Etapele civilizațiilor după Neagu Djuvara

Neagu Djuvara - Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane

Neagu Djuvara - Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane

Istoria poate fi un domeniu foarte interesant din momentul în care realizezi că există anumite tipare și că unele evenimente tind să se repete ceea ce dă unei științe care se ocupă cu studiul trecutului, posibilități de a estima trenduri și de a face predicții.

Am să fac o mică paranteză.

  • Acum vreo 15 ani descopeream un joc genial, numit Civilization. Pe vremea aceea aveam o profesoară anostă la istorie, iar subiectul nu mă interesa aproape deloc. În schimb, Civ era un joc foarte captivant în care preluai destinele unui imperiu și îl conduceai de la formare până prin mileniul trei, încercând să-i asiguri supremația mondială, din punct de vedere militar, comercial, diplomatic, cultural și economic. Jocul era foarte inteligent gândit și în mare respecta câteva din tiparele care apar în realitate, cea mai interesanta fază fiind momentul în care prin expansiune ajungi să te confrunți cu alte civilizații. Atunci puteai face alianțe, comerț, sau porni războaie care nu vor fi uitate prea curând în relațiile bilaterale.
    După mai multe jocuri am început să văd și eu niște tipare, dar pe atunci nu am făcut nici o legătură cu istoria, pentru că nu mă pasiona. Dar interesul începuse deja să mi se manifeste.

Anii au trecut și datorită unchiului meu l-am descoperit pe istoricul Neagu Djuvara, o personalitate despre care e de prisos să mai detaliez, și pentru care eu am toată stima. Este unul din puținii istorici care nu au complexe naționalist-triumfaliste în privința istoriei noastre, dar nici legat de alte nații și astfel nu se sfiește să facă niște analize mai nonconformiste, să le zic așa, într-un limbaj foarte accesibil. De fapt, mulți tineri au constatat că istoria este o materie interesantă datorită cărților acestui istoric.

Una din cărțile sale pe care o citesc acum este “Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane”, o lucrare mult mai succintă decât “Civilizații și tipare istorice”, dar mai ușor de citit pentru cei care stau prost cu timpul sau răbdarea. Djuvara face câteva paralele foarte interesante cu evoluția altor civilizații (folosește ca termen de comparații civilizații a căror istorie este bine documentată, precum romanii, grecii, chinezii, etc) și ne arată că civilizația americană și cea europeana trec, sau au trecut, prin aceleași etape:

  • faza larvară – triburi/mici comunități, cum ar fi triburile dacilor
  • faza de formare – când încă nu există niște granițe bine delimitate dar există o oarecare unitate în organizare, cultură, artă, etc. Eu numesc faza aceasta faza orașelor state, de exemplu Grecia antică (Atena, Sparta, Corint, etc), Mesopotamia (Babilon, Ur, șamd) sau mai recent, în Italia medievală: Florența, Milano, Pisa, Sienna, etc.
  • faza regatelor combatante, sau faza de înflorire – în jurul unor poli de putere (cum ar fi orașele stat) se formează ducate sau regate bine organizate și care se remarcă pe lângă putere militară prin dezvoltare rapidă și creșterea influenței pe toate planurile. În această fază de maturitate încep conflictele cu puterile vecine și lupta pentru supremație. În China avem exemplul de manual al statelor combatante dintre care se impune în anul 221 î.e.n. regatul regelui Qin, care va da numele de azi al Chinei. În Europa, această fază este foarte evidentă, ea practic începând în Evul Mediu și încheindu-se după cel de-al doilea război mondial prin formarea Uniunii Europene

Urmează desigur o fază imperială, de hegemonie — astăzi avem “imperiul” Statelor Unite — continuată de o fază de fărâmițare (de exemplu împărțirea imperiului Roman) și decădere, prin care se reia ciclul amintit mai sus. Întodeauna decăderea unui imperiu lasă un vid imens de putere, care va duce la frământări mari pe teritoriul său și eventual la fărâmițarea totală prin întoarcerea la faza de orașe stat. Deasemenea, pe lângă vidul de putere, apare și o lipsă de direcție în domeniul artelor, a culturii și a organizării în general — după căderea imperiului roman, arta a decăzut și după multe căutări s-a ajuns la nivelul romanilor, târziu, prin Renaștere. Printre semnele prăbușirii “imperiului” european de azi este și turnura bruscă a artelor de la începutul sec. XX, prin tot felul de căutări cum ar fi cubismul, expresionismul, modernismul și așa mai departe, curente foarte diferite de cele anterioare.

