de libertate – 20 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:

20 decembrie 1989, miercuri.

Timișoara era izolată. Nimeni nu intră și nu poate ieși din oraș. “Europa Liberă”, era singurul post de radio care mai avea ceva informații despre ce se întîmplă la noi. Restul țării era sub o liniște mormîntală. Aici în schimb, lumea era disperată, îndoliată, iar numărul morților îl credeam de ordinul miilor. Mulți erau dispăruți și nimeni nu știa nimic de ei. Teroarea te pîndea peste tot. Nu știai de la ce fereastră, sau de pe ce acoperiș se va trage.

Fiind la servici, aud că întreaga platformă industrială din Calea Buziașului, cica 15000 de oameni, Uzinele Mecanice Timișoara (UMT), Electromotor-ul și altele se mobilizează, sar gardurile intreprinderilor păzite de forțele de ordine, se grupează în coloane și pornesc spre sediul CJP și centru. În primele rînduri au fost femeile. N-a fost nici o manifestare de tip șovinist, și toate neamurile s-au unit pentru un singur țel – libertate. Tensiunea era la apogeu. Miile de oameni înconjoară clădirea CJP, unde veniseră primul ministru Dăscălescu și alții de la București. Li se prezintă dorințele poporului — eliberarea revoluționarilor arestați, demisia lui Ceaușescu și a tuturor, alegeri libere. Afară se strigă din mii de piepturi: “fără violență”, “libertate”, “vrem alegeri libere, “noi suntem poporul, jos cu dictatorul”. Se strigă “Armata e cu noi!”. Timișoara era primul oraș liber.

Eu îmi amintesc că pe atunci nu realizam, noi toți, nu numai eu, care eram un copil, ce se întâmplă. Adică ne era încă frică pentru că eram singuri împotriva tuturor. Armata era cu noi, dar erau tot aceia care trăseseră noi cu zile în urmă. Încă se mai auzeau împușcături, sunau sirenele (nu acelea de ambulanță, ci antiaerienele care azi nu știu dacă mai există) și se vorbea tot mai mult de teroriști care împușcă oamenii prin fereastră. Va urma un Crăciun pe care nu-l voi uita niciodată.

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 19 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie 1989
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989

19 decembrie 1989, marți.

Din nou la serviciu. Sîntem îngroziți. Ascultăm zgomotul blindatelor care se îndreptau spre piața 1 Mai (azi p-ța Iosefin, n.a.). Motivul — intreprinderea “Elba” cu circa 6000 de oameni era în grevă. Un camion de lîngă autogară și un tractor cu remorcă, încărcate cu pneuri au fost incendiate. Fumul negru și înțepător acoperea văzduhul. Blindatele au încercuit “Elba” și au îndreptat armele spre fabrică. Oamenii din “Elba” își cereau morții. Autoritățile au venit cu ofițeri înarmați și au somat oamenii să înceteze protestele. Dar muncitorii nu au cedat. Ei au refuzat să părăsească fabrica și după încetarea programului de lucru.
Vrînd să mergem acasă (la capătul celălalt al orașului fiul meu era singur) ni s-a spus: “vă descurcați cum puteți, peste tot se trage”. M-am dus cu soția spre Iosefin. Femei îngrozite fugeau spre noi. Două femei au fost răpuse lîngă Piața 1 Mai. Un grup mare de oameni strigau: “Porcilor, asasinilor!”. Un pluton de soldați aveau armele îndreptate spre ei. Ni s-a părut o veșnicie pînă a venit un tramvai, “1 roșu”. Ne-am urcat. Tramvaiul avea geamurile sparte, iar unde stăteam noi, geamul lipsea complet. Am trecut printre cordoane de soldați înarmați cu armele îndreptate spre noi. Deodată, în paralel cu noi mergea un camion plin cu soldați, în formație “arici”, cu armele îndreptate spre noi și cu degetele pe trăgaci. Erau la nici doi metri de noi și ne fixau cu privirea, gata să tragă. Mi-e greu să-mi amintesc ce am simțit atunci. Din fericire, camionul a cotit la Piața Sinaia spre dreapta. Am scăpat. La Maria, aceași camioane pline cu soldați în alertă de război. Ajuns acasă am constatat că rezervele de mîncare, și așa puține, erau pe sfîrșite, dar ne-am temut să ne întoarcem pentru cumpărături. Oricum magazinele din zonă erau devastate sau arse. [..]

va urma

Citește și:

• Remember – 20 de ani de la Revoluție – 18 decembrie
  Remember – 20 de ani de la Revolutie – 17 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 16 decembrie 1989
• Remember – 20 de ani de la Revolutie – 15 decembrie 1989