Djuvara remarcă faptul că învingătorul fazei statelor combatante este mereu statul care intră în competiție din poziția de outsider: “cel mai excentric din punct de vedere geografic și cel mai târziu intrat în competiție“. Este evident cazul SUA, dar și a altor imperii, precum romanii, otomanii sau China (regatul Qin). Acest lucru pare să se apropie de o lege universală foarte subtilă, pentru că, de exemplu, avem o situație similară și în evoluție, anume speciile outsider ajung să se impună în fața celor care se întrec în lanțul trofic de multă vreme, dar acest fenomen se întâmplă pe timpul a milioane de ani (exemplu: Megalodonul vs. Basilosaurus si Dorudonul, megarechini vs. balene și delfini preistorici — megalodonul, prădătorul nr. 1 al oceanelor, va dispărea iar basiloraurus și dorudon vor evolua în balenele și delfinii de azi).

Ținând cont de toate aceste lucruri, este evident că hegemonia americană mai poate dura câteva sute de ani (maxim), dat fiind faptul că influența culturii americane este pe măsura puterii sale militare (Hollywood, hamburger, cultura fast-food, muzica, visul american, etc). Conform regulii, statul care se va impune în locul lăsat de SUA va fi cel mai probabil China, un outsider atat dpdv geografic dar și istoric, dar care are toate premisele (tehnologice, demografice, industriale, șamd) de a prelua supremația mondială.

De ce sunt 12 luni, 24 de ore, 60 de minute

V-ați întrebat de ce ora are 60 de minute și nu 100, sau de ce un cerc este împărțit în 360 de grade și nu în 100, 200 sau 1000, de ce un an are 12 luni în loc de 10, de vreme ce peste tot folosim un sistem bazat pe puterile lui 10? Mereu m-am întrebat cine a stabilit împărțeala asta aparent ciudată și cum era demult, cu o mie sau două mii de ani în urmă; ce sistem foloseau oamenii atunci?

Răspunsul e că acest sistem există aproape “din totdeauna”, și anume din timpul civilizației babiloniene (mijlocul mileniului al doilea î.e.n.), care au preluat multe cunoștințe matematice și astronomice de la străvechii sumerieni, pe care le-au perfecționat destul de mult la rândul lor.

Cu patru mii de ani în urmă, babilonienii aveau cunoștințe matematice foarte sofisticate, despre care poate am să mai scriu, dar particularitatea lor era că nu foloseau numere în baza zece ca noi, ci matematica lor era în baza 60. (Baza zece este sistemul zecimal, baza 2 este sistemul binar, baza 16 este sistemul hexazecimal, etc). Se pare că originea acestui sistem aparent bizar și complicat provine tot de la sumerieni care la începutul civilizației lor au folosit o combinație de baza 10 și baza 6, trecând apoi la baza 60. Ca o paranteză, sumerienii dezvoltă un sistem metric prin 4000 î.e.n., inventează roata, alfabetul, scrisul, dezvoltă geometria, aritmetica, algebra, descoperă bronzul și multe altele.

Avantajul bazei 60 constă în faptul că numărul 60 se poate împărți ușor la 2, 3, 4, 5, etc, și astfel, în baza 60 se pot scrie și calcula foarte ușor fracțiile simple și uzuale: 1/2, 1/3, 1/5 ș.a.m.d. În antichitate toate științele se dezvoltau numai pentru scopuri imediate, așa că aceste fracții erau utile și necesare la calcule de zi cu zi, de la piață, în construcții, irigații, armată, etc.

Revenind la minute și grade, trebuie amintit că babilonienii erau foarte buni astronomi, înregistrând cu mare atenție mișcarea astrelor și documentând totul pe tăblițe de lut. Ei identifică planetele vizibile cu ochiul liber (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn) și sunt primii care definesc cele 12 constelații zodiacale cunoscute și azi în aceeași formă. Babilonienii, pornind probabil de la observațiile astronomice, împart ziua în 12 “ore duble” păstrând un sistem direct luat din astronomie și geometrie, de a corela totul cu cercul de 360 de grade. Tot ei stabilesc un calendar de tip lunar cu 12 luni a câte 30 de zile, rezultând un an de 360 de zile. Desigur, babilonienii știau că un an real are 365 de zile și aveau un sistem complicat prin care compensau, introducând luni fictive. “Abea” prin jurul anului 500 î.e.n. babilonienii trec la un calendar lunar sistematizat, similar cu cel pe care îl folosim noi astăzi.

  • 1 zi avea 12 “ore duble” a câte 30 ges, fiecare oră reprezentând timpul în care pământul se rotește 30 de grade în jurul axei sau Luna 1 grad în jurul axei, adică 7200 secunde sau 2×3600 (două ore de azi).
  • 1 oră dublă însemna 30 ges a câte 12 “mâini”, fiecare ges fiind timpul în care Pământul se rotește 1 grad în jurul axei sau 240 de secunde (4 minute).
  • 1 ges însemna 12 mâini a câte 30 “boabe”, o mână fiind timpul în care Luna se rotea în jurul axei 1/3600 de grade, sau 1″ (o secundă de arc) aproximativ 2 secunde (de timp).

Un alt lucru interesant, la care nu m-am gândit și care e o ipoteză de a mea, e originea zilei a șaptea, zi “rea”, în care la babilonieni erau interzise o serie de activități, probabil originea zilei de sabat și a zilei de odihnă. Ipoteza mea se bazează pe faptul că numărul 7 era un număr negru pentru babilonieni, deoarece fracția 1/7 nu se putea scrie în baza 60 decât prin aproximări complicate.

Influența babilonienilor și a sumerienilor din multe puncte de vedere a fost imensă, dacă ne gândim că după mai bine de 4000 de ani folosim aproape același sistem ca și al lor (diferența fiind în cazul orelor că am dublat numărul orelor dintr-o zi), iar la geometrie trebuie să ne batem capul cu cele 360 de grade sumeriene :)

Remember – Ole ole Ceausescu nu mai e – 22 decembrie 1989

Euforie in Piata Operei pe 22N-am să uit niciodată ziua asta. Pe 22 s-a produs descătușarea noastră din frica în care trăiam în Timișoara decând devenisem liberi. Așteptam Bucureștiul, altfel, totul era pierdut. Îmi amintesc momentele în care televiziunea a început să prezinte primele imagini din studioul 4, cu Mircea Dinescu și Caramitru. Pe atunci nu-l știam decât pe Caramitru, de pe discurile cu povești pe care le ascultam. N-o să uit cum vecina de jos a ieșit din casă țipând de bucurie după care toți ne-am îmbrățișat în lacrimi. Atunci m-au luat ai mei în centru ca să văd și eu ce se întâmplă. Continue reading

Remember – 20 de ani de la Revolutie – 21 decembrie 1989

Acum 20 de ani era rândul Bucureștiului ca să preia flacăra revoluției începute la Timișoara. Mitingul organizat de Ceaușescu cu gândul la gloriosul său miting din 1968 (pe problema Cehoslovaciei invadate de ruși) avea să se întoarcă împotriva lui și să grăbească mult sfârșitul dictaturii.

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:
Continue reading

Remember – prima zi de libertate – 20 decembrie 1989

Acum 20 de ani, Timișoara devenea sinonim cu libertatea. Era primul oraș liber din România și numele Timișoara era pe buzele tuturor din lume prin radio Europa Liberă din Munchen. “Armata e cu noi” a fost strigătul victoriei, momentul în care soarta comunismului în România a fost pecetluită. Au trecut 20 de ani de atunci și unii dintre noi fie au uitat, fie nu au apucat acele evenimente înălțătoare. Totuși, măcar odată pe an, avem datoria morală de a reflecta un pic, măcar un minut, la prețul plătit pentru libertatea și democrația noastră, pe care în general o luăm ca pe un dat, ca pe ceva firesc, ce există de la sine. Nu, libertatea românilor a costat cel mai scump față de celelalte țări satelit ale URSS, iar în cazul Timișoarei prețul a fost peste o sută de morți, inclusiv copii.

Continuarea jurnalului început pe 15 decembrie:
Continue reading